ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 386/2012

Ședința publică de la 1 februarie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, sub nr. 19761/212/2007,

reclamanta SC I.G.I. SRL prin lichidator judiciar SC B.F.S. SPRL a chemat în

judecată pe pârâții M.C. prin P. și C.L.M. Constanța, solicitând instanței să

constate în favoarea reclamantei dreptul de superficie constând în dreptul de

proprietate asupra imobilului, construcție (spațiu comercial), desfășurată pe o

suprafață de 712,65 m.p., edificată pe terenul proprietatea pârâtei, situat în

Constanța, str. Vârful cu Dor, județul Constanța și dreptul de folosință asupra

terenului în suprafață de 1.500 m.p. aferent și necesar utilizării în bune

condiții, pe toată durata existenței construcției.

Prin sentința civilă nr. 22649 din 12

decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanta SC B.F.S. SRL în calitate de lichidator judiciar al SC

I.G.I. SRL în contradictoriu cu pârâții M.C. și C.L.M. Constanța.

Prin decizia nr. 895 din 18 noiembrie

2009, pronunțată de Tribunalul Constanța, a fost admis recursul declarat de M.C.

și C.L. Constanța împotriva sentinței civile nr. 22649/2008, pronunțată de

Judecătoria Constanța, hotărârea a fost casată, cu reținerea cauzei pentru

soluționarea în primă instanță a cauzei având în vedere dispozițiile art. 2 pct.

1 lit. c) C. proc. civ.

Tribunalul Constanța, prin sentința

civilă nr. 2320 din 21 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. 3212/118/2010, a

admis acțiunea formulată de reclamanta SC B.F.S. SRL (în calitate de lichidator

al SC I.G.I. SRL) în contradictoriu cu pârâții M.C. prin P. și C.L.M. Constanța,

constatând că reclamanta a dobândit un drept de superficie asupra imobilului, spațiu

comercial, situat în Constanța str. Vârful cu Dor, județul Constanța în

suprafață de 712,15 m.p. și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață

de 1.500 m.p.

Împotriva sentinței civile nr. 2320/2011,

pronunțată de Tribunalul Constanța au declarat apel pârâții C.L.M. Constanța și

M.C. prin P., apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 89 din 22 iunie

SRL, lichidator juridic al SC I.G.I. SRL, a fost respinsă ca nefondată.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut

dovada dobândirii dreptului de superficie prin lege sau convenția părților.

Acordul dat de către

R.F.E. Constanța prin contractul de închiriere nr. 1246/1991, pentru edificarea

construcțiilor, nu poate fi considerat valabil întrucât nu a fost dat de

proprietarul terenului ci doar de un posesor neproprietar.

Singurul act emis de

autoritatea locală îl constituie adresa nr. 20818 din 17 mai 1991 prin care s-a

dat acordul pentru amplasarea cu caracter provizoriu, a unei unități

prestări-servicii pe terenul în suprafață de 1.500 m.p. închiriat de R.F. Constanța.

Același caracter

provizoriu al construcțiilor este menționat și în Autorizația de construire nr.

150/1996 emisă de C.L.M. Constanța, prin care s-a autorizat efectuarea de

reparații, modificări, extinderi la construcțiile existente.

Prin urmare, în lipsa

unui acord expres sau tacit al pârâților, în calitate de proprietari ai

terenului, pentru ridicarea construcțiilor în discuție, construcții cu caracter

definitiv, nu se poate invoca un drept de folosință asupra terenului, acțiunea

reclamantei fiind apreciată ca nefondată.

Împotriva deciziei

civile nr. 89 din 22 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a

declarat recurs reclamanta SC B.F.S. SPRL – lichidator judiciar al SC I.G.I.

SRL, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței pronunțate de prima

instanță prin care s-a admis acțiunea formulată.

În dezvoltarea

motivului de recurs, întemeiat formal pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale

incidente.

Recurenta a prezentat

pe larg situația de fapt reținută de instanță, enumerând toate actele ce au

fost administrate ca probe, arătând în esență, că dispozițiile art. 492 C. civ.,

stabilește prezumția relativă că orice construcție, plantație sau lucrare

făcută în pământ sau asupra pământului sunt edificate de către proprietarii

acelui pământ până se dovedește contrariu, or această dovadă contrară înseamnă

tocmai dreptul de superficie.

Din probatoriul

administrat în cauză, rezultă că terenul pe care a fost edificată construcția

este proprietatea P.C., iar acordul proprietarului, cel puțin tacit, pentru

edificarea construcției rezultă din avizele de întocmire a documentelor. Fiind

constructor de bună credință, reclamanta are un drept de superficie constând în

dreptul de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra

terenului iar interpretarea dată de instanța de apel este eronată în raport de

probatoriul administrat și anume:

- Acordul nr. 206 din

28 februarie 1991 al R.A.R.F.E. Constanța, proprietarul terenului;

- Contractul de

închiriere nr. 1246 din 4 martie 1991;

- Acordul de

principiu pentru amplasare, al I.P.J. nr. 2167 din 14 martie 1991;

- Avizul nr. 2711 din

25 aprilie 1991 al C.M.P. – județul Constanța;

- Adresa nr. 20818

din 7 mai 1991 a P.M. Constanța.

În urma obținerii

tuturor avizelor s-a edificat, în perioada 1991/1992, un corp central de

construcție în suprafață de 368,90 m.p. și alte trei laterale acesteia, în

suprafață de 67,60 m.p., 117,30 m.p. respectiv 117,30 m.p. În cursul anului

1996 în baza autorizației de construcție nr. 150/1996 eliberată de C.L. Constanța

a mai fost edificată o construcție în suprafață de 41,65 m.p.

Drept urmare, fiind

un constructor de bună credință are un drept de superficie asupra imobilelor,

instanța de apel interpretând greșit dispozițiile legale incidente.

Intimații pârâți C.L.

Constanța și M.C. au formulat întâmpinare, prin care solicită, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat, cu motivarea că nu se poate reține buna credință a

unei persoane care construiește pe terenul unui terț în baza unui contract de

închiriere încheiat cu un neproprietar, cunoscând acest lucru.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiul de drept invocat, se constată că recursul este nefondat.

Dreptul de superficie

este un dezmembrământ al dreptului de proprietate în care se juxtapun două

drepturi legate și dependente între ele, în mod perpetu și constă în dreptul de

proprietate pe care-l are o persoană, denumită superficiar, asupra

construcțiilor care se afla pe o suprafață de teren ce aparține unei alte

persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință.

Dreptul de superficie

poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau

prin lege iar recurenta urmărește dobândirea dreptului de superficie prin

hotărâre judecătorească invocând o convenție tacită.

Dreptul de superficie

se constituie prin acordul părților, dar acordul (de a construi) trebuie să fie

dat de proprietarul terenului iar în cauza de față acordul nr. 1246/1991 pentru

edificarea construcției nu este dat de proprietar ci de R.F.E. Constanța,

posesor neproprietar, aspect reținut corect de instanța de fond.

De altfel, recurenta

a invocat formal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a arăta în ce

constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege evocat,

urmărind de fapt reaprecierea probelor și schimbarea situației de fapt.

Recurenta-reclamantă

și-a întemeiat acțiunea formulată pe dispozițiile art. 492 C. civ., dar dreptul

de superficie constituie tocmai o derogare de la regula înscrisă în textul

invocat, dreptul de superficie putând fi constituit doar prin convenția

părților, lege sau uzucapiune iar în lipsa unei convenții exprese a părților,

nu se poate constitui dreptul de superficie pe baza unei acțiuni în constatare.

Chiar dacă reclamanta nu a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 111 C.

civ., urmărește ca instanța să constate că este proprietara construcțiilor și

are un drept de folosință asupra terenului în lipsa unui acord dat de

proprietar.

Recurenta-reclamantă

urmărește de fapt obținerea unui titlu pe cale judecătorească cu privire la

dreptul de superficie pretins dar posibilitatea dobândirii dreptului de

superficie prin hotărâre judecătorească nu este reglementată de legislația

națională, fiind cenzurată și de C.E.D.O. (Hotărârea din 15 februarie 2007, B. și

P. c. România).

În condițiile în care

intimații pârâți sunt proprietarii terenului iar construcțiile au fost

edificate fără acordul lor, acordul invocat de recurentă fiind dat de un

posesor neproprietar, nu se poate reține că între părți există o convenție, sau

că acordul părților este tacit. Numai proprietarul terenului poate exprima

valabil acordul cu privire la constituirea dreptului de servitute, iar buna

credință invocată de recurentă nu poate fi reținută în condițiile în care prin

adresa nr. 3463 din 16 septembrie 1999 SC E. București SA, Sucursala

Electrocentrale Constanța, a comunicat SC I.G.I. SRL Constanța că se fac

demersurile în vederea obținerii titlului de proprietate pentru terenul ce a

făcut obiectul contractului de închiriere.

În

consecință, verificând decizia recurată în limitele controlului de legalitate,

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu-și

găsesc incidența în cauză, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ., va respinge, ca nefundat,

recursul

declarat de reclamanta SC B.F.S. SPRL - lichidator al SC I.G.I SRL Constanța

împotriva deciziei civile nr. 89/ COM din 22 iunie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.F.S. SPRL - lichidator

al SC I.G.I. SRL CONSTANȚA împotriva deciziei civile nr. 89/ COM din 22 iunie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

1 februarie 2012.