ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 62/2011

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată prin sentința civilă nr. 3535/COM din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Constanța a fost respinsă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârât, fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei SC B.E. SRL Constanța, fapt pentru care s-a constatat că, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, reclamanta are un drept de superficie asupra imobilului situat în Constanța, Mamaia, compus din dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului aferent, în suprafață de 503,4 mp, obligându-l pe pârât să-și dea acordul la întabularea dreptului de superficie în cartea funciară.

Prima instanță a fost investită cu cererea prin care reclamanta SC B.E. SRL Constanța a solicitat să i se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, dreptul său de superficie asupra imobilului situat în Constanța, Mamaia, compus din construcții și teren în suprafață de 15.000 mp. urmând a fi obligat pârâtul să-și dea acordul la intabularea dreptului de superficie în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul formulat de către reclamanta SC B.E.

SRL, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că reclamanta are un drept de superficie și asupra imobilului compus din construcții reprezentând post trafo și grup sanitar, pentru care există un drept de proprietate al reclamantei și drept de folosință asupra terenului aferent acestor construcții, în suprafață de 303,50 mp. situat în Constanța, Mamaia, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și s-a respins apelul formulat de Municipiul Constanța, prin primar. Pentru a pronunța această soluție instanța a avut în vedere, privitor la apelul reclamantei SC B.E.

SRL că titlul de proprietate pe care îl deține aceasta pentru construcțiile edificate în perimetrul Camping-ului din stațiunea Mamaia îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare din 12 aprilie 2001 încheiat cu SC M. SA, iar instanța de fond a reținut corect, analizând titlurile constitutive de drepturi ale autoarei, că, la momentul executării acestor construcții, atributele dreptului de proprietate se regăseau în mâinile aceluiași subiect de drept, Statul Român. Ulterior anului 1989, prin reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, prin Legea nr. 15/1990, s-au creat premisele existenței unui drept de superficie, fiind defalcat dreptul de proprietate asupra imobilului compus din aceste construcții și terenul în suprafață de 15 000 mp în patrimoniul a două subiecte de drept distincte, respectiv SC M. SA pentru construcții și unitatea administrativă locală, pentru terenul aflat în domeniul său privat.

Plecând de la aceste considerente judicios reținute de prima instanță, Curtea de Apel a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse în completare în apel, se impune a se constata existența unui drept de superficie în favoarea reclamantei SC B.E. SRL și pentru celelalte construcții pe care le deține în Camping, drept complex compus din dreptul de proprietate asupra postului trafo și a grupului sanitar, conform fișei de proprietate, și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află amplasate aceste imobile. În ceea ce privește existența dreptului de superficie asupra întregii suprafețe de teren ce este aferentă activului Camping, Mamaia, Curtea de Apel a constatat caracterul său neîntemeiat, plecând de la normele legale care reglementează constituirea acestui drept real.

Asupra apelului declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, Curtea de Apel a reținut că în fața primei instanțe a fost invocată de către pârât excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii sale de chemare în judecată, arătându-se de către autorul excepției că, atât timp cât suprafața de teren de 15.000 mp se află deja în folosința SC B.E. SRL Constanța, nu se mai justifică solicitarea de a constata instanța de judecată dobândirea acestui drept pe care-l are deja. Este adevărat că reclamantei i-a fost transmis dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 15.000 mp, prin contractul de vânzare cumpărare a activului, având număr de înregistrare din 12 aprilie 2001, însă acest drept a fost constituit în patrimoniul SC B.E.

SRL de către vânzătoarea SC M. SA, nicidecum de către pârâtul chemat în judecată în cauza de față. Prin urmare, interesul reclamantei în formularea cererii sale de chemare în judecată rezidă tocmai în aceea de a obține în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu un drept de folosință, drept care se contestă în prezent. Din acest punct de vedere, Curtea de Apel a reținut că este îndeplinită în cauză cerința interesului, fiind corect respinsă de către prima instanță excepția invocată de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar.

În legătură cu modalitatea de soluționare a fondului cauzei de către prima instanță, instanța de control judiciara a reținut că apelantul pârât ignoră că în cauză dreptul de superficie pentru terenul aferent construcțiilor nu s-a realizat în temeiul unui titlu, ce impunea acordul proprietarului terenului la edificarea respectivelor construcții, ci în temeiul legii, evoluția legislativă ulterioară anului 1989 permițând divizarea dreptului de proprietate asupra întregului bun imobil, aparținând statului la data constituirii sale, în drept de proprietate distinct asupra construcțiilor, transmis în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, prin Legea nr. 15/1990, și drept de proprietate asupra terenului, menținut în patrimoniul statului, prin unitățile sale administrative descentralizate.

Prin urmare, argumentele apelantului pârât sunt neîntemeiate, fiind probată de către apelanta reclamantă SC B.E. SRL modalitatea de constituire a dreptului de superficie, astfel cum acesta a rezultat prin răsturnarea prezumției relative instituite prin art. 492 C. civ., în virtutea legii, fapt pentru care Curtea de Apel a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, ca nefondat. Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs. Recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că dreptul de superficie trebuie să aibă în vedere întreaga suprafață de teren de 15.000 mp., astfel după cum s-a apărat și în fața instanței de apel.

Recurenta pârâtă a invocat tardivitatea declarării recursului de către reclamantă, iar cu privire la propriul recurs, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. susținând, în esență, greșita soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, iar pe fondul cererii s-a învederat că soluția este nelegală și netemeinică întrucât probele administrate nu erau în măsură a face dovada condițiilor în care a luat naștere dreptul de folosință asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile, iar titlul reclamantei nu îl constituie Legea nr. 15/1990. Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. va analiza mai întâi excepția invocată.

Recursul reclamantei este declarat în termen pentru următoarele considerente: Primul termen de judecată al cauzei a fost la data de 18 noiembrie 2009 - când s-a depus întâmpinare, s-a acordat termen pentru data de 10 martie 2010 - când deasemenea s-a amânat cauza, iar la termenul din data de 9 iunie 2010, adică al treilea termen s-au depus „note de ședință” când s-a invocat excepția. Cum nimeni nu a ridicat acesta excepție la primul termen de judecată, respectiv 18 noiembrie 2009 se va da eficiență tezei finale de la art. 310 C. proc. civ. - partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăși din dreptul de-a o invoca. Potrivit art. 103 C. proc. civ.

decăderea nu operează în cazul în care se dovedește faptul că partea a fost împiedicată, că a existat o împrejurare care exclude culpa părții, respectiv, instanța poate acorda repunerea în termen, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe: să facă dovada existenței unei împrejurări mai presus de voința ei - o împrejurare care exclude culpa, împrejurare care a împiedicat partea să acționeze în termenul de 15 zile și ulterior a formulat cererea, fapt ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză. Dovada de comunicare ce poarta ștampila din data de 5 iunie 2009 aflată la dosar - este pentru comunicarea încheierii de amânare pronuntate din data de 13 aprilie 2009, iar hotărârea nu rezultă că ar fi fost comunicată.

Pentru aceste considerente Înalta Curte va reține că recursul reclamantei a fost declarat în termen legal. Cât privește recursul reclamantei, acesta urmează a fi respins întrucât, deși se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se precizează care este textul de lege încălcat, criticile recurentei fiind în legătură cu aprecierea probelor, așadar critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În plus, instanța de apel a reținut în mod corect că în cuprinsul art. 492 C. civ. se instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului pentru „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului”, prezumție care, odată răsturnată, dă naștere tocmai dreptului de superficie, drept ce se extinde, în simetria juridică a acestei situații, doar asupra terenului pe care s-ar afla edificate aceste construcții, nu și asupra suprafețelor libere, pe care nu se suprapune niciun alt drept de proprietate.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se institui un drept de superficie asupra întregii suprafețe de teren de 15 000 mp, în condițiile în care doar suprafața de 806, 90 mp este ocupată de construcții, nu este fondată, prezumția relativă instituită prin art. 492 C. civ., nefiind aplicabilă decât pentru terenul aferent unor construcții aflate în proprietatea unei alte persoane decât cea în patrimoniul căreia se află terenul respectiv. Cât privește recursul pârâtei, și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Deși se menționează de către pârâtă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 si pct. 9 C. proc. civ. întreaga motivare a recursului se refera la nelegalitatea si netemeinicia hotărârii de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii si greșita soluție de admitere a acesteia.

Interesul, ca și condiție a acțiunii civile, este folosul urmărit de cel care a promovat acțiunea civila si trebuie justificat la momentul promovării acțiunii civile, dar si ulterior prin actele procedurale îndeplinite. În raport de dispozițiile art. 492 C. civ., interesul reclamantei este justificat de necesitatea de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se constate că se legitimează cu un drept de superficie contestat de pârâtă. Ca urmare a faptului ca între timp s-a schimbat proprietatea terenului, acțiunea este pe deplin justificată pentru că Municipiul Constanța să recunoască dreptul de folosință, interesul fiind evident, inițial autoarea reclamantei a fost o întreprindere socialistă de stat transformată în societate comercială în temeiul Legii nr. 15/1990 - un drept dobândit în temeiul unui contract se opune părților contractante - nu „erga omnes” cum susține recurenta - art. 973 C. civ.

stabilește: convențiile nu au efect decât între părțile contractante, iar nu cum se susține în motivele de recurs, ci potrivit principiului relativități actului civil - Res inter alios acta" - convențiile ca și hotărârile judecătorești nu au efect decât între părțile contractante și prin ele nu se poate aduce nicio atingere drepturilor terților, ca atare nu pot constitui titluri care să li se opună sau să execute contra lor. În motivarea excepției privind lipsa de interes, pârâta recunoaște că reclamanta deține un titlul legal pentru terenul în discuție și care constă în contractul de închiriere încheiat cu SC M. SA, dar contesta soluția pe fondul cererii ca fiind nelegală întrucât beneficiază de un titlul al cărui temei îl constitute Legea nr. 15/1990.

Se susține că temeiul legal ar fi Legea nr. 15/1990 temei care nu a fost menționat în cererea de chemare în judecată, dar a fost schimbat de instanță în funcție de ansamblul probator în cauză. Înalta Curte reține însă că invocarea Legii nr. 15/1990 de către instanță nu reprezintă un alt temei de drept în afară de prevederile art. 492 C. civ., ci este doar o completare și o aplicare a acestora, căci dispozițiile legale nu se exclud, nu sunt incompatibile. În privința criticilor pe fond ale celor doua hotărâri pronunțate în cauză, Înalta Curte urmează a le respinge, întrucât Municipiul Constanta nu a criticat soluția pronunțată de Tribunalul Constanta decât în ceea ce privește lipsa de interes în promovarea acestei acțiuni, necriticând niciun moment hotărârea pronunțată pe fond, astfel încât recursul declarat de Municipiul Constanta a fost analizat doar în ceea ce privește interesul în promovarea acțiunii (excepție ridicata prin întâmpinare).

Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanța invocată de pârâtul Municipiul Constanța și se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.E. SRL Constanța și pârâtul Municipiul Constanța împotriva deciziei nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanța invocată de pârâtul Municipiul Constanța. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.E. SRL Constanța și pârâtul Municipiul Constanța împotriva deciziei nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.