ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 62/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 62/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată prin sentința

civilă nr. 3535/COM din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Constanța a fost

respinsă excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârât,

fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei SC B.E. SRL

Constanța, fapt pentru care s-a constatat că, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Constanța, prin primar, reclamanta are un drept de superficie asupra

imobilului situat în Constanța, Mamaia, compus din dreptul de proprietate

asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului aferent, în

suprafață de 503,4 mp, obligându-l pe pârât să-și dea acordul la întabularea

dreptului de superficie în cartea funciară.

Prima instanță a fost investită cu

cererea prin care reclamanta SC B.E. SRL Constanța a solicitat să i se

constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin primar,

dreptul său de superficie asupra imobilului situat în Constanța, Mamaia, compus

din construcții și teren în suprafață de 15.000 mp. urmând a fi obligat pârâtul

să-și dea acordul la intabularea dreptului de superficie în cartea funciară, cu

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 44/COM din

24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul formulat de către

reclamanta SC B.E. SRL, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că

reclamanta are un drept de superficie și asupra imobilului compus din

construcții reprezentând post trafo și grup sanitar, pentru care există un

drept de proprietate al reclamantei și drept de folosință asupra terenului

aferent acestor construcții, în suprafață de 303,50 mp. situat în Constanța,

Mamaia, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și s-a respins

apelul formulat de Municipiul Constanța, prin primar.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a avut în vedere, privitor la apelul reclamantei SC B.E. SRL că titlul

de proprietate pe care îl deține aceasta pentru construcțiile edificate în

perimetrul Camping-ului din stațiunea Mamaia îl reprezintă contractul de

vânzare cumpărare din 12 aprilie 2001 încheiat cu SC M. SA, iar instanța de

fond a reținut corect, analizând titlurile constitutive de drepturi ale

autoarei, că, la momentul executării acestor construcții, atributele dreptului

de proprietate se regăseau în mâinile aceluiași subiect de drept, Statul Român.

Ulterior anului 1989, prin

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale, prin Legea nr. 15/1990, s-au creat premisele existenței unui drept

de superficie, fiind defalcat dreptul de proprietate asupra imobilului compus

din aceste construcții și terenul în suprafață de 15 000 mp în patrimoniul a

două subiecte de drept distincte, respectiv SC M. SA pentru construcții și

unitatea administrativă locală, pentru terenul aflat în domeniul său privat.

Plecând de la aceste considerente

judicios reținute de prima instanță, Curtea de Apel a reținut că, potrivit

înscrisurilor depuse în completare în apel, se impune a se constata existența

unui drept de superficie în favoarea reclamantei SC B.E. SRL și pentru

celelalte construcții pe care le deține în Camping, drept complex compus din

dreptul de proprietate asupra postului trafo și a grupului sanitar, conform fișei

de proprietate, și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află

amplasate aceste imobile.

În ceea ce privește existența

dreptului de superficie asupra întregii suprafețe de teren ce este aferentă

activului Camping, Mamaia, Curtea de Apel a constatat caracterul său

neîntemeiat, plecând de la normele legale care reglementează constituirea

acestui drept real.

Asupra apelului declarat de pârâtul

Municipiul Constanța, prin primar, Curtea de Apel a reținut că în fața primei

instanțe a fost invocată de către pârât excepția lipsei de interes a

reclamantei în formularea cererii sale de chemare în judecată, arătându-se de

către autorul excepției că, atât timp cât suprafața de teren de 15.000 mp se

află deja în folosința SC B.E. SRL Constanța, nu se mai justifică solicitarea

de a constata instanța de judecată dobândirea acestui drept pe care-l are deja.

Este adevărat că reclamantei i-a

fost transmis dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 15.000 mp,

prin contractul de vânzare cumpărare a activului, având număr de înregistrare

din 12 aprilie 2001, însă acest drept a fost constituit în patrimoniul SC B.E.

SRL de către vânzătoarea SC M. SA, nicidecum de către pârâtul chemat în

judecată în cauza de față.

Prin urmare, interesul reclamantei

în formularea cererii sale de chemare în judecată rezidă tocmai în aceea de a

obține în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu un drept de folosință, drept care se contestă în prezent.

Din acest punct de vedere, Curtea de

Apel a reținut că este îndeplinită în cauză cerința interesului, fiind corect

respinsă de către prima instanță excepția invocată de pârâtul Municipiul

Constanța, prin primar.

În legătură cu modalitatea de

soluționare a fondului cauzei de către prima instanță, instanța de control

judiciara a reținut că apelantul pârât ignoră că în cauză dreptul de superficie

pentru terenul aferent construcțiilor nu s-a realizat în temeiul unui titlu, ce

impunea acordul proprietarului terenului la edificarea respectivelor construcții,

ci în temeiul legii, evoluția legislativă ulterioară anului 1989 permițând

divizarea dreptului de proprietate asupra întregului bun imobil, aparținând

statului la data constituirii sale, în drept de proprietate distinct asupra

construcțiilor, transmis în patrimoniul societăților comerciale cu capital de

stat, prin Legea nr. 15/1990, și drept de proprietate asupra terenului,

menținut în patrimoniul statului, prin unitățile sale administrative

descentralizate.

Prin urmare, argumentele apelantului

pârât sunt neîntemeiate, fiind probată de către apelanta reclamantă SC B.E. SRL

modalitatea de constituire a dreptului de superficie, astfel cum acesta a

rezultat prin răsturnarea prezumției relative instituite prin art. 492 C. civ.,

în virtutea legii, fapt pentru care Curtea de Apel a respins apelul declarat de

pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii ambele

părți au declarat recurs.

Recurenta reclamantă a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că dreptul de

superficie trebuie să aibă în vedere întreaga suprafață de teren de 15.000 mp.,

astfel după cum s-a apărat și în fața instanței de apel.

Recurenta pârâtă a invocat

tardivitatea declarării recursului de către reclamantă, iar cu privire la

propriul recurs, a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 6 și

9 C. proc. civ. susținând, în esență, greșita soluționare a excepției lipsei de

interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, iar pe fondul cererii

s-a învederat că soluția este nelegală și netemeinică întrucât probele

administrate nu erau în măsură a face dovada condițiilor în care a luat naștere

dreptul de folosință asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile, iar

titlul reclamantei nu îl constituie Legea nr. 15/1990.

Înalta Curte, dând eficiență

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. va analiza mai întâi excepția invocată.

Recursul reclamantei este declarat

în termen pentru următoarele considerente:

Primul termen de judecată al cauzei

a fost la data de 18 noiembrie 2009 - când s-a depus întâmpinare, s-a acordat

termen pentru data de 10 martie 2010 - când deasemenea s-a amânat cauza, iar la

termenul din data de 9 iunie 2010, adică al treilea termen s-au depus „note de

ședință” când s-a invocat excepția.

Cum nimeni nu a ridicat acesta

excepție la primul termen de judecată, respectiv 18 noiembrie 2009 se va da

eficiență tezei finale de la art. 310 C. proc. civ. - partea care nu a invocat

la timp decăderea este decăzută ea însăși din dreptul de-a o invoca. Potrivit art.

103 C. proc. civ. decăderea nu operează în cazul în care se dovedește faptul că

partea a fost împiedicată, că a existat o împrejurare care exclude culpa

părții, respectiv, instanța poate acorda repunerea în termen, dacă sunt

întrunite cumulativ următoarele cerințe: să facă dovada existenței unei

împrejurări mai presus de voința ei - o împrejurare care exclude culpa,

împrejurare care a împiedicat partea să acționeze în termenul de 15 zile și

ulterior a formulat cererea, fapt ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză. Dovada

de comunicare ce poarta ștampila din data de 5 iunie 2009 aflată la dosar -

este pentru comunicarea încheierii de amânare pronuntate din data de 13 aprilie

2009, iar hotărârea nu rezultă că ar fi fost comunicată.

Pentru aceste considerente Înalta

Curte va reține că recursul reclamantei a fost declarat în termen legal.

Cât privește recursul reclamantei,

acesta urmează a fi respins întrucât, deși se invocă dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu se precizează care este textul de lege încălcat, criticile

recurentei fiind în legătură cu aprecierea probelor, așadar critici de

netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În plus, instanța de apel a reținut

în mod corect că în cuprinsul art. 492 C. civ. se instituie o prezumție

relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului pentru „orice

construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului”,

prezumție care, odată răsturnată, dă naștere tocmai dreptului de superficie,

drept ce se extinde, în simetria juridică a acestei situații, doar asupra

terenului pe care s-ar afla edificate aceste construcții, nu și asupra

suprafețelor libere, pe care nu se suprapune niciun alt drept de proprietate.

Prin urmare, solicitarea reclamantei

de a se institui un drept de superficie asupra întregii suprafețe de teren de

15 000 mp, în condițiile în care doar suprafața de 806, 90 mp este ocupată de

construcții, nu este fondată, prezumția relativă instituită prin art. 492 C.

civ., nefiind aplicabilă decât pentru terenul aferent unor construcții aflate

în proprietatea unei alte persoane decât cea în patrimoniul căreia se află

terenul respectiv.

Cât privește recursul pârâtei, și

acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Deși se menționează de către pârâtă motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6 si pct. 9 C. proc. civ. întreaga motivare a

recursului se refera la nelegalitatea si netemeinicia hotărârii de respingere a

excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii si greșita

soluție de admitere a acesteia.

Interesul, ca și condiție a acțiunii

civile, este folosul urmărit de cel care a promovat acțiunea civila si trebuie

justificat la momentul promovării acțiunii civile, dar si ulterior prin actele

procedurale îndeplinite.

În raport de dispozițiile art. 492 C.

civ., interesul reclamantei este justificat de necesitatea de a obține o

hotărâre judecătorească prin care să se constate că se legitimează cu un drept

de superficie contestat de pârâtă. Ca urmare a faptului ca între timp s-a

schimbat proprietatea terenului, acțiunea este pe deplin justificată pentru că

Municipiul Constanța să recunoască dreptul de folosință, interesul fiind

evident, inițial autoarea reclamantei a fost o întreprindere socialistă de stat

transformată în societate comercială în temeiul Legii nr. 15/1990 - un drept

dobândit în temeiul unui contract se opune părților contractante - nu „erga

omnes” cum susține recurenta - art. 973 C. civ. stabilește: convențiile nu au

efect decât între părțile contractante, iar nu cum se susține în motivele de

recurs, ci potrivit principiului relativități actului civil - Res inter alios

acta" - convențiile ca și hotărârile judecătorești nu au efect decât între

părțile contractante și prin ele nu se poate aduce nicio atingere drepturilor

terților, ca atare nu pot constitui titluri care să li se opună sau să execute

contra lor.

În motivarea excepției privind lipsa

de interes, pârâta recunoaște că reclamanta deține un titlul legal pentru

terenul în discuție și care constă în contractul de închiriere încheiat cu SC

M. SA, dar contesta soluția pe fondul cererii ca fiind nelegală întrucât

beneficiază de un titlul al cărui temei îl constitute Legea nr. 15/1990.

Se susține că temeiul legal ar fi

Legea nr. 15/1990 temei care nu a fost menționat în cererea de chemare în

judecată, dar a fost schimbat de instanță în funcție de ansamblul probator în

cauză.

Înalta Curte reține însă că

invocarea Legii nr. 15/1990 de către instanță nu reprezintă un alt temei de

drept în afară de prevederile art. 492 C. civ., ci este doar o completare

și o aplicare a acestora, căci dispozițiile legale nu se exclud, nu sunt

incompatibile.

În privința criticilor pe fond ale

celor doua hotărâri pronunțate în cauză, Înalta Curte urmează a le respinge,

întrucât Municipiul Constanta nu a criticat soluția pronunțată de Tribunalul

Constanta decât în ceea ce privește lipsa de interes în promovarea acestei

acțiuni, necriticând niciun moment hotărârea pronunțată pe fond, astfel încât

recursul declarat de Municipiul Constanta a fost analizat doar în ceea ce

privește interesul în promovarea acțiunii (excepție ridicata prin întâmpinare).

Pentru toate aceste considerente,

conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge excepția tardivității recursului

declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanța invocată de pârâtul Municipiul Constanța

și se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.E.

SRL Constanța și pârâtul Municipiul Constanța împotriva deciziei nr. 44/COM din

24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității

recursului declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanța invocată de pârâtul Municipiul

Constanța.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta SC B.E. SRL Constanța și pârâtul Municipiul Constanța împotriva

deciziei nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2011.