ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul
Constanța, secția comercială, sub nr. 5456/3/2005, reclamanta SC
H.T.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.O. SA Constanța
și a solicitat ca, în contradictoriu cu aceasta, prin hotărâre
judecătorească, să se constate în favoarea sa:
un drept de superficie asupra
terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren clădire) și
12.865 mp (teren împrejmuitor) aflat în localitatea Ovidiu, pe care se
află construcții aflate în proprietatea SC H.T.G. SRL;
constituirea unui drept de
servitute de trecere, care să îi permită accesul din calea
publică, la construcțiile proprietatea sa;
obligarea pârâtei la plata
cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a susținut că, în urma licitației din data de 24
noiembrie 1994, a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C. situat în
localitatea Ovidiu, iar prin procesul-verbal i s-a transmis dreptul de
proprietate numai asupra activului, iar nu și asupra terenului.
Reclamanta a arătat că
face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului
construcție cu contractul de vânzare-cumpărare din 8 noiembrie 1994.
În speță, dreptul de
superficie s-a născut prin convenția părților ori prin
uzucapiune, în măsura în care instanța va aprecia că dreptul nu
a izvorât din convenție.
Întrucât superficia nu presupune
decât folosința terenului și pentru ca proprietarul construcției
să poată avea acces la calea publică a afirmat reclamanta
că, se impune constituirea în favoarea sa a unui drept de servitute de
trecere.
În drept, au fost invocate
prevederile art. 616 și urm. C. civ.; art. 412 C. proc. civ.
În dovedirea susținerilor sale,
reclamanta a propus proba cu înscrisuri, proba cu expertiză și proba
testimonială.
Pârâta SC M.O. SA, reprezentată
prin lichidatorul judiciar P.G.S., calitate preluată ulterior de G.I.
IPURL, a solicitat suspendarea judecării pricinii pe temeiul art. 42 din
Legea nr. 64/1995.
Totodată, pârâta a invocat
excepția de necompetență teritorială a Tribunalului
București și excepția puterii de lucru judecat.
Pe fond, pârâta a învederat, în
esență, că suprafețele de teren în litigiu fac parte din
capitalul și din patrimoniul SC M.O. SA, conform certificatului de
atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1 octombrie 1995
emis de M.A.A.
SC B.M. SA, în calitate de
vânzătoare a activului C., nu putea să transmită
cumpărătorului mai mult decât avea ea însăși în
proprietate.
A mai susținut pârâta că
dreptul de superficie nu se putea naște din convenția
părților, întrucât SC M.O. SA nu este parte în procesul verbal de
adjudecare și că nici prescripția achizitivă nu poate fi
invocată, deoarece terenul face parte din patrimoniul său, încă
din anul 1995.
Ca urmare a transmisiunii
convenționale intervenită în baza contractului de vânzare-cumpărare
autentificat din 12 decembrie 2005, calitatea procesuală activă a fost
preluată de SC E.F.R. SRL.
Prin sentința nr. 276 din 31
ianuarie 2007, Tribunalul București, prin judecătorul sindic, a admis
excepțiile de necompetență teritorială și
excepția de necompetență materială, invocate de pârâtă
și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea
Judecătoriei Constanța.
Prin decizia nr. 877 din 16 mai 2007,
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis
recursul formulat de recurenta reclamantă SC E.F.R. SRL și a
modificat în parte sentința atacată, în sensul respingerii
excepției de necompetență materială și a declinat
competența de soluționare, în favoarea Tribunalului Constanța.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul
Tribunalului Constanța sub nr. 5456/3/2005.
Prin încheierea din 23 octombrie
2007, instanța a respins cererea de suspendare formulată de
pârâtă, pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar, la data
de 13 noiembrie 2007, instanța a respins excepția
autorității de lucru judecat, invocată de pârâta SC M.O. SA.
În vederea soluționării
pricinii, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu
și proba cu expertiză tehnică imobiliară.
Prin concluziile scrise, reclamanta SC
E.F.R. SRL a învederat că solicită admiterea acțiunii și
recunoașterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra terenului
aferent ansamblului de construcții situate în Ovidiu, în
suprafață totală de 19.285 mp și a unui drept de servitute
de trecere, care să permită trecerea de la calea publică la
construcțiile sale, așa cum a fost trasată și delimitată
de expertul tehnic, între punctele topografice și hașurată pe
Planul de Amplasament și delimitare a corpului de proprietate.
A precizat reclamanta că
dreptul de superficie s-a născut, în speță, pe cale legală.
Prin H.G. nr. 1353/1990 emisă
în aplicarea Legii nr. 15/1990 se prevede înființarea SC O. SA,
devenită SC H.C.S.O. și apoi SC M.O. SA, în patrimoniul căreia
intră construcțiile destinate desfășurării obiectului
de activitate.
S-a apreciat de către
reclamantă că transmițând dreptul de proprietate asupra
construcțiilor, statul român a recunoscut noului proprietar un drept de
folosință asupra terenului.
A mai arătat reclamanta că
dreptul de servitute de trecere este acordat prin lege și nu poate fi
îngrădit, fiind indiscutabil că proprietarului construcției
trebuie să i se asigure acces de la calea publică, la
construcția sa.
Prin sentința civilă nr. 3805/COM
din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Constanța a admis, în parte,
acțiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL, în contradictoriu cu
pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar G.I. IPURL; a
stabilit în favoarea reclamantei o servitute de trecere, pe terenul
proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice și
hașurată pe Planul de amplasament și delimitare a corpului de
proprietate sc. 1:2000 din Documentația pentru atribuirea numărului
cadastral; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea
în favoarea reclamantei, a unui drept de superficie și a obligat pârâta
să plătească reclamantei suma de 1.278 lei cu titlul de
cheltuieli de judecată.
Cu privire la cererea privind
constatarea în favoarea reclamantei a unui drept de superficie, instanța
de fond a reținut că actele normative invocate de reclamanta SC
E.F.R. SRL - H.G. nr. 1353/1990; Criteriile nr. 2665/1992 emise în aplicarea art.
2 din H.G. nr. 834/1991 sunt incidente pârâtei SC M.O. SA, proprietara
terenului.
Ele nu pot constitui un izvor al
nașterii dreptului de superficie (compus din dreptul de
folosință asupra terenului din patrimoniul pârâtei și din dreptul
de proprietate asupra construcțiilor), în favoarea reclamantei, care a
dobândit prin cumpărare imobilul-construcții cu număr cadastral,
de la SC H.T.G. SRL, iar aceasta din urmă, la rândul său, l-a
dobândit de la vânzătoarea SC B.M. SA.
Referitor la capătul de cerere
privind stabilirea, în favoarea reclamantei, a unei servituți de trecere,
instanța a reținut că, în reglementarea art. 576 C. civ.,
servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil, pentru uzul
și utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Art. 616 C. civ. prevede că
proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la
calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru
exploatarea fondului, având îndatorirea de a-1 despăgubi în proporție
cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Astfel, din dispozițiile legale
enunțate rezultă că servitutea de trecere este aplicabilă,
când un imobil (teren sau construcție) nu are ieșire la calea
publică.
Servitutea pretinsă de
reclamantă este una legală, în sensul că este stabilită
prin lege. Ca și cele naturale, servituțile legale nu sunt
servituți propriu-zise, ci limite de exercitare a dreptului de
proprietate, obligații firești impuse proprietarilor, ca reguli de
bună-vecinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile art.
623 – art. 629 C. civ. privitoare la servituțile stabilite prin fapta
omului.
Cum, prin expertiza tehnică
imobiliară întocmită de către domnul expert S.S., s-a stabilit,
în conformitate cu prevederile art. 617 – art. 618 C. civ., calea cea mai
economicoasă de acces de la construcțiile proprietatea reclamantei,
la drumul public, instanța a admis cererea reclamantei, stabilind în
favoarea acesteia o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei,
delimitată de punctele topografice, și hașurată pe Planul
de amplasament și delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din
Documentația pentru atribuirea numărului cadastral.
Împotriva acestei soluții, a
declarat apel reclamanta SC E.F.R. SRL, pentru următoarele motive:
- în mod greșit instanța
de fond a respins capătul de cerere privind recunoașterea în favoarea
sa a existenței dreptului de superficie asupra terenului aferent
ansamblului de construcții situate în localitatea Ovidiu, județul
Constanța, considerând că actele normative indicate sunt incidente
pârâtei SC M.O. SA - proprietara terenului, omițând, însă faptul
că, înainte de a fi proprietara terenului, SC M.O. SA a fost proprietara
construcțiilor și, în această calitate, a dobândit un drept de
superficie asupra terenului, pe care l-a transmis mai departe odată cu
construcțiile și că abia ulterior a dobândit și terenul
grevat de superficie;
- în realitate, textele legale
menționate au fost indicate nu pentru constatarea existenței
dreptului de superficie, ci doar în privința întinderii lui;
- edificarea întregului complex
industrial s-a realizat de către proprietarul terenului de la acea dată,
respectiv statul, astfel că este lesne de prezumat ca a fost afectată
acestor construcții doar suprafața de teren necesară
desfășurării activității obiectivului industrial
conform obiectului de activitate;
- terenul asupra căruia au
solicitat constituirea unui drept de superficie, precum și o servitute de
trecere este exact terenul necesar obiectului de activitate al
societății, iar admiterea cererii de chemare în judecată doar cu
privire la servitutea de trecere, fără superficie asupra terenului
aferent construcțiilor, este fără finalitate practică;
- din fotografiile depuse la dosarul
cauzei se poate observa că în complexul industrial achiziționat
există între clădiri doar spațiile necesare pentru accesul la
acestea și pentru funcționarea lor, neexistând suprafețe libere
care ar putea fi folosite independent de către titularul dreptului de
proprietate asupra terenului.
Intimata-pârâtă SC M.O. SA,
prin lichidator, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și
menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și
temeinică.
Prin decizia civilă nr. 129/COM
din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția
comercială, maritimă și fluvială de contencios
administrativ și fiscal a respins, ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut următoarele:
Apelanta-reclamantă a solicitat
recunoașterea în favoarea SC E.F.R. SRL a unui drept de superficie asupra
terenului aferent ansamblului de construcții situate în orașul Ovidiu,
județul Constanța, așa cum a fost el stabilit prin raportul de
expertiză tehnică întocmit în cauză, în suprafață
totală de 19.285 m.p. (4.830,29 m.p. teren sub construcții și
14.454,7 m.p. teren aferent construcțiilor, conform măsurătorilor
cadastrale).
Prin concluziile scrise depuse la
instanța de fond, aceasta a precizat că în cauza de față
constituirea dreptului de superficie s-a născut pe cale legală.
Astfel, prin H.G. nr. 1353/1990,
emisa în aplicarea Legii nr. 15/1990, susține apelanta, se prevede
înființarea SC O. SA (denumită SC H.C.S.O. și apoi SC M.O. SA),
ca societate comercială cu capital de stat, în patrimoniul căreia
intră construcțiile destinate desfășurării obiectului
de activitate.
Apelanta a dobândit dreptul de
proprietate asupra activului C., în urma licitației din 24 noiembrie 1994,
consemnat în procesul-verbal de adjudecare și potrivit facturii fiscale din
30 noiembrie 1994.
Ulterior introducerii cererii de
chemare în judecată, proprietatea SC H.T.G. SRL a vândut către SC
E.F.R. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12
decembrie 2005 acest activ.
Actul normativ invocat a fost
aplicabil fostelor unități economice de stat care s-au transformat în
societăți comerciale și a avut în vedere exclusiv SC M.O. SA (fosta
SC H.C.S.O. SA).
Ulterior, prin apariția H.G. nr.
834/1991 cât și a criteriilor privind stabilirea și evaluarea
terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital
de stat, stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente
construcțiilor, se referă strict numai la aceste societăți
comerciale.
In aceste condiții, prin actul
de înstrăinare, intimata a înțeles să înstrăineze numai
activul C., aspect cunoscut de apelantă.
Deci, actele normative pe care
aceasta le invocă sunt aplicabile, cum a reținut în mod corect
și instanța de fond, numai intimatei.
Astfel că toate criticile aduse
soluției instanței de fond prin motivele de apel sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a formulat
recurs reclamanta SC E.F.R. SRL, aducându-i următoarele critici.
Soluția instanței de apel,
cu privire la drepturile superficie, este greșită, deoarece atât
construcțiile, care se află în prezent în proprietatea
recurentei-reclamante, cât și terenul aferent acestora, s-au aflat în
proprietatea statului.
La acea dată statul era
proprietar atât asupra construcțiilor cât și asupra terenurilor.
Prin vânzări ulterioare
succesive, dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a transmis la
recurenta-reclamantă, însă odată cu acesta s-a transmis și
dreptul de superficie asupra terenului de sub construcții.
Transmiterea dreptului de
proprietate asupra construcțiilor nu se poate face fără
transmiterea și a dreptului de superficie pentru terenul de sub
construcție.
Analizând decizia recurată,
prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că
recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Decizia recurată a fost
dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 490 și art.
492 C. civ.
Potrivit dispozițiilor acestui
din urmă articol „orice construcție, plantație sau lucru
făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi
făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa,
și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.
În cauza de față este pe
deplin dovedit faptul că proprietara construcțiilor în
suprafață de 4.193,44 mp, pentru care s-a cerut recunoașterea
dreptului de superficie, este proprietatea reclamantei, deși proprietarul
terenului este pârâta.
Astfel, inițial, înainte de 22
decembrie 1989, statul român a fost atât proprietarul terenului cât și
proprietarul construcțiilor edificate pe acesta.
Prin H.G. nr. 1353 emisă în
aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a înființat SC O. SA (devenită SC H.C.S.O.
SA și apoi SC M.O. SA) ca o societate comercială cu capital de stat
în patrimoniul căreia intra construcțiile destinate
desfășurării obiectului de activitate printre care și
construcția ce face obiectul litigiului de față.
La acea dată această
societate cu capital de stat avea în proprietate doar construcțiile, dar a
dobândit un drept de superficie asupra terenurilor de sub toate
construcțiile și un drept se servitute asupra terenurilor situate
lângă aceste construcții.
Ulterior, SC M.O. SA a transmis
construcția respectivă către SC B.M. SA, care la rândul ei a
transmis dreptul de proprietate asupra acestei construcții către SC
H.T.G. SRL prin procesul-verbal de licitație din data de 24 noiembrie 1994
și prin factura din 30 noiembrie 1994, care la rându-l său a transmis
dreptul de proprietate către reclamantă în baza procesului verbal de
adjudecare din 15 martie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare
autentificat de judecătorul sindic din 12 decembrie 2005.
În mod evident, odată cu
transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției s-a transmis
și dreptul de superficie asupra terenului de sub construcția respectivă.
Faptul că ulterior, societatea
pârâtă - SC M.O. SA a dobândit, în baza H.G. nr. 834/1991 certificatul de
atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent tuturor
construcțiilor deținute inițial, nu schimbă cu nimic
situația de fapt, și anume aceea că respectiva construcție
a fost înstrăinată inițial chiar de către pârâtă, or,
această înstrăinare afectează implicit dezmembrămintele
dreptului de proprietate asupra terenului fiind evident faptul că
construcția nu poate fi folosită fără terenul de sub ea.
Nu se poate reține
susținerea pârâtei în sensul că prin recunoașterea dreptului de
superficie asupra terenului de sub construcție s-ar afecta dreptul
său de proprietate, pentru că, pe de o parte pârâta nu-și pierde
dreptul de dispoziție iar pe de altă parte, prin vânzarea
construcției a acceptat, de facto, instituirea unui drept de superficie
asupra terenului de sub construcție.
De altfel, ar fi cu totul anormal ca
pentru terenul de lângă construcții să se recunoască un
drept de servitute de trecere, iar pentru terenul de sub construcții, care
oricum nu mai poate fi folosit de către pârâtă, să nu se acorde
dreptul de superficie.
Prin urmare, odată ce,
inițial, pârâta a înstrăinat construcțiile respective, care în
prezent sunt în proprietatea reclamantei, aceasta a acceptat, implicit,
constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care este
edificată această construcție, în favoare
cumpărătorului construcției.
Având în vedere cele de mai sus,
Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o
greșită aplicare a dispozițiilor art. 490 și art. 492 C.
civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va
admite recursul declarat de reclamantă, va modifica în parte decizia
recurată, în sensul că va admite apelul aceleiași reclamante
împotriva sentinței comerciale nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a
Tribunalului Constanța, în sensul că va admite capătul de cerere
cu privire la dreptul de superficie și va constata dreptul de superficie
al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp, teren pe
care se află construcțiile proprietatea reclamantei.
Va menține celelalte
dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC E.F.R. SRL Glina împotriva deciziei nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009
a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă
și fluvială de contencios administrativ și fiscal, pe care o
modifică în parte în sensul că admite apelul aceleiași
reclamante.
Schimbă în parte sentința
comercială nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului
Constanța, secția comercială, în sensul că admite
capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie.
Constată dreptul de superficie
al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren pe
care se află clădirea).
Menține celelalte
dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.