ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2010

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța, secția comercială, sub nr. 5456/3/2005, reclamanta SC H.T.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.O. SA Constanța și a solicitat ca, în contradictoriu cu aceasta, prin hotărâre judecătorească, să se constate în favoarea sa: 1. un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren clădire) și 12.865 mp (teren împrejmuitor) aflat în localitatea Ovidiu, pe care se află construcții aflate în proprietatea SC H.T.G. SRL; 2. constituirea unui drept de servitute de trecere, care să îi permită accesul din calea publică, la construcțiile proprietatea sa; 3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în urma licitației din data de 24 noiembrie 1994, a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C. situat în localitatea Ovidiu, iar prin procesul-verbal i s-a transmis dreptul de proprietate numai asupra activului, iar nu și asupra terenului. Reclamanta a arătat că face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului construcție cu contractul de vânzare-cumpărare din 8 noiembrie 1994. În speță, dreptul de superficie s-a născut prin convenția părților ori prin uzucapiune, în măsura în care instanța va aprecia că dreptul nu a izvorât din convenție. Întrucât superficia nu presupune decât folosința terenului și pentru ca proprietarul construcției să poată avea acces la calea publică a afirmat reclamanta că, se impune constituirea în favoarea sa a unui drept de servitute de trecere.

În drept, au fost invocate prevederile art. 616 și urm. C. civ.; art. 412 C. proc. civ. În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a propus proba cu înscrisuri, proba cu expertiză și proba testimonială. Pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar P.G.S., calitate preluată ulterior de G.I. IPURL, a solicitat suspendarea judecării pricinii pe temeiul art. 42 din Legea nr. 64/1995. Totodată, pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București și excepția puterii de lucru judecat. Pe fond, pârâta a învederat, în esență, că suprafețele de teren în litigiu fac parte din capitalul și din patrimoniul SC M.O. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1 octombrie 1995 emis de M.A.A.

SC B.M. SA, în calitate de vânzătoare a activului C., nu putea să transmită cumpărătorului mai mult decât avea ea însăși în proprietate. A mai susținut pârâta că dreptul de superficie nu se putea naște din convenția părților, întrucât SC M.O. SA nu este parte în procesul verbal de adjudecare și că nici prescripția achizitivă nu poate fi invocată, deoarece terenul face parte din patrimoniul său, încă din anul 1995. Ca urmare a transmisiunii convenționale intervenită în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2005, calitatea procesuală activă a fost preluată de SC E.F.R. SRL. Prin sentința nr. 276 din 31 ianuarie 2007, Tribunalul București, prin judecătorul sindic, a admis excepțiile de necompetență teritorială și excepția de necompetență materială, invocate de pârâtă și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Constanța.

Prin decizia nr. 877 din 16 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis recursul formulat de recurenta reclamantă SC E.F.R. SRL și a modificat în parte sentința atacată, în sensul respingerii excepției de necompetență materială și a declinat competența de soluționare, în favoarea Tribunalului Constanța. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 5456/3/2005. Prin încheierea din 23 octombrie 2007, instanța a respins cererea de suspendare formulată de pârâtă, pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar, la data de 13 noiembrie 2007, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta SC M.O. SA. În vederea soluționării pricinii, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu și proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Prin concluziile scrise, reclamanta SC E.F.R. SRL a învederat că solicită admiterea acțiunii și recunoașterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcții situate în Ovidiu, în suprafață totală de 19.285 mp și a unui drept de servitute de trecere, care să permită trecerea de la calea publică la construcțiile sale, așa cum a fost trasată și delimitată de expertul tehnic, între punctele topografice și hașurată pe Planul de Amplasament și delimitare a corpului de proprietate. A precizat reclamanta că dreptul de superficie s-a născut, în speță, pe cale legală. Prin H.G. nr. 1353/1990 emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990 se prevede înființarea SC O. SA, devenită SC H.C.S.O.

și apoi SC M.O. SA, în patrimoniul căreia intră construcțiile destinate desfășurării obiectului de activitate. S-a apreciat de către reclamantă că transmițând dreptul de proprietate asupra construcțiilor, statul român a recunoscut noului proprietar un drept de folosință asupra terenului. A mai arătat reclamanta că dreptul de servitute de trecere este acordat prin lege și nu poate fi îngrădit, fiind indiscutabil că proprietarului construcției trebuie să i se asigure acces de la calea publică, la construcția sa. Prin sentința civilă nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar G.I.

IPURL; a stabilit în favoarea reclamantei o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice și hașurată pe Planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din Documentația pentru atribuirea numărului cadastral; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea în favoarea reclamantei, a unui drept de superficie și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.278 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. Cu privire la cererea privind constatarea în favoarea reclamantei a unui drept de superficie, instanța de fond a reținut că actele normative invocate de reclamanta SC E.F.R. SRL - H.G. nr. 1353/1990; Criteriile nr. 2665/1992 emise în aplicarea art. 2 din H.G.

nr. 834/1991 sunt incidente pârâtei SC M.O. SA, proprietara terenului. Ele nu pot constitui un izvor al nașterii dreptului de superficie (compus din dreptul de folosință asupra terenului din patrimoniul pârâtei și din dreptul de proprietate asupra construcțiilor), în favoarea reclamantei, care a dobândit prin cumpărare imobilul-construcții cu număr cadastral, de la SC H.T.G. SRL, iar aceasta din urmă, la rândul său, l-a dobândit de la vânzătoarea SC B.M. SA. Referitor la capătul de cerere privind stabilirea, în favoarea reclamantei, a unei servituți de trecere, instanța a reținut că, în reglementarea art. 576 C. civ., servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil, pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

Art. 616 C. civ. prevede că proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, având îndatorirea de a-1 despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. Astfel, din dispozițiile legale enunțate rezultă că servitutea de trecere este aplicabilă, când un imobil (teren sau construcție) nu are ieșire la calea publică. Servitutea pretinsă de reclamantă este una legală, în sensul că este stabilită prin lege. Ca și cele naturale, servituțile legale nu sunt servituți propriu-zise, ci limite de exercitare a dreptului de proprietate, obligații firești impuse proprietarilor, ca reguli de bună-vecinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 623 – art. 629 C. civ.

privitoare la servituțile stabilite prin fapta omului. Cum, prin expertiza tehnică imobiliară întocmită de către domnul expert S.S., s-a stabilit, în conformitate cu prevederile art. 617 – art. 618 C. civ., calea cea mai economicoasă de acces de la construcțiile proprietatea reclamantei, la drumul public, instanța a admis cererea reclamantei, stabilind în favoarea acesteia o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice, și hașurată pe Planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din Documentația pentru atribuirea numărului cadastral. Împotriva acestei soluții, a declarat apel reclamanta SC E.F.R.

SRL, pentru următoarele motive: - în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind recunoașterea în favoarea sa a existenței dreptului de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcții situate în localitatea Ovidiu, județul Constanța, considerând că actele normative indicate sunt incidente pârâtei SC M.O. SA - proprietara terenului, omițând, însă faptul că, înainte de a fi proprietara terenului, SC M.O.

SA a fost proprietara construcțiilor și, în această calitate, a dobândit un drept de superficie asupra terenului, pe care l-a transmis mai departe odată cu construcțiile și că abia ulterior a dobândit și terenul grevat de superficie; - în realitate, textele legale menționate au fost indicate nu pentru constatarea existenței dreptului de superficie, ci doar în privința întinderii lui; - edificarea întregului complex industrial s-a realizat de către proprietarul terenului de la acea dată, respectiv statul, astfel că este lesne de prezumat ca a fost afectată acestor construcții doar suprafața de teren necesară desfășurării activității obiectivului industrial conform obiectului de activitate; - terenul asupra căruia au solicitat constituirea unui drept de superficie, precum și o servitute de trecere este exact terenul necesar obiectului de activitate al societății, iar admiterea cererii de chemare în judecată doar cu privire la servitutea de trecere, fără superficie asupra terenului aferent construcțiilor, este fără finalitate practică; - din fotografiile depuse la dosarul cauzei se poate observa că în complexul industrial achiziționat există între clădiri doar spațiile necesare pentru accesul la acestea și pentru funcționarea lor, neexistând suprafețe libere care ar putea fi folosite independent de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului.

Intimata-pârâtă SC M.O. SA, prin lichidator, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică. Prin decizia civilă nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Apelanta-reclamantă a solicitat recunoașterea în favoarea SC E.F.R. SRL a unui drept de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcții situate în orașul Ovidiu, județul Constanța, așa cum a fost el stabilit prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, în suprafață totală de 19.285 m.p.

(4.830,29 m.p. teren sub construcții și 14.454,7 m.p. teren aferent construcțiilor, conform măsurătorilor cadastrale). Prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, aceasta a precizat că în cauza de față constituirea dreptului de superficie s-a născut pe cale legală. Astfel, prin H.G. nr. 1353/1990, emisa în aplicarea Legii nr. 15/1990, susține apelanta, se prevede înființarea SC O. SA (denumită SC H.C.S.O. și apoi SC M.O. SA), ca societate comercială cu capital de stat, în patrimoniul căreia intră construcțiile destinate desfășurării obiectului de activitate. Apelanta a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C., în urma licitației din 24 noiembrie 1994, consemnat în procesul-verbal de adjudecare și potrivit facturii fiscale din 30 noiembrie 1994. Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, proprietatea SC H.T.G.

SRL a vândut către SC E.F.R. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2005 acest activ. Actul normativ invocat a fost aplicabil fostelor unități economice de stat care s-au transformat în societăți comerciale și a avut în vedere exclusiv SC M.O. SA (fosta SC H.C.S.O. SA). Ulterior, prin apariția H.G. nr. 834/1991 cât și a criteriilor privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor, se referă strict numai la aceste societăți comerciale. In aceste condiții, prin actul de înstrăinare, intimata a înțeles să înstrăineze numai activul C., aspect cunoscut de apelantă.

Deci, actele normative pe care aceasta le invocă sunt aplicabile, cum a reținut în mod corect și instanța de fond, numai intimatei. Astfel că toate criticile aduse soluției instanței de fond prin motivele de apel sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC E.F.R. SRL, aducându-i următoarele critici. Soluția instanței de apel, cu privire la drepturile superficie, este greșită, deoarece atât construcțiile, care se află în prezent în proprietatea recurentei-reclamante, cât și terenul aferent acestora, s-au aflat în proprietatea statului. La acea dată statul era proprietar atât asupra construcțiilor cât și asupra terenurilor. Prin vânzări ulterioare succesive, dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a transmis la recurenta-reclamantă, însă odată cu acesta s-a transmis și dreptul de superficie asupra terenului de sub construcții.

Transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor nu se poate face fără transmiterea și a dreptului de superficie pentru terenul de sub construcție. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 490 și art. 492 C. civ. Potrivit dispozițiilor acestui din urmă articol „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”. În cauza de față este pe deplin dovedit faptul că proprietara construcțiilor în suprafață de 4.193,44 mp, pentru care s-a cerut recunoașterea dreptului de superficie, este proprietatea reclamantei, deși proprietarul terenului este pârâta.

Astfel, inițial, înainte de 22 decembrie 1989, statul român a fost atât proprietarul terenului cât și proprietarul construcțiilor edificate pe acesta. Prin H.G. nr. 1353 emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a înființat SC O. SA (devenită SC H.C.S.O. SA și apoi SC M.O. SA) ca o societate comercială cu capital de stat în patrimoniul căreia intra construcțiile destinate desfășurării obiectului de activitate printre care și construcția ce face obiectul litigiului de față. La acea dată această societate cu capital de stat avea în proprietate doar construcțiile, dar a dobândit un drept de superficie asupra terenurilor de sub toate construcțiile și un drept se servitute asupra terenurilor situate lângă aceste construcții.

Ulterior, SC M.O. SA a transmis construcția respectivă către SC B.M. SA, care la rândul ei a transmis dreptul de proprietate asupra acestei construcții către SC H.T.G. SRL prin procesul-verbal de licitație din data de 24 noiembrie 1994 și prin factura din 30 noiembrie 1994, care la rându-l său a transmis dreptul de proprietate către reclamantă în baza procesului verbal de adjudecare din 15 martie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de judecătorul sindic din 12 decembrie 2005. În mod evident, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției s-a transmis și dreptul de superficie asupra terenului de sub construcția respectivă. Faptul că ulterior, societatea pârâtă - SC M.O.

SA a dobândit, în baza H.G. nr. 834/1991 certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent tuturor construcțiilor deținute inițial, nu schimbă cu nimic situația de fapt, și anume aceea că respectiva construcție a fost înstrăinată inițial chiar de către pârâtă, or, această înstrăinare afectează implicit dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra terenului fiind evident faptul că construcția nu poate fi folosită fără terenul de sub ea. Nu se poate reține susținerea pârâtei în sensul că prin recunoașterea dreptului de superficie asupra terenului de sub construcție s-ar afecta dreptul său de proprietate, pentru că, pe de o parte pârâta nu-și pierde dreptul de dispoziție iar pe de altă parte, prin vânzarea construcției a acceptat, de facto, instituirea unui drept de superficie asupra terenului de sub construcție.

De altfel, ar fi cu totul anormal ca pentru terenul de lângă construcții să se recunoască un drept de servitute de trecere, iar pentru terenul de sub construcții, care oricum nu mai poate fi folosit de către pârâtă, să nu se acorde dreptul de superficie. Prin urmare, odată ce, inițial, pârâta a înstrăinat construcțiile respective, care în prezent sunt în proprietatea reclamantei, aceasta a acceptat, implicit, constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată această construcție, în favoare cumpărătorului construcției. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 490 și art. 492 C. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul aceleiași reclamante împotriva sentinței comerciale nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța, în sensul că va admite capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie și va constata dreptul de superficie al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp, teren pe care se află construcțiile proprietatea reclamantei. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.F.R. SRL Glina împotriva deciziei nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte în sensul că admite apelul aceleiași reclamante. Schimbă în parte sentința comercială nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța, secția comercială, în sensul că admite capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie. Constată dreptul de superficie al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren pe care se află clădirea). Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.