ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2286/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul

Constanța, secția comercială, sub nr. 5456/3/2005, reclamanta SC

H.T.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.O. SA Constanța

și a solicitat ca, în contradictoriu cu aceasta, prin hotărâre

judecătorească, să se constate în favoarea sa:

terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren clădire) și

12.865 mp (teren împrejmuitor) aflat în localitatea Ovidiu, pe care se

află construcții aflate în proprietatea SC H.T.G. SRL;

servitute de trecere, care să îi permită accesul din calea

publică, la construcțiile proprietatea sa;

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că, în urma licitației din data de 24

noiembrie 1994, a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C. situat în

localitatea Ovidiu, iar prin procesul-verbal i s-a transmis dreptul de

proprietate numai asupra activului, iar nu și asupra terenului.

Reclamanta a arătat că

face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului

construcție cu contractul de vânzare-cumpărare din 8 noiembrie 1994.

În speță, dreptul de

superficie s-a născut prin convenția părților ori prin

uzucapiune, în măsura în care instanța va aprecia că dreptul nu

a izvorât din convenție.

Întrucât superficia nu presupune

decât folosința terenului și pentru ca proprietarul construcției

să poată avea acces la calea publică a afirmat reclamanta

că, se impune constituirea în favoarea sa a unui drept de servitute de

trecere.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 616 și urm. C. civ.; art. 412 C. proc. civ.

În dovedirea susținerilor sale,

reclamanta a propus proba cu înscrisuri, proba cu expertiză și proba

testimonială.

Pârâta SC M.O. SA, reprezentată

prin lichidatorul judiciar P.G.S., calitate preluată ulterior de G.I.

IPURL, a solicitat suspendarea judecării pricinii pe temeiul art. 42 din

Legea nr. 64/1995.

Totodată, pârâta a invocat

excepția de necompetență teritorială a Tribunalului

București și excepția puterii de lucru judecat.

Pe fond, pârâta a învederat, în

esență, că suprafețele de teren în litigiu fac parte din

capitalul și din patrimoniul SC M.O. SA, conform certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1 octombrie 1995

emis de M.A.A.

SC B.M. SA, în calitate de

vânzătoare a activului C., nu putea să transmită

cumpărătorului mai mult decât avea ea însăși în

proprietate.

A mai susținut pârâta că

dreptul de superficie nu se putea naște din convenția

părților, întrucât SC M.O. SA nu este parte în procesul verbal de

adjudecare și că nici prescripția achizitivă nu poate fi

invocată, deoarece terenul face parte din patrimoniul său, încă

din anul 1995.

Ca urmare a transmisiunii

convenționale intervenită în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 12 decembrie 2005, calitatea procesuală activă a fost

preluată de SC E.F.R. SRL.

Prin sentința nr. 276 din 31

ianuarie 2007, Tribunalul București, prin judecătorul sindic, a admis

excepțiile de necompetență teritorială și

excepția de necompetență materială, invocate de pârâtă

și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea

Judecătoriei Constanța.

Prin decizia nr. 877 din 16 mai 2007,

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

recursul formulat de recurenta reclamantă SC E.F.R. SRL și a

modificat în parte sentința atacată, în sensul respingerii

excepției de necompetență materială și a declinat

competența de soluționare, în favoarea Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 5456/3/2005.

Prin încheierea din 23 octombrie

2007, instanța a respins cererea de suspendare formulată de

pârâtă, pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar, la data

de 13 noiembrie 2007, instanța a respins excepția

autorității de lucru judecat, invocată de pârâta SC M.O. SA.

În vederea soluționării

pricinii, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu

și proba cu expertiză tehnică imobiliară.

Prin concluziile scrise, reclamanta SC

E.F.R. SRL a învederat că solicită admiterea acțiunii și

recunoașterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra terenului

aferent ansamblului de construcții situate în Ovidiu, în

suprafață totală de 19.285 mp și a unui drept de servitute

de trecere, care să permită trecerea de la calea publică la

construcțiile sale, așa cum a fost trasată și delimitată

de expertul tehnic, între punctele topografice și hașurată pe

Planul de Amplasament și delimitare a corpului de proprietate.

A precizat reclamanta că

dreptul de superficie s-a născut, în speță, pe cale legală.

Prin H.G. nr. 1353/1990 emisă

în aplicarea Legii nr. 15/1990 se prevede înființarea SC O. SA,

devenită SC H.C.S.O. și apoi SC M.O. SA, în patrimoniul căreia

intră construcțiile destinate desfășurării obiectului

de activitate.

S-a apreciat de către

reclamantă că transmițând dreptul de proprietate asupra

construcțiilor, statul român a recunoscut noului proprietar un drept de

folosință asupra terenului.

A mai arătat reclamanta că

dreptul de servitute de trecere este acordat prin lege și nu poate fi

îngrădit, fiind indiscutabil că proprietarului construcției

trebuie să i se asigure acces de la calea publică, la

construcția sa.

Prin sentința civilă nr. 3805/COM

din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Constanța a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL, în contradictoriu cu

pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar G.I. IPURL; a

stabilit în favoarea reclamantei o servitute de trecere, pe terenul

proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice și

hașurată pe Planul de amplasament și delimitare a corpului de

proprietate sc. 1:2000 din Documentația pentru atribuirea numărului

cadastral; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea

în favoarea reclamantei, a unui drept de superficie și a obligat pârâta

să plătească reclamantei suma de 1.278 lei cu titlul de

cheltuieli de judecată.

Cu privire la cererea privind

constatarea în favoarea reclamantei a unui drept de superficie, instanța

de fond a reținut că actele normative invocate de reclamanta SC

E.F.R. SRL - H.G. nr. 1353/1990; Criteriile nr. 2665/1992 emise în aplicarea art.

2 din H.G. nr. 834/1991 sunt incidente pârâtei SC M.O. SA, proprietara

terenului.

Ele nu pot constitui un izvor al

nașterii dreptului de superficie (compus din dreptul de

folosință asupra terenului din patrimoniul pârâtei și din dreptul

de proprietate asupra construcțiilor), în favoarea reclamantei, care a

dobândit prin cumpărare imobilul-construcții cu număr cadastral,

de la SC H.T.G. SRL, iar aceasta din urmă, la rândul său, l-a

dobândit de la vânzătoarea SC B.M. SA.

Referitor la capătul de cerere

privind stabilirea, în favoarea reclamantei, a unei servituți de trecere,

instanța a reținut că, în reglementarea art. 576 C. civ.,

servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil, pentru uzul

și utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

Art. 616 C. civ. prevede că

proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la

calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru

exploatarea fondului, având îndatorirea de a-1 despăgubi în proporție

cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.

Astfel, din dispozițiile legale

enunțate rezultă că servitutea de trecere este aplicabilă,

când un imobil (teren sau construcție) nu are ieșire la calea

publică.

Servitutea pretinsă de

reclamantă este una legală, în sensul că este stabilită

prin lege. Ca și cele naturale, servituțile legale nu sunt

servituți propriu-zise, ci limite de exercitare a dreptului de

proprietate, obligații firești impuse proprietarilor, ca reguli de

bună-vecinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile art.

623 – art. 629 C. civ. privitoare la servituțile stabilite prin fapta

omului.

Cum, prin expertiza tehnică

imobiliară întocmită de către domnul expert S.S., s-a stabilit,

în conformitate cu prevederile art. 617 – art. 618 C. civ., calea cea mai

economicoasă de acces de la construcțiile proprietatea reclamantei,

la drumul public, instanța a admis cererea reclamantei, stabilind în

favoarea acesteia o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei,

delimitată de punctele topografice, și hașurată pe Planul

de amplasament și delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din

Documentația pentru atribuirea numărului cadastral.

Împotriva acestei soluții, a

declarat apel reclamanta SC E.F.R. SRL, pentru următoarele motive:

- în mod greșit instanța

de fond a respins capătul de cerere privind recunoașterea în favoarea

sa a existenței dreptului de superficie asupra terenului aferent

ansamblului de construcții situate în localitatea Ovidiu, județul

Constanța, considerând că actele normative indicate sunt incidente

pârâtei SC M.O. SA - proprietara terenului, omițând, însă faptul

că, înainte de a fi proprietara terenului, SC M.O. SA a fost proprietara

construcțiilor și, în această calitate, a dobândit un drept de

superficie asupra terenului, pe care l-a transmis mai departe odată cu

construcțiile și că abia ulterior a dobândit și terenul

grevat de superficie;

- în realitate, textele legale

menționate au fost indicate nu pentru constatarea existenței

dreptului de superficie, ci doar în privința întinderii lui;

- edificarea întregului complex

industrial s-a realizat de către proprietarul terenului de la acea dată,

respectiv statul, astfel că este lesne de prezumat ca a fost afectată

acestor construcții doar suprafața de teren necesară

desfășurării activității obiectivului industrial

conform obiectului de activitate;

- terenul asupra căruia au

solicitat constituirea unui drept de superficie, precum și o servitute de

trecere este exact terenul necesar obiectului de activitate al

societății, iar admiterea cererii de chemare în judecată doar cu

privire la servitutea de trecere, fără superficie asupra terenului

aferent construcțiilor, este fără finalitate practică;

- din fotografiile depuse la dosarul

cauzei se poate observa că în complexul industrial achiziționat

există între clădiri doar spațiile necesare pentru accesul la

acestea și pentru funcționarea lor, neexistând suprafețe libere

care ar putea fi folosite independent de către titularul dreptului de

proprietate asupra terenului.

Intimata-pârâtă SC M.O. SA,

prin lichidator, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și

menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și

temeinică.

Prin decizia civilă nr. 129/COM

din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Apelanta-reclamantă a solicitat

recunoașterea în favoarea SC E.F.R. SRL a unui drept de superficie asupra

terenului aferent ansamblului de construcții situate în orașul Ovidiu,

județul Constanța, așa cum a fost el stabilit prin raportul de

expertiză tehnică întocmit în cauză, în suprafață

totală de 19.285 m.p. (4.830,29 m.p. teren sub construcții și

14.454,7 m.p. teren aferent construcțiilor, conform măsurătorilor

cadastrale).

Prin concluziile scrise depuse la

instanța de fond, aceasta a precizat că în cauza de față

constituirea dreptului de superficie s-a născut pe cale legală.

Astfel, prin H.G. nr. 1353/1990,

emisa în aplicarea Legii nr. 15/1990, susține apelanta, se prevede

înființarea SC O. SA (denumită SC H.C.S.O. și apoi SC M.O. SA),

ca societate comercială cu capital de stat, în patrimoniul căreia

intră construcțiile destinate desfășurării obiectului

de activitate.

Apelanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra activului C., în urma licitației din 24 noiembrie 1994,

consemnat în procesul-verbal de adjudecare și potrivit facturii fiscale din

30 noiembrie 1994.

Ulterior introducerii cererii de

chemare în judecată, proprietatea SC H.T.G. SRL a vândut către SC

E.F.R. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12

decembrie 2005 acest activ.

Actul normativ invocat a fost

aplicabil fostelor unități economice de stat care s-au transformat în

societăți comerciale și a avut în vedere exclusiv SC M.O. SA (fosta

SC H.C.S.O. SA).

Ulterior, prin apariția H.G. nr.

834/1991 cât și a criteriilor privind stabilirea și evaluarea

terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital

de stat, stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente

construcțiilor, se referă strict numai la aceste societăți

comerciale.

In aceste condiții, prin actul

de înstrăinare, intimata a înțeles să înstrăineze numai

activul C., aspect cunoscut de apelantă.

Deci, actele normative pe care

aceasta le invocă sunt aplicabile, cum a reținut în mod corect

și instanța de fond, numai intimatei.

Astfel că toate criticile aduse

soluției instanței de fond prin motivele de apel sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta SC E.F.R. SRL, aducându-i următoarele critici.

Soluția instanței de apel,

cu privire la drepturile superficie, este greșită, deoarece atât

construcțiile, care se află în prezent în proprietatea

recurentei-reclamante, cât și terenul aferent acestora, s-au aflat în

proprietatea statului.

La acea dată statul era

proprietar atât asupra construcțiilor cât și asupra terenurilor.

Prin vânzări ulterioare

succesive, dreptul de proprietate asupra construcțiilor s-a transmis la

recurenta-reclamantă, însă odată cu acesta s-a transmis și

dreptul de superficie asupra terenului de sub construcții.

Transmiterea dreptului de

proprietate asupra construcțiilor nu se poate face fără

transmiterea și a dreptului de superficie pentru terenul de sub

construcție.

Analizând decizia recurată,

prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Decizia recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 490 și art.

492 C. civ.

Potrivit dispozițiilor acestui

din urmă articol „orice construcție, plantație sau lucru

făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi

făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa,

și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”.

În cauza de față este pe

deplin dovedit faptul că proprietara construcțiilor în

suprafață de 4.193,44 mp, pentru care s-a cerut recunoașterea

dreptului de superficie, este proprietatea reclamantei, deși proprietarul

terenului este pârâta.

Astfel, inițial, înainte de 22

decembrie 1989, statul român a fost atât proprietarul terenului cât și

proprietarul construcțiilor edificate pe acesta.

Prin H.G. nr. 1353 emisă în

aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a înființat SC O. SA (devenită SC H.C.S.O.

SA și apoi SC M.O. SA) ca o societate comercială cu capital de stat

în patrimoniul căreia intra construcțiile destinate

desfășurării obiectului de activitate printre care și

construcția ce face obiectul litigiului de față.

La acea dată această

societate cu capital de stat avea în proprietate doar construcțiile, dar a

dobândit un drept de superficie asupra terenurilor de sub toate

construcțiile și un drept se servitute asupra terenurilor situate

lângă aceste construcții.

Ulterior, SC M.O. SA a transmis

construcția respectivă către SC B.M. SA, care la rândul ei a

transmis dreptul de proprietate asupra acestei construcții către SC

H.T.G. SRL prin procesul-verbal de licitație din data de 24 noiembrie 1994

și prin factura din 30 noiembrie 1994, care la rându-l său a transmis

dreptul de proprietate către reclamantă în baza procesului verbal de

adjudecare din 15 martie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat de judecătorul sindic din 12 decembrie 2005.

În mod evident, odată cu

transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției s-a transmis

și dreptul de superficie asupra terenului de sub construcția respectivă.

Faptul că ulterior, societatea

pârâtă - SC M.O. SA a dobândit, în baza H.G. nr. 834/1991 certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent tuturor

construcțiilor deținute inițial, nu schimbă cu nimic

situația de fapt, și anume aceea că respectiva construcție

a fost înstrăinată inițial chiar de către pârâtă, or,

această înstrăinare afectează implicit dezmembrămintele

dreptului de proprietate asupra terenului fiind evident faptul că

construcția nu poate fi folosită fără terenul de sub ea.

Nu se poate reține

susținerea pârâtei în sensul că prin recunoașterea dreptului de

superficie asupra terenului de sub construcție s-ar afecta dreptul

său de proprietate, pentru că, pe de o parte pârâta nu-și pierde

dreptul de dispoziție iar pe de altă parte, prin vânzarea

construcției a acceptat, de facto, instituirea unui drept de superficie

asupra terenului de sub construcție.

De altfel, ar fi cu totul anormal ca

pentru terenul de lângă construcții să se recunoască un

drept de servitute de trecere, iar pentru terenul de sub construcții, care

oricum nu mai poate fi folosit de către pârâtă, să nu se acorde

dreptul de superficie.

Prin urmare, odată ce,

inițial, pârâta a înstrăinat construcțiile respective, care în

prezent sunt în proprietatea reclamantei, aceasta a acceptat, implicit,

constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care este

edificată această construcție, în favoare

cumpărătorului construcției.

Având în vedere cele de mai sus,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor art. 490 și art. 492 C.

civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va

admite recursul declarat de reclamantă, va modifica în parte decizia

recurată, în sensul că va admite apelul aceleiași reclamante

împotriva sentinței comerciale nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a

Tribunalului Constanța, în sensul că va admite capătul de cerere

cu privire la dreptul de superficie și va constata dreptul de superficie

al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp, teren pe

care se află construcțiile proprietatea reclamantei.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC E.F.R. SRL Glina împotriva deciziei nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009

a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială de contencios administrativ și fiscal, pe care o

modifică în parte în sensul că admite apelul aceleiași

reclamante.

Schimbă în parte sentința

comercială nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului

Constanța, secția comercială, în sensul că admite

capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie.

Constată dreptul de superficie

al reclamantei asupra terenului în suprafață de 4.193,44 mp (teren pe

care se află clădirea).

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 17 iunie 2010.