ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2782/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială și contencios administrativ și fiscal, sub nr. 2381/36/2006 reclamanta F. Constanța a chemat în judecată pe pârâții A.D.S. și C.N., solicitând constatarea nulității absolute parțiale a contractului de concesiune prin atribuire directă din 14 octombrie 2004, privitor numai la suprafața de 11.025 mp ocupată de restaurantul F., proprietate a reclamantei. Pârâtul C.N. a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța și excepția lipsei interesului legitim în promovarea acțiunii, reclamanta nefăcând dovada că e succesoarea fostei U.R.C.C.

Medgidia. Curtea de Apel Constanța, prin sentința nr. 54/COM din 22 septembrie 2006 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța, secția comercială, instanță la care cauza a fost înregistrată sub nr. 2381/36/2006. Pârâtul C.N. a mai invocat și excepția lipsei calității procesuale active, susținând că reclamanta nu a dovedit că este succesoarea U.R.C.C., nu a dovedit identitatea între terenul preluat - dacă l-a preluat vreodată - și cel ce face obiectul prezentei acțiuni. Reclamanta F. a solicitat respingerea excepțiilor. Prin sentința civilă nr. 1088 din 24 aprilie 2008 instanța a respins excepțiile invocate și acțiunea ca nefondată. Cu privire la excepții - ce au fost analizate cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. - instanța a reținut următoarele: Folosul practic pe care îl urmărește reclamanta, condiție de exercițiu a acțiunii, trebuie să nu vină în conflict cu legea. În motivarea excepției lipsei de interes pârâtul a invocat faptul că reclamanta nu a dovedit că ar avea un titlu de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.025 mp. Reclamanta însă nu a invocat dreptul său de proprietate asupra terenului, susținând în mod constant că terenul a fost transmis în folosința sa în vederea edificării unei construcții. Întrucât ambele excepții au fost motivate de pârât pe inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului, drept ce nu a fost invocat de F., acestea au fost respinse ca nefondate.

Argumente cu privire la fondul cauzei: Reclamanta solicită constatarea nulității contractului de concesiune din 14 octombrie 2004 motivat de faptul că pârâta A.D.S. nu avea dreptul să concesioneze terenul deținut de aceasta în temeiul H.C.M. nr. 938 din 17 mai 1966 și pe care a edificat o construcție conform autorizației de construire din 1966 motiv pentru care, conform art. 187 din Legea nr. 109/1996, rămâne în folosința F., fără plată și pe durată nedeterminată. Reclamanta nu a dovedit a fi titulara dreptului de proprietate asupra construcției restaurant F., pretins a fi fost edificată în temeiul autorizației pentru executare de lucrări din 20 iulie 1996, și nici că această construcție a fost edificată pe terenul concesionat pârâtului C.N.

Soluția a fost atacată cu apel de către F. Constanța. Prin decizia civilă nr. 7/COM din 14 ianuarie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de repunere în termen și a respins apelul ca tardiv formulat. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că sentința atacată a fost comunicată legal la 12 iulie 2008, iar apelul a fost depus la oficiul poștal la 9 octombrie 2009, cu mult peste termenul de 15 zile de la comunicare prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta F. Constanța, considerând-o nelegală și netemeinică. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Soluția instanței vine în contradicție cu propriile constatări și din acest motiv a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 921 C. proc.

civ., întrucât la sediul persoanei juridice au fost prezente cel puțin două persoane la data pretinsei afișări; - Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând greșit că neînregistrarea în registrul de predare-primire nu dovedește afișarea acesteia la o altă adresă; - Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1169 C. civ. S-a invocat lipsa ștampilei recurentei și faptul că nu a fost înregistrată în registrul de intrare-ieșire document al unității. Intimatul-pârât C.N. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul nu este fondat. Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru cele ce urmează: 1. Nu se constată existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. întrucât motivarea este clară, precisă, răspunde în fapt și în drept la cererile formulate de părți, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Instanța a aplicat corect și prevederile art. 1169 C. civ., s-a referit la probele dosarului, fiind în concordanță cu acestea, respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2. Nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța reținând corect că neînregistrarea în registrul de predare-primire a primirii sentinței atacate nu dovedește afișarea acesteia la o altă adresă decât cea indicată chiar în procesul verbal încheiat cu ocazia afișării. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ. neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Din examinarea textului de lege enunțat, pentru a se dispune repunerea în termen se cer a fi îndeplinite următoarele condiții: partea care nu a săvârșit un act de procedură înăuntrul termenului legal imperativ trebuie să facă dovada că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei, care s-a produs înainte de împlinirea termenului. În cauză, susținerea recurentei potrivit căreia comunicarea sentinței a fost făcută cu încălcarea normelor de procedură nu poate fi primită întrucât din examinarea conținutului dovezii de comunicare – aceasta a fost făcută cu îndeplinirea dispozițiilor art. 921 C. proc.

civ., așa încât nu sunt întrunite cerințele legale prevăzute de textul de lege evocat. Atâta timp cât recurenta a fost legal citată, iar aceasta nu a făcut dovada că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea de repunere în termen a apelului și constatând tardivitatea declarării căii de atac. Susținerea recurentei în sensul că mențiunile agentului nu corespund realității nu poate fi primită, procesul verbal face dovada în privința faptelor constatate personal de cel care le-a încheiat până la înscrierea în fals, dovezi ce nu au fost făcute în acest sens.

În cauză instanța de apel a procedat în mod corect la soluționarea cauzei, respectând prevederile art. 921 C. proc. civ. luând în considerare procedura de citare realizată prin afișare la sediul reclamantei în condițiile în care s-a constatat lipsa oricărei persoane la sediul acesteia, fiind fără relevanță lipsa ștampilei recurentei. Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta F. SCC Constanța împotriva deciziei civile nr. 7/COM din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.