ÎCCJ, decizie (scj.ro #81789)

Contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de chiriaș. Data nașterii dreptului material la acțiune. Cuprins pe materii : Drept civil. Prescripția. Index alfabetic : prescripție - locațiune - evacuare - contravaloare îmbunătățiri Decretul nr.167/1958, art. 1, art. 7 Notă : Instanțele au avut în vedere dispozițiile legale ale Decretului nr. 167/1958, astfel cum erau în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată. Actul a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 [art. 230 lit. p)]. Dispozițiile referitoare la începutul prescripției extinctive se regăsesc în actuala reglementare în cuprinsul art. 2523 din Noul Cod Civil.

Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, regulă reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr.167/1958. Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat. În aplicarea acestor reguli, prescripția dreptului la acțiune prin care chiriașul solicită plata contravalorii îmbunătățirilor aduse spațiului pe care l-a deținut cu acest titlu, începe să curgă din momentul în care locatarul și-a manifestat intenția de a înceta locațiunea, prin formularea cererii în evacuare.

Secția I civilă, decizia nr.7673 din 13 decembrie 2012 Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2005 pe rolul Judecătoriei Medgidia, reclamanta SC M.C.P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC F.M.E. SRL și a solicitat ca, pe calea ordonanței președințiale, să se dispună evacuarea pârâtei din spațiul comercial restaurant N. - în suprafață de 380 mp - situat în Medgidia. Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să constate existența unui drept de creanță egal cu valoarea îmbunătățirilor aduse spațiului comercial și să dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei până la plata integrală a sumei aferente. Prin sentința civilă nr.977/2005, Judecătoria Medgidia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

La termenul de judecată din data de 31.08.2005, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în baza dispozițiilor de drept comun. Prin sentința civilă nr.7606/COM/2006, Tribunalul Constanța a admis cererea principală formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată, și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial, situat în Medgidia. A respins în tot, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâtă. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta. Prin decizia comercială nr.20/COM/2010, Curtea de Apel Constanța, Secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat. Pârâta a declarat recurs împotriva acestei hotărârii, iar prin decizia civilă nr. 858/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a casat decizia Curții de Apel Constanța și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 154/COM din 11.11.2011, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâta SC F.M.E. SRL împotriva sentinței Tribunalului Constanța și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională. A constatat în favoarea apelantei un drept de creanță în cuantum de 84.897 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse spațiului comercial pe care l-a deținut în chirie și a respins cererea de evacuare a reclamantei și cererea de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului ca fiind lipsite de obiect. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanta a învestit instanța de judecată la data de 11.04.2005 cu cererea sa de evacuare a pârâtei SC F.M.E.

SRL din spațiul comercial situat în Medgidia, pentru lipsa titlului locativ. La data de 13.04.2005 a fost înregistrată cererea reconvențională a pârâtei, prin care aceasta a solicitat să se constate un drept de creanță reprezentat de contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului spațiu comercial de către locatar, instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata integrală a contravalorii îmbunătățirilor recunoscute de reclamantă prin proces verbal, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel a constatat că, la momentul închiderii dezbaterilor în apel după casare, evacuarea apelantei SC F.M.E. SRL din spațiul comercial s-a realizat, fiind depus la dosar procesul verbal de executare întocmit la data de 28.10.2010 de BEJ S.N.

Curtea de apel a constatat că, față de aducerea la îndeplinire a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7606/COM/2006 a Tribunalului Constanța, la momentul soluționării apelului, cererea principală de chemare în judecată a rămas fără obiect, evacuarea fiind deja realizată. În interdependență cu această evacuare din spațiul litigios se află și cererea apelantei de instituire a unui drept de retenție, drept ce nu mai poate fi ocrotit prin intervenția instanței de judecată, cât timp titularul său a părăsit spațiul asupra căruia solicitase instituirea retenției. S-a mai reținut că, prin decizia nr. 858/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că procesul verbal încheiat la data de 21.07.2000 „probează dincolo de orice dubiu existența acordului proprietarului de la acel moment al spațiului în litigiu cu privire la efectuarea lucrărilor în cauză și respectiv la modul lor de compensare”, că acest proces verbal „este opozabil intimatei SC M.C.P.

SA, în calitate de succesoare cu titlu particular și produce efecte juridice”, recomandându-se instanței de apel să efectueze un supliment la raportul de expertiză în vederea stabilirii la momentul actual a valorii de circulație a îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu. Apelanta a deținut spațiul comercial în virtutea contractului de închiriere încheiat în anul 1996 cu SC H. SA, iar după divizarea locatarului, a fost încheiat un nou contract cu succesorul cu titlu particular al lui SC H. SA, intimata reclamantă SC M.C.P. SRL. Prescripția dreptului la acțiune pentru sumele solicitate drept contravaloare a îmbunătățirilor aduse unui spațiu comercial începe să curgă de la momentul în care cel care deține posesia spațiului este chemat în judecată pentru evacuare, pentru că abia în acel moment el este ținut să se apere, în scopul obținerii pe cale judecătorească a drepturilor sale, până la acel moment necontestate.

Anterior expirării contractului de închiriere din anul 1996 încheiat cu SC H. SA, locatarul SC F.M.E. SRL a solicitat acordul locatorului pentru efectuarea unor investiții asupra imobilului închiriat, constând în înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de aluminiu, repararea magaziei din spatele restaurantului și refacerea acoperișului restaurantului cu plăci de azbociment. Ulterior solicitării acestui acord, a fost încheiat un nou contract de închiriere cu SC H. SA, înregistrat în evidențele proprietarului sub nr. 28xx/1996, pe o durată de 5 ani, în interiorul căruia au fost efectuate îmbunătățirile pentru care SC F.M.E. SRL a solicitat acordul și care au fost inventariate prin procesul verbal din 21.07.2000.

În contractul de închiriere încheiat anterior divizării SC H. SA, nu era prevăzută o clauză referitoare la păstrarea îmbunătățirilor efectuate de chiriaș de către locator, fără nici o despăgubire din partea proprietarului fondului, astfel cum s-a inserat, ulterior, la art. 9, iar îmbunătățirile au fost efectuate sub imperiul clauzelor contractuale stabilite între SC H. SA și SC F.M.E. SRL. Apelanta a beneficiat de acordul proprietarului spațiului la momentul efectuării îmbunătățirilor, iar succesoarea cu titlul particular a SC H. SA era ținută să respecte drepturile și obligațiile asumate de autoarea sa, astfel că cererea de constatare a dreptului de creanță, reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri, este fondată.

Prin suplimentul la raportul de expertiză tehnico imobiliară, efectuat în apel, s-a stabilit că, la momentul actual, valoarea de circulație a îmbunătățirilor aduse spațiului comercial în litigiu este în cuantum de 84.897 lei, sumă ce reprezintă pentru intimata reclamantă o îmbogățire fără justă cauză, ce îndreptățește apelanta la admiterea cererii sale reconvenționale sub acest aspect. Împotriva deciziei Curții de Apel Constanța, a declarat și motivat recurs reclamanta, formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C.p.c.: 1.În mod greșit instanța de apel a reținut existența acordului SC H. SA pentru efectuarea lucrărilor de către SC F.M.E. SRL, în condițiile în care probele administrate în cauză în cele două cicluri procesuale, demonstrează fără nici un dubiu, că pârâta a fost constructor de rea-credință, efectuând acele lucrări fără acordul proprietarului și fără autorizație de construcție.

Intimata pârâtă a prezentat abia în recurs două adrese – din 14.03.2002 și din 20.05.2002 - înscrisuri întocmite pro causa. Lucrările nu au fost înregistrate nici în contabilitatea proprie, nici în cea a lui SC H. SA, deși această obligație legală este reglementată de art.4 lit. a) din Legea nr.15/1994. Pe de altă parte, la data divizării SC H. SA și a predării spațiului către SC M.C.P. SA, s-a întocmit proiectul de divizare înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului și vizat de judecătorul delegat la data de 16.01.2002, iar în acest document oficial, valoarea contabilă a imobilului este de 78.531 lei. Este evident că aceasta era valoarea reală a clădirii, înregistrată în contabilitate la 16.01.2002, ulterior așa-ziselor lucrări de îmbunătățiri.

Recurenta a arătat că înțelege să conteste autenticitatea înscrisurilor prezentate de intimata pârâtă. Astfel, adresa din 20.05.2002 a fost semnată de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al societății. În cazul în care lucrările pretinse a fi fost executate erau reale, acestea ar fi fost aprobate de AGA prin bugetul de investiții, singura autoritate care aprobă bugetul de venituri și cheltuieli al unei societăți pe acțiuni, potrivit dispozițiilor art.110 din Legea nr.31/1990. Mai mult, chiar în conținutul adresei din 3.11.2004, SC H. SA afirmă că SC F.M.E. SRL nu a prezentat nici un document din care să rezulte vreo valoare a investițiilor efectuate, situație confirmată și de procesul-verbal al AGA din 2.04.1999.

Se mai arată că cererea reconvențională încalcă art. 5, art. 7 lit. a) și art. 9 din contractul de închiriere nr.4xx/2003 care are pentru părți forță obligatorie, întocmai ca și legea, potrivit dispozițiilor art.969 C.civ. Proces-verbal încheiat cu reprezentanții SC H. SA nu este semnat și nici ștampilat de reprezentanții legali ai acestei societăți, care avea în proprietate imobilul la acea dată. Pe de altă parte, la data divizării SC H. SA și a înființării SC M.C.P. SA, intimata avea posibilitatea să facă opoziție la proiectul de divizare, în termen de 30 zile de la data publicării acestuia a Monitorul Oficial, în conformitate cu dispozițiile art.242 și art.243 din Legea nr.31/1990. Intimata nu a depus la dosarul cauzei, în susținerea cererii reconvenționale, decât niște chitanțe fiscale, care nu pot avea valoare probatorie, atâta timp cât nu sunt însoțite de documente contabile, devize și facturi.

Pe de altă parte, în mod corect tribunalul a reținut faptul că lucrările efectuate de SC F.M.E. SRL nu sunt utile și nu duc la sporirea patrimoniului intimatei reclamante atâta timp cât au fost realizate fără autorizație de construcție, încălcându-se prevederile art.1 din Legea nr.50/1991 și cele ale art.11 și 13 din Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcții, în vigoare la data efectuării construcțiilor. 2. Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) C.p.c. (art. 304 pct. 5 C.p.c.) Astfel, la termenul de judecată din data de 02.11.2011, reclamanta a reziliat contractul de asistență juridică încheiat cu apărătorul care asigurase serviciile juridice până în acel moment și a angajat un nou apărător, care a solicitat amânarea judecații pentru a putea pregăti apărarea.

Instanța de apel a respins cererea de amânare și a acordat cuvântul pe fondul cauzei, dar a amânat pronunțarea, pentru a da posibilitatea apărătorului nou ales, să formuleze concluzii scrise. În aceste concluzii scrise, apărătorul a invocat, ca o apărare de fond, excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei cu privire la pretențiile constând în contravaloarea lucrărilor efectuate. Instanța de apel, fără sa repună cauza pe rol, pentru a pune in discuția contradictorie a pârtilor aceasta apărare a intimatei reclamante, se pronunță asupra excepției, pe care o respinge în mod netemeinic și nelegal. În aceste condiții, instanța de apel a încălcat principiile dreptului la apărare, al contradictorialității și al oralității, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prevăzută de art.105 alin.(2) C.p.c.

În speță, a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al pârâtei cu privire la pretențiile constând în contravaloarea lucrărilor efectuate, deoarece aceste lucrări au fost realizate de SC F.M.E. SRL în perioada 1996 - 1997, iar procesul-verbal de recepție a acestor construcții a fost încheiat la data de 21.07.2000. Astfel, intimata putea să formuleze acțiune în pretenții în termen de 3 ani de la această dată, în conformitate cu dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958. Or, intimata pârâtă a solicitat acest lucru, pe cale reconvențională, abia la data de 17.02.2005, cu depășirea termenului general de prescripție.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, fiind respins, pentru următoarele considerente: 1. Criticile cuprinse în primul punct al motivelor de recurs vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate. Aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, față de natura controlului judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului și care nu poate viza decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C.p.c., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct.112 din OUG nr.138/2000.

Nu se poate considera că simpla indicare a prevederilor art. 304 pct. 9 C.p.c., a unor dispoziții din legi speciale ori reproducerea conținutului acestora, transformă criticile formulate în unele de nelegalitate. Cerințele art. 302 1 C.p.c. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, atât prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, cât și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale. 2. Motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C.p.c. nu sunt fondate. La termenul de judecată din data de 02.11.2011, avocatul care acorda asistență juridică intimatei-reclamante, a solicitat amânarea cauzei pentru studiul dosarului.

Curtea de apel a respins această cerere, față de prevederile art. 156 alin.(1) C.p.c. și, în condițiile alin. (2) al aceluiași articol, a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Prin concluziile scrise formulate, reclamanta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate de pârâtă pe calea cererii reconvenționale. Instanța de apel a răspuns acestei excepții prin considerentele deciziei pronunțate. Recurenta susține că soluționarea excepției prin considerentele hotărârii, fără repunerea pe rol a cauzei pentru a se pune în discuția părților această excepție, reprezintă o încălcare a principiilor dreptului la apărare, al contradictorialității și al oralității, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prevăzută de art.105 alin.(2) C.p.c.

și casarea deciziei în condițiile art. 304 pct. 5 C.p.c. Este adevărat că modul de soluționare al excepției încalcă principiile enunțate și este de natură să producă recurentei o vătămare în sensul art. 105 C.p.c. Însă, nulitatea nefiind una expresă, astfel încât să fie aplicabile prevederile art. 105 alin. (2) C.p.c., partea care invocă nulitatea va trebui să dovedească atât vătămarea, cât și faptul că ea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural. Înalta Curte a apreciat că, atâta timp cât prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat prescripția conform susținerilor reclamantei cuprinse în concluziile scrise, a avut în vedere toate argumentele aduse de parte în sprijinul excepției formulate, iar soluția pronunțată în privința acestei excepții este, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, corectă, nu există o vătămare în măsură să atragă casarea hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr.167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. 1 din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani”. Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.

Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”. Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat. În aplicarea acestor reguli, prescripția dreptului la acțiune prin care pârâta a solicitat plata contravalorii îmbunătățirilor aduse spațiului pe care l-a deținut cu titlu de chiriaș, începe să curgă din momentul în care locatarul și-a manifestat intenția de a înceta locațiunea, prin formularea cererii în evacuare. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile formulate de pârâră pe calea cererii reconvenționale.