ÎCCJ, decizie (scj.ro #194797)

Imobil pierdut de chiriașul cumpărător ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Regim juridic diferit al celor două modalități reglementate de legea specială, în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicțiune. Efecte asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

nulitate absolută

preț de piață

preț actualizat

prescripția dreptului material la acțiune

Legea nr. 10/2001, art. 50, art. 50 ind. 1

Decretul nr. 167/1958

Din examinarea comparativă a modalităților în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri prevăzute de art. 50 alin. (2) și art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidență că este vorba de un conținut diferit al obligației de răspundere pentru evicțiune a statului, ce presupune verificarea unor condiții specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului.

Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață - legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri de proprietate valabile. Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriașul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care, menținându-se valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu se fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.

Diferențele de conținut între cele două modalități în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicțiune rezidă și în diferențele de regim juridic în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcție de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, dreptul la acțiunea în restituirea prețului de piață, având un obiect patrimonial, este supus prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data nașterii dreptului la acțiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare cereri în justiție pentru valorificarea dreptului afirmat și care are, prin urmare, semnificația nașterii în concret, iar nu în abstract, a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea prețului de piață în favoarea persoanelor care îndeplinesc condițiile din ipoteza normei în discuție.

În ceea ce privește restituirea prețului actualizat plătit de chiriașul cumpărător, temeiul juridic al cererii este cel prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre irevocabilă, care a deschis acestuia calea acțiunii în justiție pentru repunerea în situația anterioară, drept consecință a retroactivității efectelor nulității contractului. Ca atare, prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, a început să curgă, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când partea reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, moment plasat la data soluționării irevocabile a litigiului având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul proprietar.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 450 din 2 martie 2022

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, la data de 03.11.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București ca, prin hotărârea ce va pronunța, sa dispună:

- obligarea pârâtului să-i plătească prețul de piață actualizat, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare al imobilului situat în București, compus din 3 camere plus dependințe, cu suprafața utilă de 76,96 mp, balcon de 4,73 mp, pivniță de 7,80 mp și cota de teren de sub construcție de 20,50 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996, preț ce urmează să fie actualizat cu indicele de inflație până la data efectivă a plății și care este evaluat estimativ la valoarea de 150.000 euro (cca. 675.000 lei);

- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma ce urmează a fi acordată de instanță pe baza expertizei de specialitate actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 31.11.2016  și până la data plății efective;

- în subsidiar, a solicitat acordarea prețului plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat conform legii, în cazul în care se constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Decizia ICCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în recurs în interesul legii).

În drept, acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50, art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009 (pct.18), cât și de art. 44, art. 48, art. 21 , art. 16, art. 148 din Constituția României, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO, jurisprudența constantă internă și jurisprudența CEDO.

2.

Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 789 din 09.06.2017, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

3.

Decizia

pronunțată în apel de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 105 9 A din 21.11.2017, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 789/2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

4.

Decizia

pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 1330 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.1059 A/2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr.782 A din 15.07.2020, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 789/2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă.

în cauză

Împotriva deciziei civile nr.782 A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta-recurentă a arătat că, prin acțiunea dedusă judecății, a solicitat aplicarea directă a art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a se constata existența unui „bun actual”, conform contractului nr. 1277/19446/1996, care nu a  fost anulat până la data evicțiunii totale din 14.05.2014, iar după acest moment, să se constate existența unui bun de valoare patrimonială, sub formă de creanță, generat de efectele acțiunii în revendicare, prin decizia ICCJ nr. 1375/2014, toate acestea în concordanță cu legile speciale de reparație, cu Legea nr. 1/2009, cu faptele și actele juridice probate în spiritul jurisprudenței CEDO, în special cauza pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva României,

care dovedesc îndeplinirea condițiilor legale și începerea prescripției la data de 14 mai 2014.

Astfel, a susținut recurenta, la pagina 8 ultimul paragraf din decizia recurată, instanța de apel s-a raportat unilateral la decizia nr. 347/2005 și a asimilat desființarea unui act deja anulat administrativ cu evicțiunea, printr-o greșită interpretare a normelor de drept material, desființarea unui contract care nu mai există în circuitul civil neputând atrage nicio consecință.

Deși instanța de apel s-a referit în mod explicit la contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, rămas în circuitul civil și neanulat, nu a motivat de ce până la data soluționării, prin hotărâre definitivă, a acțiunii în revendicare s-a născut dreptul la acțiunea în despăgubiri.

Instanța de apel a omis și împrejurarea că momentul nașterii acestui drept trebuie stabilit în condițiile legii speciale, și nu în cele ale dreptului comun la care a făcut referire.

Recurenta a susținut că data la care acțiunea în revendicare a primit o soluție definitivă (30.10.2013), respectiv irevocabilă și cu caracter executoriu (prin decizia nr.1375/14.05.2014), corespunde cu data evicțiunii totale pentru pierderea imobilului deoarece titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, a fost declarat nevalabil și concomitent a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului, contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, valabil până la acea dată, fiind desființat și nemaiproducând efecte juridice, prin compararea titlurilor de proprietate, iar obligația restituirii proprietății de la proprietarul evins către fostul proprietar s-a născut din acel moment, dată la care prejudiciul a fost cert și s-a putut cunoaște și întinderea lui.

A mai susținut recurenta că data de 30 octombrie 2013, respectiv cel târziu data de 14.05.2014, marchează începutului prescripției, în raport și de condițiile îndeplinite conform Legii nr. 1/2001 care a modificat Legea nr. 10/2001, prescripția fiind astfel guvernată de noul Cod Civil.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat nu numai analiza existenței unui „bun actual” sub formă de creanță la data inițierii acțiunii, dar și analiza existenței dreptului de proprietate valabil și întabulat fără sarcini, drept obținut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, a cărei valabilitate a fost confirmată prin sentința  irevocabilă nr. 50 din 04.01.2006 a Judecătoriei Sector 1 București.

Motivarea instanței de apel în sensul că, în anul 2005, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar decizia nr. 347 din 10.03.2005 chiar dacă nu este executorie, nu se poate admite că nu produce efecte, este nelegală și contradictorie cu dispozitivul hotărârii, fiind interpretate și aplicate greșit prevederile legilor speciale și a normelor de drept civil incidente în speță, cât și jurisprudența internă și internațională în materie, instanța de apel nemotivând și neanalizând susținerile reclamantei cu privire la existența a două contracte de vânzare-cumpărare pentru același imobil, refuzând să constate lipsa de identitate a contractelor nr. 1277/06.11.1996 și nr. 1277/19446/06.11.1996, care se poate observa prin simpla comparare a lor.

Considerentele instanței de apel  în sensul că, urmare a nulității contractului, reclamanta nu a avut niciodată calitatea de proprietar, sunt nelegale, deoarece înlătură și denaturează situația juridică reală, cu încălcarea dreptului garantat de Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană, deși din probe reiese că contractul nr.1277/19446/06.11.1996 a intrat în circuitul civil, iar contractul nr. 1277/06.11.1996 a fost anulat de către emitent și apoi de o instanță judecătorească prin decizia nr. 347/2005.

Existența a două contracte distincte pentru același apartament este confirmată prin adresa Administrației Fondului Imobiliar nr. 4222/29.03.2017.

Motivarea instanței cu privire la împrejurarea că autorul reclamantei a continuat să locuiască în imobil, iar faptul că a procedat la întabularea dreptului de proprietate în anul 2006 nu presupune că nu a cunoscut prejudiciul și pe cel care datorează reparația, nu corespunde realității fiind contrazisă de actele juridice și neavând niciun suport juridic față de sentința nr. 50 din 04.01.2006, irevocabilă, care, cu autoritate de lucru judecat, demonstrează contrariul.

A arătat recurenta că, în aceste condiții, dreptul de proprietate al autorului său a existat și ulterior pronunțării deciziei nr. 347/2005, deoarece contractul nr.  1277/19446/06.11.1996 nu a făcut obiectul acestei decizii și, în baza acestui contract, a achitat taxele și impozitele aferente, dreptul său de proprietate fiind confirmat prin sentința nr. 50 din 04.01.2006, însă instanța de apel a ignorat și încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe, pronunțată după decizia nr. 347/2005, și care a confirmat valabilitatea contractului nr. 1277/19446/06.11.1996, cât și posesia utilă a imobilului.

În ceea ce privește decizia nr. 347/2005, recurenta a arătat că această decizie  a avut ca obiect constatarea nulității contractului nr. 1277/06.11.2011 și nu a putut produce efectele juridice de anulare sau de desființare a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru că nu a fost învestită cu formulă executorie și nici nu are caracter executoriu prin natura ei, astfel cum s-a stabilit prin două hotărâri irevocabile; decizia nr. 347/2005 nu reprezintă nici act translativ de proprietate și nici nu ține locul unei acțiuni în revendicare, prin care se aplică principiul

restitutio în integrum,

efectele acestei decizii fiind suspendate deoarece nu a fost îndeplinită procedura începută în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21.04.2006, pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 8702 din 30.10.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a acțiunii în revendicare (motivată de decizia 347/2005), întrucât nu au încetat motivele pentru care a fost suspendată acțiunea în revendicare și anume finalizarea procedurilor în baza Legii nr. 10/2001.

În continuare, recurenta a prezentat motivele de ineficacitate a deciziei nr. 347/2005, făcând, în esență, trimitere la obiectul și temeiul de drept al cererii soluționate prin această hotărâre judecătorească și la limitele judecății realizate în acea cauză.

A arătat, în acest sens, că argumentele instanței de apel referitoare la faptul că scopul principal al cărții funciare, reglementat de Legea nr. 7/1996, era acela de a asigura opozabilitatea față de terți a drepturilor înscrise în cuprinsul acestora, iar părțile contractului anulat prin decizia nr. 347 din 10.03.2005 nu pot susține că nu cunosc situația juridică reală a imobilului întabulat după data pronunțării irevocabile a hotărârii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare în care au avut calitatea de părți, sunt nelegale și în contradicție cu normele de drept și cu legislația în materie, ignorând efectele juridice ale acestei întabulări, limitate la efectul de opozabilitate, fără a argumenta corect și complet de ce a înlăturat întreg probatoriul invocat în apărare.

Făcând trimitere la situația de fapt a litigiului, recurenta a invocat caducitatea dispoziției nr. 10600 din 22.08.2008, arătând că actul administrativ cu putere de lege nu a fost înscris în cartea funciară, nefiind înscris nici în prezent, iar îndeplinirea formalităților de publicitate este condiția ca dreptul să fie constituit legal, să devină opozabil

erga omnes

și să devină titlu executoriu, fiind astfel nerespectate prevederile art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2011, sub imperiul căreia a fost emisă.

Recurenta a invocat, de asemenea, nulitatea deciziei nr. 347 din 10.03.2005 și caducitatea acesteia, pentru lipsa efectelor juridice.

A mai susținut recurenta că motivarea instanței de apel este nelegală, deoarece nu a avut în vedere toate criticile din apel, în raport cu cerințele art.425 alin.(1) lit.b) C.proc.civ. și art.479 alin.(1) din același cod, fiind afectat însuși actul de justiție cu încălcarea dreptului la apărare garantat la art. 6 alin (1) din Convenție, iar invocarea excepției prescripției extinctive din oficiu nu s-a raportat la apărările formulate, decizia nefiind motivată în raport de cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției extinctive, ignorând și hotărârile cu autoritate de lucru judecat relevante, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a susținut că este valabil contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, întrucât nu a fost constatat nul și nici desființat, iar în sarcina acesteia nu s-a reținut  nicio cauză de nulitate conexă cu încălcarea Legii nr. 112/1995 la data înstrăinării, actul fiind pe deplin valabil în condițiile art. 45 alin (1), fost art. 46, din Legea nr. 10/2001, procedurile de restituire începute de fostul proprietar în baza Legii nr. 10/2001 fiind finalizate doar la momentul soluționării irevocabile a acțiunii reclamantei de respingere a cererii de anulare a dispoziției nr. 10600/2008 prin decizia nr. 1331 din 23.09.2014 a Curții de Apel București.

În opinia recurentei, decizia nr. 347/2005 nu îndeplinește nici condițiile de a genera efectele juridice în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, deoarece nu întrunește condițiile cerute de legea specială, și anume existenta unei hotărâri irevocabile, anterioare datei de 14.02.2001, prin care titlul statului să fie declarat nul sau nevalabil, condiție pentru a fi declarată buna sau reaua-credință. Această condiție a fost îndeplinită abia prin decizia nr. 1375 din 14.05.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, când sentința nr. 210 din 27.02.2001 a Tribunalului București cu privire la acțiunea în revendicare, introdusă în anul 1998, a rămas irevocabilă și executorie, iar reclamanta a fost obligată să restituie imobilul proprietarului.

Recurenta a făcut, totodată, referire la decizia RIL nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada comunistă, sens în care a susținut că decizia nr. 347/2005 nu are caracter executoriu și nu reprezintă un act translativ de proprietate.

Analiza acestor aspecte era necesară, în opinia recurentei, pentru ca instanța de apel să poată stabili începutul prescripției extinctive, aplicarea corectă a normelor de drept civil (Decretul nr. 167/1958 sau noul Cod Civil), cât și a celor tranzitorii din Legea nr. 71/2009, legalitatea invocării din oficiu a excepției prescripției, cât și susținerea acesteia cu încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității, asigurarea unui recurs efectiv și a unei judecăți fără încălcarea sau restrângerea dreptului la apărare, precum și exercitarea rolului activ al judecătorului pentru aflarea adevărului, în scopul unei judecăți corecte. Instanța de apel, însă, a restrâns apărările reclamantei, cu încălcarea principiului disponibilității și fără a motiva înlăturarea probelor care demonstrau situația juridică reală, cu nerespectarea art. 22 și art. 14 alin (6) C.proc.civ.

A mai susținut recurenta că motivarea deciziei atacate s-a redus la argumentul efectelor produse de decizia nr. 347/2005, fiindu-i respinse nejustificat toate criticile din apel și astfel refuzată judecarea pe fond a acțiunii, cu încălcarea autorității de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile depuse la dosar și în contradicție cu dispozitivul deciziei nr. 347/2005, prin care s-a constatat nulitatea unui alt contract, respectiv a contractului nr. 1277/06.11.1996, diferit de cel intabulat, nr. 1277/19446/06.11.1996. De asemenea, instanța de apel a menținut erorile materiale din cuprinsul deciziei de casare nr.1330/2019, cu toate că acestea au fost îndreptate de instanța de recurs prin încheierea nr. 2434/2019.

Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1330/2019 și a deciziei nr. 4841/2016, considerând că această din urmă hotărâre nu are relevanță în cauză, motivarea fiind contradictorie în privința considerentelor de la pagina 8 paragraf 5, unde instanța a considerat că scopul principal al cărților funciare este opozabilitatea, iar extrasul nr. 4093/2014 nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei, și a celor de la pagina 9, unde s-a reținut că reclamanta, prin demersurile sale cu privire la respingerea radierii din cartea funciară, încearcă să intre în posesia și proprietatea bunului.

Motivarea deciziei atacate este, în opinia recurentei, una incompletă și subiectivă, deoarece preia doar parte din considerentele deciziei nr. 4841/2016, care a reținut cu putere de lucru judecat că decizia nr. 347/2005 nu este titlu de proprietate și nu este translativă de proprietate, pierderea proprietății fiind marcată de rămânerea definitivă a sentinței nr. 210/2001 prin decizia nr. 254A/2013, pronunțată în acțiunea în revendicare, prin care a fost obligată să cedeze imobilul, nemaiavând un interes actual în rectificarea cărții funciare.

Recurenta a mai susținut că este nelegal argumentul instanței de apel care a apreciat că îndreptățirea la despăgubiri s-a născut odată cu decizia nr. 347/2005, care a dat dreptul la restabilirea situației anterioare, fiind data la care reclamanta a cunoscut prejudiciul, deoarece nu s-a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor irevocabile invocate, la unele nefăcându-se deloc referire, iar altele fiind denaturate și considerate neutile cauzei, fără o motivare consecventă.

Sub un alt aspect criticat, recurenta a arătat că decizia nu este motivată, potrivit art. 425 alin. (1) lit.b) C.proc.civ., nici cu privire la motivul de apel referitor la nelegala soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate la fond.

A susținut recurenta că în mod greșit instanța de apel a confirmat nelegalitatea invocării din oficiu a prescripției extinctive, cu încălcarea art.2512 din noul Cod civil, întrucât s-a pornind de la greșita stabilire a momentului începerii curgerii termenului de prescripție - intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, iar nu de la data pierderii dreptului de proprietate în anul 2014, cum era corect.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv, fiindu-i afectat dreptul la judecata pe fond a acțiunii și la acordarea despăgubirii pentru pierderea proprietății, cu încălcarea art.1, Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia nr. 347/2005, nefiind executorie, nu putea genera repunerea părților în situația anterioară, astfel că imobilul nu a reintrat la propriu în patrimoniul statului, nulitatea, sub imperiul legii speciale, neavând efecte retroactive, ci efecte care se produc

ex nunc.

În continuare, recurenta a indicat ca posibile momente care pot determina începutul prescripției, respectiv data la care a cunoscut paguba, întinderea ei și pe cei vinovați de ea, următoarele date:  data de 30.10.2013 (data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, prin decizia Curții de Apel București nr.254A); data de 14.05.2014 (data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, prin Decizia ICCJ nr. 1375); data de 29.09.2014 (data rămânerii irevocabile a dispoziției primarului nr. 10600/2008 care a pus în executare decizia nr.347/2005, dispoziție definitivă prin decizia ICCJ nr. 1331/2014); data de 08.12.2016 (data rămânerii irevocabile a radierii dreptului de proprietate al reclamantei din cartea funciară prin încheierea nr. 12920 din 28.02.2014); data de 27.01.2016 (data încheierii definitive de camera preliminară prin care a fost soluționată plângerea pronunțată în dosarul penal nr. x/299/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1, potrivit art. 341 alin. 6 C.proc.pen. și care are autoritate de lucru judecat în baza art. 22 C.pen.).

Recurenta a mai susținut că, la data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, situația juridică a contractului nr. 1277/19446/06.11.1996 era de necontestat, acesta fiind titlu de proprietate, înscris încă din anul 2006 în cartea funciară. Or, încheierea de radiere nr. 12920/28.02.20214 a fost contestată în instanță, rămânând definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 4841 A din 08.12.2016, ulterior introducerii acțiunii la 31.11.2016.

Conchizând, recurenta a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2663 din noul Cod civil cu privire la prescripția extinctivă, deoarece dreptul la acțiune s-a născut sub incidența legii noi, și anume la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței nr. 210 din 23.02.2001, prin decizia nr. 254A din 30.10.2013 și decizia nr. 1375/= din 14.05.2014, precum și dispozițiile art. 2512 alin. (2) și (3), potrivit cărora organul de jurisdicție nu poate aplica prescripția din oficiu, și dispozițiile art. 566 cu privire la efectele acțiunii în revendicare și art. 6 alin. (5) și (6) referitoare la aplicarea legii civile în timp.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte are a observa că, în calitate de succesoare a fostului chiriaș -cumpărător în baza Legii nr.112/1995 -, reclamanta-recurentă a dedus judecății instanțelor de fond o acțiune în răspundere pentru evicțiune a statului, prin obligarea la despăgubiri civile, în principal prin restituirea prețului de piață, cu actualizare și dobândă legală, iar în subsidiar prin restituirea prețului actualizat plătit, pentru imobilul situat în București, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996.

Instanța de apel, prin decizia obiect al recursului, a validat soluția primei instanțe de respingere ca prescrisă a acțiunii în despăgubiri, în esență cu argumentul că demersul judiciar pendinte este guvernat de dispozițiile Decretului nr.167/1958, momentul începutului prescripției extinctive fiind marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, la 6.02.2009, când a fost introdus temeiul juridic al cererii în despăgubiri, întrucât contractul de vânzare-cumpărare  fusese desființat, cu efect retroactiv, prin decizia nr.347 din 10.03.2005.

Prin criticile de nelegalitate subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că regimul prescripției extinctive este, în speță, supus dispozițiilor noului Cod civil, întrucât dreptul său de proprietate asupra imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996 (care este distinct de contractul nr. 1277/06.11.1996, anulat în justiție) a supraviețuit până la momentul soluționării definitive (30.10.2013), respectiv irevocabile (14.05.2014) a acțiunii în revendicare imobiliară introdusă de fostul proprietar, astfel că în mod nelegal a fost invocată din oficiu excepția prescripției, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.10.2016 (data poștei) fiind formulată înlăuntrul termenului de prescripție.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cu care:

„Art. 50. [...] (2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2

1

) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. [...]

Art. 50

1.

(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.[...]”

Astfel cum s-a statuat în considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dispozițiile art. 50 alin. (2) consacră dreptul chiriașilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat, în timp ce dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din același act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriașilor cumpărători ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Din examinarea comparativă a modalităților în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu evidență că este vorba de un conținut diferit al obligației de răspundere pentru evicțiune a statului, ce presupune verificarea unor condiții specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretențiilor reclamantului.

Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață - legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri de proprietate valabile.

Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriașul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care, menținându-se valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu se fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.

În speță, raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte are în vedere că diferențele de conținut între cele două modalități în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicțiune rezidă și în diferențele de regim juridic în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcție de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În chestiunea litigioasă privitoare la începutul cursului prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, la caracterul de ordine publică ori privată a normelor care reglementează prescripția extinctivă și regimul invocării acesteia, Înalta Curte reține că este deplin legală soluția instanței de apel care a reținut aplicabilitatea regimului juridic al prescripției extinctive instituit de dispozițiile Decretului nr.167/1958, și nu de cele ale Legii nr.287/2009 privind Codul civil cum susține recurenta.

Aceasta întrucât, pe de o parte, temeiul juridic al cererii de restituire a prețului de piață, dedusă judecății în principal, este cel prevăzut de art.50

1

alin. (1) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.1/2009, care a intrat în vigoare la data de 6.02.2009, moment care are semnificația nașterii în concret, iar nu în abstract cum pretinde fără temei recurenta, a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea prețului de piață în favoarea persoanelor care îndeplinesc condițiile din ipoteza normei în discuție.

Având un obiect patrimonial, dreptul la acțiunea în restituirea prețului de piață este supus prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data nașterii dreptului la acțiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare cereri în justiție pentru valorificarea dreptului afirmat.

Pe de altă parte, temeiul juridic al cererii de restituire a prețului actualizat plătit de chiriașul cumpărător, cu care au fost învestite în subsidiar instanțele de fond, este cel prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia nr.347/10.03.2005 irevocabilă, care a deschis autorului reclamantei calea acțiunii în justiție pentru repunerea în situația anterioară, drept consecință a retroactivității efectelor nulității contractului.

Ca atare, prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație, a început să curgă, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când autorul reclamantei a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, moment plasat de către instanța de apel la data soluționării irevocabile, 10.03.2005, a litigiului având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul proprietar în contradictoriu cu autorul reclamantei (B.), Primăria municipiului București și SC C. SA (în proces figurând și un alt pârât, vizat de un alt contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil distinct).

În acest punct, se cuvine precizat faptul că prin decizia nr.347 din 10.03.2005 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996, reținându-se în considerente argumentul că fostul proprietar a formulat cerere de preluare a imobilului înregistrată la data de 11.07.1996 și acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei municipiului București la dat de 26.07.1996, obiect al dosarului nr. x/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, context în care „nu mai poate fi vorba de bună-credință” din partea cumpărătorului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte are a reține, concluziv, faptul că începutul cursului prescripției extinctive, fie în raport cu cererea de restituire a prețului de piață formulată în principal și întemeiată pe art.50

1

alin.(1) din Legea nr.10/2001 (06.02.2009), fie în raport cu cererea de restituire a prețului actualizat plătit formulată în subsidiar și întemeiată pe art. 50 alin. (2) din lege (10.03.2005), este plasat în perioada de activitate a Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât la data introducerii cererii de chemare în judecată – 31.10.2016 (data poștei) – termenul general de prescripție de 3 ani era în mod evident împlinit, iar instanța putea invoca din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.18 din același decret.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut corecta interpretare și aplicare a legii în privința caracterului de ordine publică și a regimului de invocare a excepției prescripției extinctive, ca excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie.

Astfel, raționamentul instanței de apel se conformează întru totul dezlegării obligatorii date prin decizia nr.1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”

Considerentele expuse în cele ce preced evidențiază lipsa de fundament juridic a construcției argumentative susținute de către recurentă, axată în esență pe ideea că dreptul la acțiune s-a născut cel mai devreme la data soluționării definitive (30.10.2013) și irevocabile (14.05.2014) a acțiunii în revendicare, astfel că regimul prescripției extinctive este guvernat de noul Cod civil iar termenul general de 3 ani nu era împlinit, întrucât dreptul său de proprietate a supraviețuit și se bucură de protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, de vreme ce titlul acesteia (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/06.11.1996) este distinct de cel constatat nul prin decizia nr.347/2005, așadar valabil în continuare și producător de efecte juridice, înscris în cartea funciară din anul 2006.

Rezultă cu forța evidenței, contrar susținerilor recurentei, faptul că, în sens de

negotium

(operațiune juridică), nu au existat două contracte distincte de vânzare-cumpărare (înregistrate sub nr. 1277/06.11.1996, respectiv nr. 1277/19446/06.11.1996), ci doar unul singur, încheiat de autorul reclamantei în calitate de chiriaș cumpărător în baza Legii nr.112/1995, cu privire la imobilul litigios, preluat de stat în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr.10/2001.

În realitate, cele două înscrisuri depuse în copie la filele 17 și 18 din dosarul de fond nu reprezintă decât exemplare distincte (din cele patru întocmite) ale aceluiași contract, încheiat la data de 6.11.1996 pe un formular tipizat, ale cărui rubricații au fost completate cu același conținut și care, într-adevăr, prezintă forme diferite de scriere, anume prin dactilografiere în cazul exemplarului purtând numărul 1277/19446 și olograf în cazul celui cu numărul 1277, fără însă ca aceste deosebiri de redactare să justifice afirmația că au existat două operațiuni juridice diferite.

Se cuvine observat, în egală măsură, și aspectul că șirul de cifre 19446 din structura numărului identificator al contractului de vânzare-cumpărare este tocmai numărul sub care a fost înregistrată cererea din 5 decembrie 1995 depusă de autorul reclamantei pentru cumpărarea imobilului în baza Legii nr.112/1995.

De altfel, nu poate fi rațional admis ca același chiriaș să dobândească prin cumpărare același imobil, în aceeași zi și în baza aceluiași temei legal, prin două operațiuni juridice distincte.

Teza afirmată de recurentă, privitoare la încheierea a două acte juridice distincte, din care doar unul este nul, iar celălalt perfect valabil, nu este susținută de adresa nr.4222/29.03.2017 emisă de Administrația Fondului Imobiliar București-Serviciul fond locativ și evidență imobiliară, depusă de recurentă cu titlu de înscris nou în recurs, în al cărei cuprins se menționează că: „contractul de vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996 se află la dosarul de fond al imobilului preluat de la SC C. SA în anul 1996 și este completat de mână; contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/06.11.1996 se află la dosarul de vânzare-cumpărare preluat de la SC C. SA în anul 2016 și este ilizibil”.

Așadar, unicul titlu de proprietate al autorului reclamantei este cel care a făcut obiectul acțiunii în nulitate, admisă prin decizia nr.347/2005, fiind tranșată jurisdicțional cu autoritate de lucru judecat chestiunea nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare  al imobilului litigios, efect reținut corect de către instanța de apel.

Drept urmare, este de domeniul evidenței aplicabilitatea în cauză a principiului retroactivității efectelor nulității, care decurge din principiul legalității actului juridic și în temeiul căruia părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic, ceea ce, transpus în planul raportului juridic litigios, are semnificația înlăturării efectului translativ de proprietate, de la stat la autorul reclamantei, produs prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod judicios au fost respinse criticile apelantei reclamante potrivit cu care dreptul său de proprietate dobândit prin cumpărare ar fi continuat să existe și ulterior desființării în justiție a contractului, iar calitatea sa de proprietar ar fi supraviețuit până la soluționarea procesului de revendicare (prin sentința nr.210/2001 a Tribunalului București-Secția a III-a civilă, definitivă prin decizia Curții de Apel București nr.254A din 30.10.2013 și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.1375 din 14.05.2014).

Este de observat că, sub acest aspect, criticile recurentei ignoră faptul că autorul său nu a fost evins (deposedat) prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, întrucât această ipoteză presupune, prin definiție, exhibarea unor titluri de proprietate valabile, ci, dimpotrivă, a pierdut imobilul prin desființarea cu efect retroactiv a contractului său de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în anul 2005.

În egală măsură, este de remarcat și faptul că restabilirea situației anterioare este consecința retroactivității efectelor nulității și, deopotrivă, mijlocul de asigurare a eficientei practice a acestui principiu.

Or, din perspectiva căilor procedurale puse la îndemâna persoanei interesate pentru repunerea în situația anterioară, este binecunoscut că cele două demersuri – cererea în nulitate și cererea în restituirea prețului – pot fi valorificate în cadrul aceluiași proces, sau în procese diferite, în această din urmă ipoteză regăsindu-se și situația litigioasă pendinte, în sensul în care chestiunea nevalabilității contractului a fost dezbătută și tranșată irevocabil în anul 2005, iar acțiunea în angajarea răspunderii statului pentru evicțiune a fost introdusă în anul 2016, în afara termenului de prescripție.

Ca atare, este vădit nefondată critica recurentei prin care s-a susținut că nu ar putea fi reținută desființarea retroactivă a titlului autorului său, câtă vreme decizia nr.347/2005 nu a fost învestită cu formulă executorie și nu are caracter executoriu.

Aceasta întrucât, o hotărâre judecătorească definitivă prin care se anulează un act juridic, fără a se dispune și repunerea părților în situația anterioară (precum în speță), nu este susceptibilă de executare silită, însă beneficiază indiscutabil de efectul autorității de lucru judecat (alături de celelalte efecte substanțiale și procesuale specifice oricărei hotărâri judecătorești definitive), care se opune reluării verificărilor jurisdicționale asupra chestiunii desființării cu caracter retroactiv a titlului reclamantei, tranșate în anul 2005.

Altfel spus, în mod greșit pretinde recurenta că atributul executorialității unei hotărâri definitive s-ar grefa, în mod necesar, doar pe situația acelor hotărâri care constituie un titlu executoriu propriu-zis, în sensul de a conține dispoziții susceptibile de executare silită.

Nu în ultimul rând, în mod judicios a apreciat instanța de apel că, date fiind efectele nulității contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai putea considera că deține în continuare calitatea de proprietar, în virtutea intabulării în cartea funciară din anul 2006, câtă vreme scopul juridic principal al înscrierii în evidențele de publicitate imobiliară este acela de a asigura opozabilitatea față de terți a dreptului înscris.

Sub un alt aspect, recurenta nu poate pretinde, cu temei, că s-ar fi bucurat în continuare, până la soluționarea irevocabilă a procesului de revendicare, de protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât garantarea unui drept nu se poate face decât în condițiile exercitării acestuia în cadrul și termenele prevăzute de lege, nu și atunci când dezdăunarea pe tărâmul răspunderii statului pentru evicțiune s-a urmărit a fi valorificată după împlinirea termenului de prescripție, precum este cazul de față.

Cu referire la pretinsa caducitate și nulitate a deciziei nr.347/2005, se cuvine amintit că, pe de o parte, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil în general, iar, pe de altă parte, sancțiunea nulității actului jurisdicțional nu poate fi luată în discuție decât în cadrul căilor legale de atac exercitate împotriva acestuia. În realitate, criticile concrete ale reclamantei vizează, sub aspectul luat în discuție, efectele procesuale specifice unei hotărâri judecătorești definitive, mai exact autoritatea de lucru judecat și puterea executorie, analizate în cele ce preced.

În continuare, examinând criticile de nelegalitate subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., prin care s-a susținut că pricina a fost soluționată pe excepție, cu încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității, dreptului la apărare, rolului activ în aflarea adevărului și a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, în deplin respect al acestor principii fundamentale ale procesului civil, consacrate în dreptul intern și în cel european, excepția procesuală a prescripției extinctive, ca excepție de fond, absolută și peremptorie în reglementarea Decretului nr.167/1958, a fost invocată din oficiu încă din faza judecății în primă instanță și pusă în discuția contradictorie a părților, care au avut posibilitatea concretă de a-și formula apărări.

Efectivitatea acestor garanții procesuale asigurate reclamantei-recurente este ilustrată de exercitarea de către aceasta a ambelor căi de atac de reformare (apel și recurs), în două cicluri procesuale, precum și de faptul că în rejudecarea apelului, în limitele tranșate cu caracter obligatoriu și efect de lucru judecat prin decizia de casare nr.1330/2019 a instanței supreme, conform art. 501 alin. (3) C.proc.civ., curtea de apel s-a conformat întocmai indicațiilor instanței de recurs, în sensul că a examinat și a înlăturat motivat toate apărările reclamantei referitoare la momentul de început al cursului prescripției.

Criticile de nelegalitate încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ. vizează încălcarea autorității de lucru judecat a următoarelor hotărâri judecătorești: sentința nr.50/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea posesorie introdusă de autorul reclamantei împotriva fostului proprietar; încheierea din 21.04.2006 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2/2001 prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a procesului de revendicare, suspendat până la soluționarea acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare; decizia nr. 4841 A/2016 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, într-un litigiu purtat între reclamantă și fostul proprietar și care a avut obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluționat nefavorabil reclamantei.

Înalta Curte reține că este vădit nefondat acest motiv de recurs întrucât, pe de o parte, în funcțiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiției identității de elemente, iar în speță nu este îndeplinită identitatea de obiect și cauză în raport cu niciuna dintre hotărârile judecătorești anterior evocate. Pe de altă parte, funcțiunea pozitivă a autorității de lucru judecat nu a fost particularizată în vreun fel prin memoriul de recurs, astfel că nu se pune problema vreunei chestiuni litigioase dezbătute și tranșate în procesele anterioare, de care s-ar putea prevala recurenta și care să fie de natură a împiedica reluarea verificării jurisdicționale în litigiul pendinte, potrivit art.430 și 431 C.proc.civ.

În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate și criticile vizând nemotivarea și motivarea contradictorie a hotărârii curții de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 C.proc.civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al apărărilor părților, precum și al tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, așa cum rezultă cu forța evidenței din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, faptul că dec