ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7157/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1931 din 9 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III - a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamanților C.D. și C.G. și au fost obligați pârâții să plătească reclamanților prețul actualizat cu indicele de inflație achitat în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998, pentru apartamentul nr. X1. situat în București, str. F. A fost respinsă cererea privind obligarea pârâților la plata valorii de circulație a imobilului și s-a respins acțiunea împotriva pârâtei SC H.N. SA ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că la 16 februarie 1998 a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. V1.

prin care Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA a vândut reclamanților C.G. și C.D. imobilul situat în București, str. F. Prin sentința civilă nr. 3380/221 din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a admis acțiunea formulată de către reclamantele C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M., B.C.M., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare -cumpărare nr. V1., avându-se în vedere că imobilul a fost preluat de stat tară titlu valabil, iar vânzătorul cunoștea de existența cererilor de restituire formulate de foștii proprietari, iar pe verso-ul cererii de cumpărare depuse de către pârâții C. exista un proces -verbal care consemna solicitarea foștilor proprietari.

Această soluție a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, iar în considerentele acestei decizii s-a arătat că „și cumpărătorii C. au dat dovadă de rea credință întrucât deși au cunoscut situația apartamentului totuși au riscat să cumpere în aceste condiții; pe verso-ul cererii de cumpărare recurenții pârâți au luat la cunoștință sub semnătură de situația juridică, precum și de informațiile furnizate de celelalte departamente, anume: că imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a cărui valabilitate a fost contestată; apartamentul nr. X1. a făcut obiectul unei cereri de restituire în natură". În cauză, reclamanții au solicitat în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, și art. 1337 - 1345 C. civ., obligarea pârâților Municipiul București, Statul Român, SC H.N.

SA la restituirea sumei de 802.971 RON reprezentând prețul de circulație a imobilului apartament situat în București, str. F., ap. X1., sector 1. În speță, reclamanții nu s-au încadrat în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, motiv pentru s-a dispus anularea acestuia. Așa fiind, tribunalul a constatat că acțiunea cu care a fost sesizat este întemeiată numai în parte, reclamantele neavând dreptul de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, ci doar restituirea prețului plătit conform contractului de vânzare - cumpărare anulat, preț actualizat cu indicele de inflație.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și pârâții prin decizia civilă nr. 717 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul reclamanților și s-a admis apelul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a respins acțiunea față de Municipiul București prin Primarul General ca fiind tăcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente. Ambii apelanți - pârâți susțin prin motivele de apel că nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Această critică aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce apelantul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării. Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului. Ca atare, apare întemeiată critica apelantului Municipiul București prin Primarul General, privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Încasarea de către pârâta - intimată SC H.N. SA a comisionului de 1% are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remunerației mandatarului fiind prestabilit în art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 14 alin. (1) și (3) din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 112/1995. Legiuitorul a înțeles să reglementeze în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui către cumpărător valoarea integrală și actualizată a prețului plătit de acesta în temeiul contractului de vânzare - cumpărare desființat, fără însă a reglementa printr-o normă specială soarta comisionului de 1% încasat de intermediarul vânzării. în lipsa unei norme speciale, rămân aplicabile regulile de drept comun prevăzute de Codul civil în materia contractului de mandat cu titlu oneros.

Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat nicio cauză juridică a eventualei obligații de restituire a comisionului de către mandatar. Prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 112/1995, care se referă la procedura de încasare a prețului și reținere a comisionului de 1% de către unitățile specializate în vânzarea locuințelor, nu pot constitui temei pentru obligarea acestora la restituirea comisionului către Ministerul Finanțelor Publice. Dimpotrivă, textul invocat reprezintă un argument suplimentar al legalității încasării remunerației de către mandatar. În consecință, soluția respingerii cererii de chemare în judecată a SC H.N.

SA este corectă. În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, s-a constatat că, din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare -cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

În speță, prin sentința civilă nr. 3380 din 22 mai 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. 2342/2003 definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 07 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis acțiunea formulată de reclamantele C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M. și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și chiriașii C.G. și C.D., în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru ca imobilul în litigiu să poată fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995 era necesar nu numai să fie îndeplinite cerințele art. 9 din lege dar și cerința ca imobilul să fi fost preluat de stat cu titlu. Nu era necesar ca în petitul acțiunii în constatarea nulității absolute să fie un capăt de cerere distinct prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului. Acesta era o condiție necesară ce trebuia analizată de instanță și în lipsa acestei cereri, atunci când a verificat dacă imobilului îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995. Ca atare, în mod corect instanța de fond a avut în vedre că în considerentele sentinței civile nr. 3380/2003 s-a reținut pe de o pare că imobilul a fost preluat tară titlu, iar pe de altă parte, că ambele părți au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Aceleași aspecte au fost reținute și în decizia civilă nr. 1754/2005 a Curții de Apel București. Așa fiind, instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanții din prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, actul de vânzare - cumpărare fiind încheiat cu rea credință, în condițiile în care cumpărătorii știau că titlul statului a fost contestat (Curtea de Apel București). În aceste condiții nu mai era necesar să se aibă în vedere valoare de circulație a imobilului stabilit de expertul inginer Turcu Marin, de 569.664 RON/ron. De asemenea, nu este întemeiată nici susținerea privind incidența în speță a cauzei Raicu c. României, întrucât recursul în anulare nu a vizat o hotărâre în care părți au fost apelanții - reclamanți.

Astfel, prin decizia penală nr. 2 din 17 ianuarie 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare împotriva deciziei penale nr. 27 din 19 februarie 1989 a Curții de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 1510/1989 a Curții Supremă de Justiție, prin care G.N. a fost condamnat la pedeapsa închisorii și pedeapsa complementară a confiscării averii, a casat deciziile penale de condamnare și a dispus achitarea lui G.N., înlăturând pedeapsa complementară a confiscării averii. În cauza Raicu c. României, C.E.D.O. a stabilit faptul că deși reclamanta beneficia de o hotărârea irevocabilă (din 12 martie 2011 a Curții de Apel București), care a recunoscut valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța supremă, încălcând principiul securității raporturilor juridice și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a admis recursul în anulare promovat de procurorul general.

Or, în speță, așa cum am arătat, reclamanții - apelanți nu beneficiază de o astfel de hotărâre. Dimpotrivă prin sentința civilă nr. 3380/2003 s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare - cumpărare. Instanța de apela a apreciat că prin acordarea doar a prețului actualizat plătit în temeiul contractului anulat nu se aduce atingere dreptului reclamanților la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării lor de proprietate; în acest sens fiind și jurisprudența constantă a C.E.D.O. (cauzele Costescu c. României, Tudor c. României). Prin urmare, nici ultimul motiv de apel formulat de reclamanții -apelanți privind încălcarea dispozițiilor art. 2 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este întemeiat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții C.D., C.G., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii față de faptul că prin decizia civilă nr. 1754/2005 a Curții de Apel București s-a reținut doar reaua credință a cumpărătorilor și nu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Ca atare, susțin reclamanții, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere acest aspect la aprecierea aplicabilității art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică, vizează faptul că nu s-a reținut efectuarea unei expertize tehnice judiciare de către expertul T.M. care a stabilit valoarea de circulație, respectiv valoarea de piață a apartamentului la 569.664 RON, (echivalentul a 134.038 euro). Or, în opinia reclamanților această probă este esențială în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Se mai învederează că în mod greșit s-a apreciat neaplicabilitatea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prin prisma reținerii de către hotărârile anterioare a relei credințe a reclamanților -cumpărători la cumpărarea apartamentului. Ca atare, susțin reclamanții, art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu prevede și sintagma „buna credință" ci doar contractul de vânzare - cumpărare să fie desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă datorită încălcării Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este în cazul de față.

Cum, contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat (în opinia reclamanților) cu respectarea Legii nr. 112/1995 și că elementul ce a dus la desființarea lui a fost doar reaua - credință, nu justifică înlăturarea garanției pentru evicțiune întrucât aceasta este contrară art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. a Municipiului București a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

sub următoarele aspecte: Se susține că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respectiv Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare și cel care a stat în judecată în calitate de pârât, întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și respectiv Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului, are doar calitate de terț față de acest contract. În aceeași idee, se mai susține că în situația evingerii cumpărătorilor trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București în temeiul art. 1337 C. civ.

O altă critică vizează greșita reținere că încasarea comisionului de 1% de SC H.N. SA are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remunerației mandatarului fiind prestabilit în art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1990 și art. 14 alin. (1) și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Ca atare se susține că trebuia admisă și cererea de chemare în garanție formulată de M.F.P. împotriva pârâtei SC H.N. SA precum și obligarea acesteia la plată inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, în condițiile în care mandatara Primăriei Municipiului București a încasat comisionul din prețul de vânzare a imobilului.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte retine următoarele: Obiectul dedus judecății vizează obligarea pârâților Municipiul București, Statul Român, SC H.N. SA la restituirea sumei de 802.971 RON reprezentând prețul de circulație a imobilului apartament situat în București, Str. F., apartament 9, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1337 - 1345 C. civ. Prin sentința civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M.

și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și chiriașii C.G. și C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reținându-se reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Critica privind greșita interpretare a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor relevante din această lege, respectiv art. 50 alin. (2), alin. (2 1 ) și art. 50 1 , conduce la concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiția ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credință a cumpărătorului.

În speță, însă nu se poate reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea prețului de piață), în condițiile in care prin sentința civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1.

din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și chiriașii C.G. și C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reținându-se reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Or, față de cele expuse și în condițiile încheierii contractului de vânzare cumpărare cu rea credință în mod corect instanța de apel a reținut că nu este incidență ipoteza avută în vedere de art. 50 din Legea nr. 10/2001, (actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu rea-credință,).

În ce privește temeiul de drept aplicabil acțiunii, instanța de apel în mod corect a reținut că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate, dispoziții aplicabile cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant și care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor în contradictoriu cu vânzătorul. În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se poate retine că, în sensul sau etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre - instanța de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, ca o consecința a admiterii acțiunii in nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioara (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și, cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat. Or, în speța dedusă judecății, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 3380 din 22 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 385 din 7 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1754 din 14 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților C.D.O., C.C., C.A.R., C.A.M., B.M.F., B.C.M.

și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 16 decembrie 1998 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA și chiriașii C.G. și C.D. în temeiul Legii nr. 112/1995 reținându-se reaua credință a părților la încheierea contractului de vânzare -cumpărare, s-a stabilit cu putere de lucru judecata că este exclusă buna - credință a cumpărătorilor, instanța de apel a făcut o corectă și legală apreciere a raporturilor juridice dintre părți. Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se constata că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare relei credințe la încheierea lui, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Cum dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarea și completările ulterioare, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată cu corecta aplicare a legii.

Este real că restituirea prestațiilor, expresie a principiului „restitutio in integrum" ce urmărește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante însă potrivit măsurii anterior evocate, legea specială derogă de la această regulă instituind prin textul legal anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, nefondat. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Nu pot fi primite susținerile recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun.

În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama Statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare. Încasarea de către SC H.N. SRL a comisionului de 1% are ca temei contractul de mandat încheiat cu vânzătorul, cuantumul remunerației mandatarului fiind prestabilit în 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 41 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Legiuitorul a înțeles să reglementeze în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui către cumpărător valoarea integrală și actualizată a prețului plătit de acesta în temeiul contractului de vânzare cumpărare desființat, fără însă a reglementa printr-o normă specială soarta comisionului de 1% încasat de intermediarul vânzării.

În lipsa unei norme speciale, rămân aplicabile regulile de drept comun prevăzute de Codul civil în materia contractului de mandat cu titlu oneros. Recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat nicio cauză juridică a eventualei obligații de restituire a comisionului de către mandatar. Prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, indicate în motivarea recursului, prevederi care se referă la procedura de încasare a prețului și reținere a comisionului de 1% de către unitățile specializate în vânzarea locuințelor, nu pot constitui temei pentru obligarea acestora la restituirea comisionului către Ministerul Finanțelor Publice. Dimpotrivă, textul invocat reprezintă un argument suplimentar al legalității încasării remunerației de către mandatar.

În raport de considerentele expuse, nefiind întrunite cerințele art 304 pct 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.D., C.G. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 717A din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.