ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5752/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5752/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

decembrie 2008, reclamantul V.P.N. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P.,

Municipiul București, prin Primarul General, și SC A. SA, solicitând obligarea

acestora să-i restituie suma de 720.000 RON, echivalentul a 200.000 euro,

reprezentând valoarea de investiție a prețului achitat de părinții săi pentru

imobilul situat în București, str. I.L.C., sector 2, reactualizată conform

indicelui de inflație la nivelul anului 2008, precum și contravaloarea taxelor

succesorale pe care le-a plătit pentru dezbaterea succesorală a defuncților lui

părinți cu privire la acest apartament.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 53 și art. 55 din Legea nr.

10/2001, republicată, Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, art. 1037, art.

1337 C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1990 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., ca

neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

SC A. SA; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca rămasă fără obiect; a

respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul V.P.N.

în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și Municipiul București, prin Primarul

General, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanța a

reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată,

obligația restituirii prețului revine M.F.P. În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA, instanța a reținut că,

întrucât acest pârât a acționat numai în calitate de reprezentant al Primăriei

Municipiului București, iar nu în nume personal, în calitate de proprietar, nu

are legitimare procesuală pasivă pe niciunul dintre capetele de cerere

formulate.

Contractul de

vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectele juridice pe care le produce atât ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare, cât și ca urmare a respingerii

cererii în constatarea uzucapiunii de scurtă durată invocată de către

reclamant, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și soluționată în mod

irevocabil prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală. În consecință, tribunalul a respins această excepție ca fiind

rămasă fără obiect.

În raport de cererile

succesive formulate de către reclamant și precizate, deși reclamantul a fost

asistat în permanență de un apărător ales, încă de la momentul sesizării

instanței, tribunalul a reținut că reclamantul a avut o poziție procesuală

incertă și inconsecventă pe tot parcursul soluționării cauzei. Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și în virtutea rolului activ pe

care trebuie să îl manifeste pentru a evita orice greșeală de judecată,

tribunalul a reținut că a fost învestit cu o acțiune în care reclamantul a

urmărit să obțină contravaloarea apartamentului nr. 8, fostă proprietate a

părinților săi, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și pierdut în cadrul unei

acțiuni în revendicare, precum și a tuturor cheltuielilor legate de acest

apartament, respectiv cele privind taxele notariale și succesorale.

Tribunalul a

constatat că prin Sentința civilă nr. 2063 din 15 februarie 1994 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 12155/1993, rămasă irevocabilă,

a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta T.S.R., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, reprezentat de M.F. și Municipiul București, reprezentat

prin C.G.M.B., fiindu-i recunoscută în calitate de unică moștenitoare a

defunctului T.G., calitatea de proprietar al imobilului compus din parter și

patru etaje și teren în suprafață de 364 mp situat în București, I.L.C. nr. 8,

fostă A.M.C. nr. 8, sector 2, precum și inaplicabilitatea Decretului nr.

92/1950 și inexistența dreptului de proprietate al statului și succesorilor

acestuia. Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA din 19 decembrie 1996,

Primăria Municipiului București, reprezentată de SC A. SA, le-a vândut

numiților V.M. și V.I. apartamentul nr. 8 situat în București, I.L.C. nr. 8, sector

2, în suprafață utilă de 92,20 mp.

Tribunalul a

constatat că din Certificatul de moștenitor din 9 aprilie 2002, emis de BNP

L.L.E.C. rezultă că, de pe urma defunctei V.I., decedată la data de 17 martie

2002, a rămas ca unic moștenitor V.P.N., în calitate de fiu, căruia îi revine

întreaga masă succesorală. Din Certificatul de moștenitor din 9 aprilie 2002,

emis de BNP L.L.E.C., rezultă că de pe urma defunctului V.M., decedat la data

de 4 noiembrie 1998, a rămas ca unic moștenitor V.P.N., în calitate de fiu,

căruia îi revine întreaga masă succesorală.

Tribunalul a

constatat că, prin Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 12369/300/2005, a

fost admis apelul declarat de A.M., în contradictoriu cu apelantul V.P.N., a

fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 8045 din 26 octombrie 2006,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, și a fost obligat pârâtul

V.P.N. să lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 8. Această

decizie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de V.P.N.,

prin Decizia civilă nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală. În această decizie s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că,

la data achiziționării apartamentului nr. 8 în baza Legii nr. 112/1995,

cumpărătorii V.M. și V.I. nu au fost de bună-credință.

Tribunalul a respins

cererea de acordare a contravalorii imobilului la valoarea de circulație,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și cu rea-credință, aspecte constatate

în mod irevocabil de către instanțe prin hotărâri intrate în putere de lucru

judecat. Tribunalul a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, reclamantul este îndreptățit să primească numai prețul

plătit pentru achiziționarea apartamentului, reactualizat cu indicele de

inflație, însă, reclamantul, în numeroasele cereri formulate în fața

tribunalului, nu a înțeles să formuleze o astfel de solicitare, insistând numai

asupra acordării prețului la valoarea de circulație.

Tribunalul a reținut

că reclamantul, moștenitor al foștilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995,

își invocă propria turpitudine, și anume, încălcarea dispozițiilor legale la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține

recunoașterea unui drept, ipoteză care, evident, nu poate fi primită nici în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. Tribunalul a constatat că,

pentru argumentele expuse, cererea este nefondată, întrucât legea nu recunoaște

decât dreptul la restituirea prețului reactualizat.

Ca urmare a

respingerii acestui capăt de cerere, tribunalul a respins și cererea privind

acordarea cheltuielilor efectuate ulterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și suportate de reclamant și autorii săi, respectiv

daune-interese și spezele contractului de vindere.

Soluționând apelul

declarat în cauză, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

În ceea ce privește

capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare și excepția prescripției dreptului material la acțiunea în

nulitate invocată de pârât, Curtea a constatat că aceste aspecte au fost în mod

corect soluționate de tribunal.

Astfel, ca urmare a

hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare, respectiv

Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii

reclamantului este lipsit de efecte juridice, cumpărătorii din acest contract

pierzând dreptul lor de proprietate.

De asemenea, cererea

formulată de reclamant pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată, pentru

a paraliza acțiunea în revendicare, a fost soluționată în mod irevocabil prin

Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În acest context, în

mod corect a apreciat tribunalul că excepția prescripției dreptului material la

acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de obiect,

în condițiile în care însăși cererea de anulare contractului de

vânzare-cumpărare în discuție, contract care, prin situația creată în urma

admiterii acțiunii în revendicare, nu mai produce efectele juridice pentru care

a fost încheiat, este lipsită de obiect.

În ceea ce privește

despăgubirile solicitate de reclamant, Curtea a constatat că în cauză sunt

aplicabile prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, conform

cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Împrejurarea că, în

speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului nu a

fost anulat nu conduce la concluzia că reclamantul nu ar avea dreptul la

despăgubiri. Astfel, chiar dacă textul legal se referă la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, prin admiterea acțiunii în revendicare

reclamantul a pierdut dreptul de proprietate, efectul juridic fiind astfel

identic, în ceea ce privește pierderea dreptului din patrimoniu, cu efectul

produs în cazul anulării contractului de vânzare-cumpărare. În consecință,

având în vedere că atât admiterea acțiunii în revendicare, cât și a celei în

nulitatea contractului de vânzare- cumpărare au același efect juridic constând

în pierderea dreptului de proprietate, Curtea a constatat că textul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este aplicabil situației reclamantului.

Curtea a constatat

că, prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de revendicare, nu s-a

constatat încălcarea legii de către autorii reclamantului la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și nici nu s-a reținut expres reaua lor

credință, menționându-se doar că buna lor credință nu este perfectă, întrucât

ar fi putut face diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului. În

consecință, în prezentul proces, Curtea nu a reținut încălcarea legii la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, contract cu privire la care,

astfel cum s-a arătat, nu a fost aplicată sancțiunea nulității.

Fiind incidente

prevederile legale speciale menționate, Curtea a constatat că în cauză nu sunt

aplicabile prevederile dreptului comun invocate de reclamant în susținerea

cererii privind acordarea contravalorii taxelor succesorale și a celor de

întabulare. Astfel, în situația reclamantului, legea specială stabilește că

despăgubirile acordate pentru lipsirea de proprietate constau în valoarea de

piață a imobilului, neputând fi pretinse alte sume izvorând din aceeași

situație juridică.

Ca urmare, prin

Decizia civilă nr. 624A din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant V.P.N., împotriva

Sentinței civile nr. 1990 din 22 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că a

fost admisă în parte acțiunea.

A fost obligat

pârâtul M.F.P. să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății,

al sumei de 117.000 euro, reprezentând despăgubiri.

Au fost păstrate

restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, în prezenta cauză, nu are legitimare

procesuală pasivă, excepție greșit respinsă de instanță.

A fost invocat astfel

principiul relativității efectelor contractului, în virtutea căruia, acesta

produce efecte doar între părțile contractante, dar și prevederile art. 50 din

Legea nr. 10/2001, care sunt de natură să angajeze răspunderea contractuală

pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului

București, pentru pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru

imobilul în cauză, la prețul de circulație.

Instanța de apel ar

fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., care

antrenează în sarcina vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune,

respectiv a primăriei localității.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată de nicio dispoziție specială contrară,

aceasta fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecății, iar nu

prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, greșit reținute de

instanța de apel.

Pe fondul cauzei, au

solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii întrucât, în cauză, nu

sunt intervenite cerințele stipulate de legea specială, Legea nr. 10/2001. S-a

susținut, pe de o parte, inexistența situației premisă a textului art. 50 din

lege, să fie vorba de un contract desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, ca și a celei de-a doua condiție impusă de aceeași

normă, încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, nu

există o hotărâre de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare cu privire la care, irevocabil, prin Decizia civilă nr.

758/2008, pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că la data

achiziționării bunului, cumpărătorii nu au fost de bună-credință.

Faptul că autorii

reclamantului nu au depus minime diligențe, cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a

trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr.

112/1995 justificat de faptul că exercitarea cu bună-credință a drepturilor

conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta

validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul acestei legi, respectiv

validitatea cauzei.

Reaua-credință

determină, în realitate, ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze

ilicite este afectată însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii

nr. 112/1995.

Prin urmare, atâta

timp cât, așa cum a arătat, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în mod nelegal instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

De asemenea, în mod

greșit și-a însușit instanța de apel concluziile raportului de expertiză

administrat în cauză, deși suma stabilită cu titlu de preț de piață al

imobilului în litigiu este exagerat de mare, în raport de declinul pieței

imobiliare în prezent.

A susținut, totodată,

că i-a fost încălcat dreptul la apărare în ceea ce privește posibilitatea

formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză care nu i-a fost comunicat,

deși instanța avea această obligație în virtutea principiului rolului activ al

judecătorului.

În consecință, au

solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile, în sensul

menținerii sentinței primei instanțe ca legală și temeinică.

Recursul nu este

fondat.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost

introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.

10/2001, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește

prin expertiză".

Iar, potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin aceeași lege

de modificare, "restituirea prețului prevăzut la alin. (1) și alin. (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale relevă distincția pe care legea

specială o face relativ la valoarea despăgubirii și care funcționează, în

funcție de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil (în baza unui contract

de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) a pierdut bunul

imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

rea-credință (ce reprezintă titlul său de proprietate), ca o consecință a

admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare,

prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

Menținându-se alin.

(2) al art. 50, realizându-se modificarea alin. (3) al art. 50, care cuprinde

ipotezele de la alin. (2) și alin. (2

1

), și introducându-se art. 50

1

,

este certă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au

fost evinși (deposedați) în sens larg, se poate dispune acordarea valorii de

piață a imobilelor ce au fost obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, ci această valoare poate fi

acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii-cumpărători au fost evinși,

prin ipoteză, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

Or, în speța dedusă

judecății, prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, reevaluându-se datele cauzei deduse judecății prin acțiune în

revendicare a imobilului în litigiu formulată de fosta proprietară a bunului, s-a

decis irevocabil, în recursul reclamantului (din cauza de față), că, pe de o

parte, analiza instanței de apel privind buna sau reaua-credință a

cumpărătorului este irelevantă, sub aspectul incidenței art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relativ la drepturilor

pretinse de proprietarii deposedați de bunuri de Statul Român, iar, pe de altă

parte, că buna-credință a cumpărătorilor nu a fost perfectă, justificat de

diligențele pe care ar fi trebuit să le facă pentru verificarea situației

juridice a bunului litigios.

Prin hotărârea

menționată, pronunțată în procesul de revendicare, nu s-a constatat, cum legal

a reținut curtea de apel, încălcarea legii de către autorii reclamantului și

nici nu s-a reținut reaua lor credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Cum aceste aspecte de

drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o

prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu,

urmând a se reține că desființarea titlului reclamantului a intervenit ca

urmare a deposedării/evingerii acestuia de către fostul proprietar, caz în care

sunt, astfel cum legal a reținut curtea de apel, pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Iar dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (inclusiv

consecințe ale admiterii acțiunii în revendicare), se face de către M.F.P. din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare.

Este real că

restituirea prestațiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, ce

urmărește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun,

operează între părțile contractante însă, potrivit normei evocate mai sus,

legea specială derogă de la această regulă instituind, prin textul anterior

citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la

restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în necesitatea

respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de

vânzător cu titlu de preț și sursa fondurilor pentru restituirea prețului

actualizat/preț de piață către aceștia, pentru cazul desființării contractului

- în ambele situații din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Sunt nefondate

criticile pârâtului privind încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea

raportului de expertiză construcții și, astfel, imposibilitatea formulării

obiecțiunilor la lucrarea menționată, întrucât, potrivit celor consemnate în

Încheierea de ședință din 15 septembrie 2010, raportul de expertiză a fost

depus la dosar și s-a acordat părților posibilitatea de a studia conținutul

acestuia și a formula eventuale obiecțiuni prin amânarea judecării cauzei,

măsură procesuală de natură să asigure pe deplin respectarea dreptului la

apărare consfințit și de normele procesuale.

"Părțile au

îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea

procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și

exercite drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1) C. proc. civ.,

precum și să-și probeze pretențiile și apărările" (art. 129 alin. (1) C.

proc. civ.).

Norma legală invocată

instituie pentru părți obligații procesuale specifice care, alături de cele

fixate de lege în căderea judecătorului, sunt apte să asigure realizarea

scopului final al procedurii judiciare.

Or, nu se poate

considera că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare atâta timp cât,

știind de desfășurarea procedurii (fiind necontestat citată în cauză), de

termenele acordate, avea obligația de a urmări evoluția și finalizarea

acesteia, astfel cum prescrie legea, caz în care, criticile invocate pe acest aspect

se vădesc a nu fi fondate.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a

Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 724A din 19 septembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ