ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5752/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2008, reclamantul V.P.N. a chemat în judecată pe pârâții M.F.P., Municipiul București, prin Primarul General, și SC A. SA, solicitând obligarea acestora să-i restituie suma de 720.000 RON, echivalentul a 200.000 euro, reprezentând valoarea de investiție a prețului achitat de părinții săi pentru imobilul situat în București, str. I.L.C., sector 2, reactualizată conform indicelui de inflație la nivelul anului 2008, precum și contravaloarea taxelor succesorale pe care le-a plătit pentru dezbaterea succesorală a defuncților lui părinți cu privire la acest apartament. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 53 și art. 55 din Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 112/1995 și H.G.

nr. 20/1996, art. 1037, art. 1337 C. civ., art. 112 și urm. C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 1990 din 22 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC A. SA; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca rămasă fără obiect; a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul V.P.N. în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și Municipiul București, prin Primarul General, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanța a reținut că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, obligația restituirii prețului revine M.F.P. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA, instanța a reținut că, întrucât acest pârât a acționat numai în calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București, iar nu în nume personal, în calitate de proprietar, nu are legitimare procesuală pasivă pe niciunul dintre capetele de cerere formulate.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efectele juridice pe care le produce atât ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, cât și ca urmare a respingerii cererii în constatarea uzucapiunii de scurtă durată invocată de către reclamant, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și soluționată în mod irevocabil prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În consecință, tribunalul a respins această excepție ca fiind rămasă fără obiect. În raport de cererile succesive formulate de către reclamant și precizate, deși reclamantul a fost asistat în permanență de un apărător ales, încă de la momentul sesizării instanței, tribunalul a reținut că reclamantul a avut o poziție procesuală incertă și inconsecventă pe tot parcursul soluționării cauzei.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și în virtutea rolului activ pe care trebuie să îl manifeste pentru a evita orice greșeală de judecată, tribunalul a reținut că a fost învestit cu o acțiune în care reclamantul a urmărit să obțină contravaloarea apartamentului nr. 8, fostă proprietate a părinților săi, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și pierdut în cadrul unei acțiuni în revendicare, precum și a tuturor cheltuielilor legate de acest apartament, respectiv cele privind taxele notariale și succesorale. Tribunalul a constatat că prin Sentința civilă nr. 2063 din 15 februarie 1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 12155/1993, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta T.S.R., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de M.F.

și Municipiul București, reprezentat prin C.G.M.B., fiindu-i recunoscută în calitate de unică moștenitoare a defunctului T.G., calitatea de proprietar al imobilului compus din parter și patru etaje și teren în suprafață de 364 mp situat în București, I.L.C. nr. 8, fostă A.M.C. nr. 8, sector 2, precum și inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 și inexistența dreptului de proprietate al statului și succesorilor acestuia. Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA din 19 decembrie 1996, Primăria Municipiului București, reprezentată de SC A. SA, le-a vândut numiților V.M. și V.I. apartamentul nr. 8 situat în București, I.L.C. nr. 8, sector 2, în suprafață utilă de 92,20 mp. Tribunalul a constatat că din Certificatul de moștenitor din 9 aprilie 2002, emis de BNP L.L.E.C.

rezultă că, de pe urma defunctei V.I., decedată la data de 17 martie 2002, a rămas ca unic moștenitor V.P.N., în calitate de fiu, căruia îi revine întreaga masă succesorală. Din Certificatul de moștenitor din 9 aprilie 2002, emis de BNP L.L.E.C., rezultă că de pe urma defunctului V.M., decedat la data de 4 noiembrie 1998, a rămas ca unic moștenitor V.P.N., în calitate de fiu, căruia îi revine întreaga masă succesorală. Tribunalul a constatat că, prin Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 12369/300/2005, a fost admis apelul declarat de A.M., în contradictoriu cu apelantul V.P.N., a fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 8045 din 26 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, și a fost obligat pârâtul V.P.N.

să lase reclamantei în deplină proprietate apartamentul nr. 8. Această decizie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de V.P.N., prin Decizia civilă nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. În această decizie s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că, la data achiziționării apartamentului nr. 8 în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorii V.M. și V.I. nu au fost de bună-credință. Tribunalul a respins cererea de acordare a contravalorii imobilului la valoarea de circulație, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și cu rea-credință, aspecte constatate în mod irevocabil de către instanțe prin hotărâri intrate în putere de lucru judecat.

Tribunalul a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este îndreptățit să primească numai prețul plătit pentru achiziționarea apartamentului, reactualizat cu indicele de inflație, însă, reclamantul, în numeroasele cereri formulate în fața tribunalului, nu a înțeles să formuleze o astfel de solicitare, insistând numai asupra acordării prețului la valoarea de circulație. Tribunalul a reținut că reclamantul, moștenitor al foștilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, își invocă propria turpitudine, și anume, încălcarea dispozițiilor legale la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, ipoteză care, evident, nu poate fi primită nici în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Tribunalul a constatat că, pentru argumentele expuse, cererea este nefondată, întrucât legea nu recunoaște decât dreptul la restituirea prețului reactualizat. Ca urmare a respingerii acestui capăt de cerere, tribunalul a respins și cererea privind acordarea cheltuielilor efectuate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare și suportate de reclamant și autorii săi, respectiv daune-interese și spezele contractului de vindere. Soluționând apelul declarat în cauză, Curtea de Apel București a reținut următoarele: În ceea ce privește capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate invocată de pârât, Curtea a constatat că aceste aspecte au fost în mod corect soluționate de tribunal.

Astfel, ca urmare a hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare, respectiv Decizia civilă nr. 758 din 28 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului este lipsit de efecte juridice, cumpărătorii din acest contract pierzând dreptul lor de proprietate. De asemenea, cererea formulată de reclamant pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată, pentru a paraliza acțiunea în revendicare, a fost soluționată în mod irevocabil prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În acest context, în mod corect a apreciat tribunalul că excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de obiect, în condițiile în care însăși cererea de anulare contractului de vânzare-cumpărare în discuție, contract care, prin situația creată în urma admiterii acțiunii în revendicare, nu mai produce efectele juridice pentru care a fost încheiat, este lipsită de obiect. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamant, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Împrejurarea că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului nu a fost anulat nu conduce la concluzia că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri. Astfel, chiar dacă textul legal se referă la desființarea contractului de vânzare-cumpărare, prin admiterea acțiunii în revendicare reclamantul a pierdut dreptul de proprietate, efectul juridic fiind astfel identic, în ceea ce privește pierderea dreptului din patrimoniu, cu efectul produs în cazul anulării contractului de vânzare-cumpărare. În consecință, având în vedere că atât admiterea acțiunii în revendicare, cât și a celei în nulitatea contractului de vânzare- cumpărare au același efect juridic constând în pierderea dreptului de proprietate, Curtea a constatat că textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil situației reclamantului.

Curtea a constatat că, prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de revendicare, nu s-a constatat încălcarea legii de către autorii reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și nici nu s-a reținut expres reaua lor credință, menționându-se doar că buna lor credință nu este perfectă, întrucât ar fi putut face diligențe pentru aflarea situației juridice a imobilului. În consecință, în prezentul proces, Curtea nu a reținut încălcarea legii la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, contract cu privire la care, astfel cum s-a arătat, nu a fost aplicată sancțiunea nulității. Fiind incidente prevederile legale speciale menționate, Curtea a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun invocate de reclamant în susținerea cererii privind acordarea contravalorii taxelor succesorale și a celor de întabulare.

Astfel, în situația reclamantului, legea specială stabilește că despăgubirile acordate pentru lipsirea de proprietate constau în valoarea de piață a imobilului, neputând fi pretinse alte sume izvorând din aceeași situație juridică. Ca urmare, prin Decizia civilă nr. 624A din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant V.P.N., împotriva Sentinței civile nr. 1990 din 22 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. A fost obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății, al sumei de 117.000 euro, reprezentând despăgubiri.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței. Împotriva sus-menționatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, în prezenta cauză, nu are legitimare procesuală pasivă, excepție greșit respinsă de instanță. A fost invocat astfel principiul relativității efectelor contractului, în virtutea căruia, acesta produce efecte doar între părțile contractante, dar și prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care sunt de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, pentru pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză, la prețul de circulație.

Instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., care antrenează în sarcina vânzătorului obligația de garanție pentru evicțiune, respectiv a primăriei localității. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată de nicio dispoziție specială contrară, aceasta fiind aplicabilă raportului juridic dedus judecății, iar nu prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, greșit reținute de instanța de apel. Pe fondul cauzei, au solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii întrucât, în cauză, nu sunt intervenite cerințele stipulate de legea specială, Legea nr. 10/2001. S-a susținut, pe de o parte, inexistența situației premisă a textului art. 50 din lege, să fie vorba de un contract desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ca și a celei de-a doua condiție impusă de aceeași normă, încheierea contractului cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, în speță, nu există o hotărâre de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 758/2008, pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că la data achiziționării bunului, cumpărătorii nu au fost de bună-credință. Faptul că autorii reclamantului nu au depus minime diligențe, cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 justificat de faptul că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul acestei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua-credință determină, în realitate, ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, atâta timp cât, așa cum a arătat, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal instanța de apel a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. De asemenea, în mod greșit și-a însușit instanța de apel concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, deși suma stabilită cu titlu de preț de piață al imobilului în litigiu este exagerat de mare, în raport de declinul pieței imobiliare în prezent.

A susținut, totodată, că i-a fost încălcat dreptul la apărare în ceea ce privește posibilitatea formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză care nu i-a fost comunicat, deși instanța avea această obligație în virtutea principiului rolului activ al judecătorului. În consecință, au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile, în sensul menținerii sentinței primei instanțe ca legală și temeinică. Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză". Iar, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin aceeași lege de modificare, "restituirea prețului prevăzut la alin. (1) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale relevă distincția pe care legea specială o face relativ la valoarea despăgubirii și care funcționează, în funcție de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil (în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995) a pierdut bunul imobil,

fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință (ce reprezintă titlul său de proprietate), ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este certă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii-cumpărători au fost evinși (deposedați) în sens larg, se poate dispune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au fost obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, ci această valoare poate fi acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii-cumpărători au fost evinși, prin ipoteză, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, în speța dedusă judecății, prin Decizia nr. 152R din 20 martie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, reevaluându-se datele cauzei deduse judecății prin acțiune în revendicare a imobilului în litigiu formulată de fosta proprietară a bunului, s-a decis irevocabil, în recursul reclamantului (din cauza de față), că, pe de o parte, analiza instanței de apel privind buna sau reaua-credință a cumpărătorului este irelevantă, sub aspectul incidenței art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relativ la drepturilor pretinse de proprietarii deposedați de bunuri de Statul Român, iar, pe de altă parte, că buna-credință a cumpărătorilor nu a fost perfectă, justificat de diligențele pe care ar fi trebuit să le facă pentru verificarea situației juridice a bunului litigios.

Prin hotărârea menționată, pronunțată în procesul de revendicare, nu s-a constatat, cum legal a reținut curtea de apel, încălcarea legii de către autorii reclamantului și nici nu s-a reținut reaua lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul litigiu, urmând a se reține că desființarea titlului reclamantului a intervenit ca urmare a deposedării/evingerii acestuia de către fostul proprietar, caz în care sunt, astfel cum legal a reținut curtea de apel, pe deplin aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Iar dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (inclusiv consecințe ale admiterii acțiunii în revendicare), se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare. Este real că restituirea prestațiilor, expresie a principiului restitutio in integrum, ce urmărește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante însă, potrivit normei evocate mai sus, legea specială derogă de la această regulă instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător cu titlu de preț și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat/preț de piață către aceștia, pentru cazul desființării contractului - în ambele situații din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Sunt nefondate criticile pârâtului privind încălcarea dreptului la apărare prin necomunicarea raportului de expertiză construcții și, astfel, imposibilitatea formulării obiecțiunilor la lucrarea menționată, întrucât, potrivit celor consemnate în Încheierea de ședință din 15 septembrie 2010, raportul de expertiză a fost depus la dosar și s-a acordat părților posibilitatea de a studia conținutul acestuia și a formula eventuale obiecțiuni prin amânarea judecării cauzei, măsură procesuală de natură să asigure pe deplin respectarea dreptului la apărare consfințit și de normele procesuale. "Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., precum și să-și probeze pretențiile și apărările" (art. 129 alin. (1) C. proc. civ.). Norma legală invocată instituie pentru părți obligații procesuale specifice care, alături de cele fixate de lege în căderea judecătorului, sunt apte să asigure realizarea scopului final al procedurii judiciare. Or, nu se poate considera că recurentei i-a fost încălcat dreptul la apărare atâta timp cât, știind de desfășurarea procedurii (fiind necontestat citată în cauză), de termenele acordate, avea obligația de a urmări evoluția și finalizarea acesteia, astfel cum prescrie legea, caz în care, criticile invocate pe acest aspect se vădesc a nu fi fondate. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 724A din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ