ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7673/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7673/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2005 pe rolul Judecătoriei Medgidia,

reclamanta SC M.C.P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC F.M.E. SRL și a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, pe calea

ordonanței președințiale, să dispună evacuarea pârâtei din spațiul comercial Restaurant

N., în suprafață de 380 m.p., situat în Medgidia, județ Constanța, și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvențională

prin care a solicitat instanței să constate existența unui drept de creanță egal

cu valoarea îmbunătățirilor aduse spațiului comercial și să dispună instituirea

unui drept de retenție în favoarea pârâtei până la plata integrală a sumei aferente,

cu obligarea reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate

în cadrul litigiului.

Prin sentința civilă nr. 977 din 18

aprilie 2005, Judecătoria Medgidia a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Constanța.

La termenul de judecată din data de 31

august 2005, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în baza dispozițiilor de drept

comun.

Prin sentința civilă nr. 7606/COM din 15

noiembrie 2006, Tribunalul Constanța a admis cererea principală formulată de reclamantă,

astfel cum a fost modificată, și a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial

Restaurant N., în suprafață de 380 m.p., situat în Medgidia, județ Constanța. A

respins în tot, ca nefondată, cererea reconvențională formulată de pârâtă și a obligat

pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9,4 RON în favoarea reclamantei.

Împotriva sentinței menționate a declarat

apel pârâta SC F.M.E. SRL.

Prin decizia comercială nr. 20/COM din

24 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pârâta SC F.M.E. SRL Medgidia a declarat

recurs împotriva acestei hotărârii, iar prin decizia civilă nr. 858 din 24

februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat, a

casat decizia nr. 20/COM din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, prin decizia civilă

nr. 154/COM din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC

F.M.E. SRL împotriva sentinței civile nr. 7606/COM din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului

Constanța și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea

reconvențională.

A constatat în favoarea apelantei un drept

de creanță în cuantum de 84.897 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor

aduse spațiului comercial pe care l-a deținut în chirie și a respins cererea de

evacuare a reclamantei și cererea de instituire a unui drept de retenție asupra

imobilului ca fiind lipsite de obiect.

A obligat intimata la plata sumei de 6.000

RON către apelantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta SC M.C.P. SA Medgidia a învestit

instanța de judecată la data de 11 aprilie 2005 cu cererea sa de evacuare a pârâtei

SC F.M.E. SRL din spațiul comercial situat în Medgidia, pentru lipsa titlului locativ.

La data de 13 aprilie 2005 a fost înregistrată

cererea reconvențională a pârâtei SC F.M.E. SRL prin care aceasta a solicitat să

se constate un drept de creanță reprezentat de contravaloarea îmbunătățirilor aduse

imobilului spațiu comercial de către locatar, instituirea unui drept de retenție

asupra imobilului până la plata integrală a contravalorii îmbunătățirilor recunoscute

de reclamantă prin proces-verbal, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată.

Instanța de apel a constatat că, la momentul

închiderii dezbaterilor în apel după casare, evacuarea apelantei SC F.M.E. SRL din

spațiul comercial situat în Medgidia, s-a realizat, fiind depus la dosar procesul-verbal

de executare întocmit la data de 28 octombrie 2010 în cadrul Dosarului nr. 182/2010

al BEJ S.N.

Curtea de apel a constatat că, față de

aducerea la îndeplinire a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă

nr. 7606/COM/2006 a Tribunalului Constanța, la momentul soluționării apelului, cererea

principală de chemare în judecată a rămas fără obiect, evacuarea fiind deja realizată.

În interdependență cu această evacuare

din spațiul litigios se află și cererea apelantei de instituire a unui drept de

retenție, drept ce nu mai poate fi ocrotit prin intervenția instanței de judecată,

cât timp titularul său a părăsit spațiul asupra căruia solicitase instituirea retenției.

S-a mai reținut că, prin decizia nr.

858 din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că procesul-verbal

încheiat la data de 21 iulie 2000 „probează dincolo de orice dubiu existența acordului

proprietarului de la acel moment al spațiului în litigiu cu privire la efectuarea

lucrărilor în cauză și respectiv la modul lor de compensare”, că acest

proces-verbal „este opozabil intimatei SC M.C.P. SA Medgidia în calitate de succesoare

cu titlu particular și produce efecte juridice”, recomandându-se instanței de apel

să efectueze un supliment la raportul de expertiză în vederea stabilirii la momentul

actual a valorii de circulație a îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu.

Apelanta a deținut spațiul comercial din

Medgidia, în virtutea contractului de închiriere încheiat în anul 1996 cu SC H.

SA, iar după divizarea locatarului, a fost încheiat un nou contract cu succesorul

cu titlu particular al lui SC H. SA, intimata reclamantă SC M.C.P. SRL (contractul

de închiriere din 05 noiembrie 2003).

Prescripția dreptului la acțiune pentru

sumele solicitate drept contravaloare a îmbunătățirilor aduse unui spațiu comercial

începe să curgă de la momentul în care cel care deține posesia spațiului este chemat

în judecată pentru evacuare, pentru că abia în acel moment el este ținut să se apere,

în scopul obținerii pe cale judecătorească a drepturilor sale, până la acel moment

necontestate.

Anterior expirării contractului de închiriere

din anul 1996 încheiat cu SC H. SA, locatarul SC F.M.E. SRL a solicitat acordul

locatorului pentru efectuarea unor investiții asupra imobilului închiriat, constând

în înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de aluminiu, repararea magaziei din

spatele restaurantului și refacerea acoperișului restaurantului cu plăci de azbociment.

Ulterior solicitării acestui acord, a fost încheiat un nou contract de închiriere

cu SC H. SA, înregistrat în evidențele proprietarului în 05 decembrie 1996, pe o

durată de 5 ani, în interiorul căruia au fost efectuate îmbunătățirile pentru care

SC F.M.E. SRL a solicitat acordul și care au fost inventariate prin procesul-verbal

din 21 iulie 2000.

În contractul de închiriere încheiat anterior

divizării SC H. SA, nu era prevăzută o clauză referitoare la păstrarea îmbunătățirilor

efectuate de chiriaș de către locator, fără nicio despăgubire din partea proprietarului

fondului, astfel cum s-a inserat, ulterior, la art. 9, iar îmbunătățirile au fost

efectuate sub imperiul clauzelor contractuale stabilite între SC H. SA și SC

F.M.E. SRL.

Apelanta a beneficiat de acordul proprietarului

spațiului la momentul efectuării îmbunătățirilor, iar succesoarea cu titlul particular

a SC H. SA era ținută să respecte drepturile și obligațiile asumate de autoarea

sa, astfel că cererea de constatare a dreptului de creanță, reprezentând contravaloarea

acestor îmbunătățiri, este fondată.

Prin suplimentul la raportul de expertiză

tehnico imobiliară, efectuat în apel, s-a stabilit că, la momentul actual, valoarea

de circulație a îmbunătățirilor aduse spațiului comercial în litigiu este în cuantum

de 84.897 RON, sumă ce reprezintă pentru intimata-reclamantă SC M.C.P. SRL o îmbogățire

fără justă cauză, ce îndreptățește apelanta la admiterea cererii sale reconvenționale

sub acest aspect.

Prin încheierea pronunțată la data de 25

aprilie 2012, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de îndreptare a erorii materiale,

formulată de pârâta SC F.M.E. SRL, în sensul că a obligat reclamanta SC M.C.P.

SA la plata sumei de 11.680 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în loc de 6.000

RON și a respins cererea pârâtei de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului deciziei civile nr. 154/COM din 11 noiembrie 2011, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 154/COM

din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta

SC M.C.P. SA.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele

critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ.:

În mod greșit instanța de apel a reținut

existența acordului SC H. SA pentru efectuarea lucrărilor de către SC F.M.E.

SRL, în condițiile în care probele administrate în cauză în cele două cicluri procesuale,

demonstrează fără niciun dubiu, că pârâta a fost constructor de rea-credință, efectuând

acele lucrări fără acordul proprietarului și fără autorizație de construcție.

Intimata-pârâtă a prezentat abia în recurs

două adrese din 14 martie 2002 și din 20 mai 2002, înscrisuri întocmite pro causa.

Lucrările nu au fost înregistrate nici

în contabilitatea proprie, nici în cea a lui SC H. SA, deși această obligație legală

este reglementată de art. 4 lit. a) din Legea nr. 15/1994.

Pe de altă parte, la data divizării SC

H. SA și a predării spațiului către SC M.C.P. SA, s-a întocmit proiectul de divizare

înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului și vizat de judecătorul delegat la

data de 16 ianuarie 2002, iar în acest document oficial, valoarea contabilă a imobilului

este de 78.531 RON. Este evident că aceasta era valoarea reală a clădirii, înregistrată

în contabilitate la 16 ianuarie 2002, ulterior așa-ziselor lucrări de îmbunătățiri.

Recurenta arată că înțelege sa conteste

autenticitatea înscrisurilor prezentate de intimata-pârâtă. Astfel, adresa din

20 mai 2002 a fost semnată de o persoană (B.M.) care nu avea calitatea de reprezentant

al societății. În cazul în care lucrările pretinse a fi fost executate erau reale,

acestea ar fi fost aprobate de A.G.A. prin bugetul de investiții, singura autoritate

care aprobă bugetul de venituri și cheltuieli al unei societăți pe acțiuni, potrivit

dispozițiilor art. 110 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, chiar în conținutul adresei

din 03 noiembrie 2004, SC H. SA afirmă că SC F.M.E. SRL nu a prezentat niciun document

din care să rezulte vreo valoare a investițiilor efectuate, situație confirmată

și de procesul-verbal al A.G.A. din 02 aprilie 1999.

Se mai arată că cererea reconvențională

încalcă art. 5, art. 7 lit. a) și art. 9 din contractul de închiriere din 05

noiembrie 2003 care are pentru părți forță obligatorie, întocmai ca și legea, potrivit

dispozițiilor art. 969 C. civ.

Proces-verbal încheiat cu reprezentanții

SC H. SA nu este semnat și nici ștampilat de reprezentanții legali ai acestei societăți,

care avea în proprietate imobilul la acea dată. Pe de altă parte, la data divizării

SC H. SA și a înființării SC M.C.P. SA, intimata avea posibilitatea să facă opoziție

la proiectul de divizare, în termen de 30 zile de la data publicării acestuia a

M. Of., în conformitate cu dispozițiile art. 242 și art. 243 din Legea nr. 31/1990.

Intimata nu a depus la dosarul cauzei,

în susținerea cererii reconvenționale, decât niște chitanțe fiscale, care nu pot

avea valoare probatorie, atâta timp cât nu sunt însoțite de documente contabile,

devize și facturi. Pe de altă parte, în mod corect tribunalul a reținut faptul că

lucrările efectuate de SC F.M.E. SRL nu sunt utile și nu duc la sporirea patrimoniului

intimatei reclamante atâta timp cât au fost realizate fără autorizație de construcție,

încălcându-se prevederile art. l din Legea nr. 50/1991 și cele ale art. 11 și 13

din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în vigoare la data efectuării

construcțiilor.

Recurentul și-a întemeiat aceste critici

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, la termenul de judecată din data

de 02 noiembrie 2011, reclamanta SC M.C.P. SA a reziliat contractul de asistență

juridică încheiat cu apărătorul care asigurase serviciile juridice până în acel

moment și a angajat un nou apărător, care a solicitat amânarea judecații pentru

a putea pregăti apărarea. Instanța de apel a respins cererea de amânare și a acordat

cuvântul pe fondul cauzei, dar a amânat pronunțarea, pentru a da posibilitatea apărătorului

nou ales, să formuleze concluzii scrise.

În aceste concluzii scrise, apărătorul

a invocat, ca o apărare de fond, excepția prescripției dreptului material la acțiune

al pârâtei cu privire la pretențiile constând în contravaloarea lucrărilor efectuate.

Instanța de apel, fără să repună cauza

pe rol, pentru a pune în discuția contradictorie a părților aceasta apărare a intimatei-reclamante,

se pronunță asupra excepției, pe care o respinge în mod netemeinic și nelegal. În

aceste condiții, instanța de apel a încălcat principiile dreptului la apărare, al

contradictorialității și al oralității, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, a intervenit prescripția dreptului

material la acțiune al pârâtei cu privire la pretențiile constând în contravaloarea

lucrărilor efectuate, deoarece aceste lucrări au fost realizate de SC F.M.E.

SRL în perioada 1996-1997, iar procesul-verbal de recepție a acestor construcții

a fost încheiat la data de 21 iulie 2000. Astfel, intimata putea să formuleze acțiune

în pretenții în termen de 3 ani de la această dată, în conformitate cu dispozițiile

art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, intimata-pârâtă a solicitat acest lucru,

pe cale reconvențională, abia la data de 17 februarie 2005, cu depășirea termenului

general de prescripție.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

motivelor de recurs vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul

în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor

administrate.

Aceste critici nu mai învestesc în mod

legal instanța de recurs cu analiza lor, față de natura controlului judiciar care

poate fi exercitat pe calea recursului și care nu poate viza decât aspecte de nelegalitate

ale deciziei recurate.

Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de

apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate

prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Nu se poate considera că simpla indicare

a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a unor dispoziții din legi speciale

ori reproducerea conținutului acestora, transformă criticile formulate în unele

de nelegalitate.

Cerințele art. 302

1

C.

proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a

unei argumentări juridice a nelegalității invocate, atât prin indicarea dispozițiilor

legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, cât și prin precizarea

eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

La termenul de judecată din data de 02

noiembrie 2011, avocatul care acorda asistență juridică intimatei-reclamante SC

M.C.P. SA a solicitat amânarea cauzei pentru studiul dosarului.

Curtea de apel a respins această cerere,

față de prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și, în condițiile alin.

(2) al aceluiași art., a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Prin concluziile scrise formulate, reclamanta

SC M.C.P. SA a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea

ce privește pretențiile formulate de pârâtă pe calea cererii reconvenționale.

Instanța de apel a răspuns acestei excepții

prin considerentele deciziei pronunțate.

Recurenta susține că soluționarea excepției

prin considerentele hotărârii, fără repunerea pe rol a cauzei pentru a se pune în

discuția părților această excepție, reprezintă o încălcare a principiilor dreptului

la apărare, al contradictorialității și al oralității, a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și casarea deciziei

în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că modul de soluționare al

excepției încalcă principiile enunțate și este de natură să producă recurentei o

vătămare în sensul art. 105 C. proc. civ. Însă, nulitatea nefiind una expresă, astfel

încât să fie aplicabile prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., partea care

invocă nulitatea va trebui să dovedească atât vătămarea, cât și faptul că ea nu

poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural.

Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât

prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat prescripția conform

susținerilor reclamantei cuprinse în concluziile scrise, a avut în vedere toate

argumentele aduse de parte în sprijinul excepției formulate, iar soluția pronunțată

în privința acestei excepții este, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare,

corectă, nu există o vătămare în măsură să atragă casarea hotărârii pronunțate de

Curtea de apel.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul

167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție

extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3

alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului sancționator

al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea

unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul

prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că

prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă

este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția

începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.

Data nașterii dreptului la acțiune este

data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat.

În aplicarea acestor reguli, prescripția

dreptului la acțiune prin care pârâta a solicitat plata contravalorii îmbunătățirilor

aduse spațiului pe care l-a deținut cu titlu de chiriaș, începe să curgă din momentul

în care locatarul și-a manifestat intenția de a înceta locațiunea, prin formularea

cererii în evacuare.

Prin urmare, în mod corect instanța de

apel a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește pretențiile

formulate de pârâră pe calea cererii reconvenționale.

Față de considerentele expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 2.000 RON

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC M.C.P. SA împotriva deciziei civile nr. 154COM din 11 noiembrie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la 2.000 RON

cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

decembrie 2012.