ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1570/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1570/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5581 din 11

octombrie 2011, Tribunalul Constanța

, s

ecția a

II-a civilă, a

admis acțiunea principală

formulată de reclamanta SC B.T.T. SA în contradictoriu cu pârâta SC S.P.C. SRL

și în consecință: a dispus evacuarea pârâtei din imobilul compus din activ

„Restaurant A.” - construcție și teren aferent, situat în Costinești, județul

Constanța; a obligat pe pârâtă să predea reclamantei obiectele de inventar

identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V.

sau contravaloarea acestora, stabilită potrivit aceluiași raport de expertiză.

A respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect obligarea reclamantei la

plata sumei de 505.392 RON, pentru neîndeplinirea condițiilor acțiunii de

îmbogățire fără justă cauză.

A respins cererea de instituire

a unui drept de retenție asupra activului, formulată de pârâta reconvenientă, ca

neîntemeiată.

A obligat pe pârâtă să

plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 746 RON, reprezentând

taxă de timbru și onorariu expert.

A obligat pe reclamantă

să plătească expertului H.V. suplimentul onorariului de expert, în cuantum de 200

RON.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut următoarele:

Excepția de necompetență

teritorială a Tribunalului Constanța, invocată de pârâtă, a fost respinsă prin încheierea

de ședință din data de 18 noiembrie 2008, cu motivarea că, în cazul acțiunii în

evacuare întemeiată pe executarea unui contract, competența teritorială este alternativă,

conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar dreptul de a alege

între instanțe deopotrivă competente teritorial revine reclamantului, potrivit

art. 12 din același Cod.

Față de dispozițiile cuprinse

în contractul de asociere din 27 decembrie 1995, locul executării acestuia se află

în raza teritorială a Tribunalului Constanța, reclamanta având dreptul de a alege

între această instanță și instanța de la sediul pârâtei, conform art. 7 C. proc.

civ. Reclamanta a optat în favoarea Tribunalului Constanța, deci alegerea s-a făcut

în favoarea unei instanțe competente teritorial.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea de evacuare a pârâtei din activul „Restaurant

A.” invocând dreptul său de proprietate asupra activului și prevederile contractului

de asociere, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale succesive, în baza

cărora are dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în asociere.

Potrivit convenției părților,

obiectul contractului de asociere l-a constituit exploatarea, în comun, a unității,

participarea la asociere a fiecărei părți fiind reglementată expres și sub aspect

valoric. Reglementările contractuale sunt neechivoce în ce privește dreptul asociatului

participant, respectiv reclamanta SC B.T.T. SA, care a adus ca aport, în asociere,

imobilul în litigiu, de a păstra dreptul de proprietate asupra activului, pe timpul

asocierii, și de a redobândi posesia și folosința acestuia la încetarea duratei

contractului respectiv.

S-a reținut că aceste

aspecte nu sunt contestate de pârâtă, care și-a întemeiat apărările, în ce privește

cererea de evacuare, pe dreptul de a păstra posesia activului în baza unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prin care reclamanta a fost obligată la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului cu pârâta, deci, la transmiterea

dreptului de proprietate. A susținut că această hotărâre, care se bucură de putere

de lucru judecat, și pe care reclamanta refuză să o execute, fapt confirmat de sentința

prin care a fost obligată la amenzi civile pentru neexecutarea obligației respective,

îi conferă drept la posesia asupra bunului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Tribunalul a înlăturat

această apărare, motivat de împrejurarea că pârâta are, în patrimoniul său, un drept

de creanță împotriva reclamantei, constând în dreptul de a solicita și de a obține

de la SC B.T.T. SA transmiterea dreptului de proprietate, iar nu un drept real asupra

bunului. Prin urmare, la acest moment, reconvenienta are doar vocație la dobândirea

dreptului de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale, inclusiv posesia.

În aceste împrejurări,

față de prevederile contractului de asociere și de dispozițiile art. 969 și

art. 1073 C. civ., instanța a dispus obligarea pârâtei la predarea către reclamantă

a activului „Restaurant A.”, construcție și teren aferent, în modalitatea evacuării

din imobilul astfel descris, situat în Costinești, județul Constanța.

Totodată, s-a apreciat

că același regim juridic îl au și obiectele de inventar care au fost aduse de reclamantă

ca aport în asociere și care au rămas proprietatea reclamantei, urmând ca, la încetarea

asocierii, să reintre în posesia acesteia.

Pârâta a învederat că

bunurile mobile calificate ca obiecte de inventar nu se mai regăsesc, în cea mai

mare parte, în ființă. Expertiza merceologică efectuată în cauză de expert H.V.

a realizat o evaluare a acestora, raportat și la gradul de uzură, ceea ce presupune

că au fost identificate nu doar scriptic, ci și faptic; în consecință, raportat

la art. 969 și art. 1073 C. civ., precum și la clauzele contractuale, tribunalul

a dispus obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, alternativ cu obligația

de plată a contravalorii acestora, în măsura în care, la momentul predării, bunurile

nu se mai regăsesc.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, aceasta are ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392

RON, reprezentând valoarea investițiilor realizate asupra activului în litigiu,

în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Pârâta-reclamantă a susținut

că actul de asociere, în forma sa inițială, precum și actele modificatoare nu au

reglementat, în niciun fel, situația recuperării investițiilor pe care asociatul

administrator le-a realizat în cursul asocierii; ca urmare, în ipoteza admiterii

acțiunii principale, aceasta ar fi lipsită de orice alt mijloc juridic pentru recuperarea

sumelor investite, fiind astfel îndeplinită condiția de admisibilitate a acțiunii

în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, raportat la caracterul

subsidiar al acestei acțiuni.

Apărările pârâtei nu au

fost primite de instanță, care a reținut că această condiție nu este întrunită în

cauză, deoarece contractul inițial și actele modificatoare reglementează atât aportul

părților în cadrul asocierii, cât și aspecte relative la modul în care părțile au

înțeles să convină cu privire la finalitatea acestor aporturi. Participarea pârâtei-reconveniente,

în calitate de asociat administrator, a constat, în principal, în investițiile realizate

pe parcursul asocierii. Inițial, pârâta s-a obligat la un aport de 64.300.000 ROL,

constând în mijloace fixe, obiecte de inventar, mărfuri și reparații curente. Părțile

au mai reglementat regimul juridic al investițiilor realizate de asociatul administrator

în art. 9 din contractul inițial, în sensul că investițiile ce se vor face de SC

S.P.C. SRL, altele decât cele prevăzute la art. 7, cu acordul scris al SC B.T.T.

SA, se vor diminua, în mod corespunzător, din profitul datorat. De asemenea, în

actul adițional la contract, încheiat în anul 2000, s-a prevăzut, în art. 4.3

alin. (1), care este soarta construcțiilor executate și a bunurilor achiziționate

din investițiile asociatului administrator, la încetarea contractului.

În concluzie, dacă prin

convenția lor, părțile au reglementat, în orice mod, drepturile acestora asupra

aporturilor aduse în asociere, nu pot uza de acțiunea subsidiară, întemeiată pe

îmbogățirea fără justă cauză, pentru a obține realizarea pretinsului drept de creanță.

Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea privind obligarea reclamantei la plata

sumei de 505.392 RON; aceeași soluție a fost pronunțată și în ceea ce privește cererea

privind instituirea unui drept de retenție asupra activului reclamantei, determinat

de absența dovedirii dreptului de creanță pretins.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă

nr. 41 din 16 martie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Critica privind greșita

soluționare a excepției de necompetență teritorială a primei instanțe, în soluționarea

litigiului, este neîntemeiată. Raportat la obiectul acțiunii și la temeiul juridic

al acesteia, în care se invocă raporturile contractuale dintre părți, în mod corect

instanța de fond a considerat că, în cazul acțiunii în evacuare, competența teritorială

este alternativă, conform art. 10 alin. (1) pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ. și astfel

dreptul de a alege între instanțe, deopotrivă competente teritorial, revine reclamantului,

conform art. 12 din același Cod.

În speță, nu sunt incidente

dispozițiile art. 13 C. proc. civ., care vizează doar acțiunile reale imobiliare,

ci dispozițiile legale sus-menționate, care se referă la acțiunile personale imobiliare,

cum este și cazul cererii de față, prin care se intenționează valorificarea unui

drept personal, constând în executarea unui contract.

Motivul de apel prin care

se invocă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv a sentinței

comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București,

cu consecința concluziei eronate a primei instanțe, în sensul că apelanta nu are

un „titlu” pentru a folosi și a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”,

precum și cel vizând aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 480

C. civ., deoarece acțiunea în evacuare nu este întemeiată și nu poate fi admisă

în temeiul acestei dispoziții, sunt nefondate.

Intimata-reclamantă și-a

fundamentat cererea având ca obiect evacuarea pârâtei din activul litigios pe dreptul

său de proprietate asupra activului, prin coroborare cu prevederile contractului

de asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale

succesive, reclamând dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în

asociere.

Potrivit convenției părților,

obiectul contractului de asociere l-a constituit „dezvoltarea unui program de investiții

pentru modernizarea și exploatarea în comun a activului Restaurant A. cu profil

de alimentație publică”, stipulându-se expres, prin actele adiționale din 23

octombrie 2001 și din 24 mai 2005, că „asocierea părților în vederea dezvoltării

unui program de investiții pentru modernizarea și exploatarea în comun a activului

Restaurant A.” va dura „până în 24 mai 2008”, cu mențiunile făcute prin art. 4.5.

din actul adițional din 23 octombrie 2001, în sensul că: „ASOCIATUL PARTICIPANT

păstrează dreptul de proprietate asupra bunului adus în asociere. La încetarea asocierii,

bunul aportat de ASOCIATUL PARTICIPANT va fi restituit în natură acestuia, liber

de sarcini”.

Reglementările contractuale

sunt neechivoce, în ceea ce privește dreptul asociatului participant, respectiv

al reclamantei SC B.T.T. SA, prin aducerea ca aport în asociere a imobilului litigios,

aceasta păstrându-și dreptul de proprietate asupra activului pe timpul asocierii

și dreptul la redobândirea bunului, în posesie și folosință, la încetarea duratei

contractului de asociere.

În atare situație, apărările

apelantei, privind dreptul său de a păstra posesia activului, în temeiul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prin care intimata a fost obligată la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a acestuia, deci la transmiterea dreptului de

proprietate, nu sunt întemeiate. Nici până la acest moment, contractul nu a fost

perfectat de părți, fiind indiscutabil că apelanta are, în patrimoniul său, un drept

de creanță împotriva intimatei, după cum, legal și temeinic, a reținut și instanța

de fond, iar nu un drept real asupra bunului, cu privire la care instanța a dispus

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În consecință, raportat

la dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., instanța de fond a procedat, în mod

corect, la admiterea acțiunii dedusă judecății, dispunând obligarea apelantei-pârâte

la predarea către intimata-reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcție și

teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul situat în Costinești, județul

Constanța.

Dintr-o altă perspectivă,

având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 alin. (1) al Protocolului

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că intimata

este proprietara activului litigios, iar apelanta se află în situația de a i se

fi recunoscut dreptul de a cumpăra imobilul, însă condiționat de negocierea prețului

cu intimata.

Împrejurarea că textul

de lege sus-amintit poate constitui temeiul în baza căruia cererea dedusă judecății

să fie admisă rezultă și din considerentele Deciziei nr. 461 din 12 aprilie 2011

pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 480, art. 969 și art. 1073 C. civ.,

decizia fiind definitivă și general obligatorie. S-a reținut de Curtea Constituțională,

în pronunțarea acestei decizii, că textele de lege sunt în concordanță cu dispozițiile

constituționale, ele consacrând principii importante ale dreptului român, între

care: principiul forței obligatorii a convenției civile („pacta sunt servanda”),

principiul libertății contractuale, principiul relativității efectelor convențiilor,

precum și principiul irevocabilității actului juridic.

În acest sens, a stabilit

Curtea Constituțională că încheierea unei convenții este guvernată de principiul

libertății contractuale, părțile putând să determine, prin voința lor, unele clauze,

precum și efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei cauze morale

și licite, convenția astfel încheiată impunând părților întocmai ca legea, având

caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Ca atare, apelantei nu

i-a fost recunoscut vreun drept de posesie sau folosință asupra imobilului, până

la cumpărarea activului, contrar argumentării formulate de aceasta, cu atât mai

mult cu cât, în speță, se conturează imposibilitatea exercitării atributelor dreptului

de proprietate, în ceea ce o privește pe intimata SC B.T.T. SA.

În același sens, în mod

netemeinic, apelanta susține că sentința comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006,

pronunțată de Tribunalul București, reprezintă „titlul” în baza căruia exercită

posesia și folosința bunului aportat de către intimată, atât timp cât, în considerentele

hotărârii, instanța reține că „nu poate stabili prețul de vânzare al imobilului”

și că „vânzarea acestuia trebuie să aibă loc la un preț negociat de părți”, întrucât

„instanța nu se poate substitui voinței părților în stabilirea prețului”.

De altfel, relațiile contractuale

în baza cărora s-a născut dreptul apelantei-pârâte de a poseda, folosi și culege

anumite foloase în urma exploatării bunului, obiect al contractului de asociere

intervenit între părți, nu mai pot produce efecte, odată ce contractul și-a încetat

valabilitatea la data de 24 mai 2008, iar aceasta nu deține nici un titlu în temeiul

căruia să mai poată folosi bunul.

Motivul de apel referitor

la acordarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut (extra petita), respectiv

a contravalorii bunurilor de inventar care nu se mai regăsesc, deși intimata-reclamantă

a solicitat obligarea apelantei-pârâte la predarea mijloacelor fixe și obiectelor

de inventar aferente activului, este nefondat.

Regimul juridic aplicabil

acestui capăt de cerere este același cu cel avut în vedere de instanța de fond în

rezolvarea primului capăt de cerere, deci și cu referire la obiectele de inventar

care au fost aduse de SC B.T.T. SA ca aport în asociere și care se află în posesia

apelantei-pârâte. Ca atare, la expirarea duratei pentru care a fost perfectat contractul

de asociere, intimata trebuie să reintre și în posesia acestora.

Împrejurarea că bunurile

reprezentând obiecte de inventar se regăsesc în posesia apelantei rezultă expres,

așa după cum, legal și temeinic, a reținut și instanța de fond, din expertiza merceologică

efectuată în cauză de expert H.V., care a realizat o evaluare a bunurilor, raportat

la gradul de uzură; aceasta presupune că bunurile au fost identificate faptic și

nu scriptic. În consecință, raportat la clauzele contractuale și la dispozițiile

art. 969 și art. 1073 C. civ., trebuie restituite fie în materialitatea lor, fie

sub forma contravalorii lor.

În speță, nu se poate

reține susținerea apelantei, potrivit căreia „s-a acordat mai mult decât s-a cerut”,

atât timp cât, la dosarul de fond al cauzei, există o cerere precizatoare formulată

de intimata-reclamantă, privind evaluarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar,

iar pentru restabilirea situației inițiale, aceasta se impune.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta.

Prin decizia nr. 2432

din 22 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe de apel, reținând, în esență, următoarele:

la soluția greșită dată excepției de necompetență teritorială a primei instanțe

este neîntemeiată, în mod corect Curtea de apel considerând că, în cauză, competența

teritorială a primei instanțe, în raport de obiectul principal al cererii de chemare

în judecată, este alternativă, raportat la art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

dată acțiunii în evacuare și soluția dată cererii reconvenționale în despăgubiri

sunt neîntemeiate.

Soluția dată acțiunii

în evacuare a fost contestată de către pârâtă prin prisma puterii de lucru judecat

a sentinței comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București,

rămasă irevocabilă.

În mod corect, Curtea

de apel a înlăturat critica apelantei-pârâte în acest sens, considerând că hotărârea

judecătorească sus-menționată nu-i conferă pârâtei dreptul de a păstra posesia imobilului

în litigiu. Potrivit sentinței nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București,

reclamanta din prezentul dosar a fost obligată să vândă recurentei activul „Restaurant

A.”, contract care nu s-a perfectat până la data pronunțării deciziei recurate,

după cum a constatat instanța de apel. Hotărârea respectivă nu a transferat dreptul

de proprietate asupra imobilului către pârâtă, ci a statuat asupra obligației reclamantei

de a vinde bunul, obligație care generează, în patrimoniul SC S., dreptul personal

patrimonial corespunzător, de a utiliza căile legale pentru a obține încheierea

contractului de vânzare-cumpărare. Cum, însă, acest act juridic nu a fost încheiat,

recurenta nu poate reclama posesia, folosința sau orice alt atribut al dreptului

de proprietate în temeiul hotărârii judecătorești respective, astfel încât, în mod

corect, acțiunea în evacuare a fost admisă.

De asemenea, împrejurarea

că, din culpa reclamantei, nu se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra

imobilului în litigiu și, ca urmare, pârâta nu se poate bucura de atributele dreptului

de proprietate asupra acestui bun nu are, ca remediu procesual, soluția de admitere

a acțiunii în evacuare.

În ceea ce privește criticile

prin care se contestă soluția dată asupra capătului din cererea reconvențională,

vizând obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investițiilor efectuate

de pârâtă la activul „Restaurant A.”, acestea nu pot fi analizate de instanța de

recurs, cât timp instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor.

În absența considerentelor

curții de apel asupra acestor critici, Înalta Curte nu poate exercita controlul

judiciar asupra legalității deciziei recurate, sub aspectul soluției date cererii

reconvenționale, astfel încât a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În condițiile în care

lipsa motivării deciziei, sub aspectul soluției date cererii reconvenționale, echivalează

cu necercetarea fondului cauzei în ceea ce privește această cerere și a criticilor

aduse sentinței în rezolvarea reconvenționalei, fiind întrunite, deci, cerințele

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia

atacată, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze susținerile apelantei-pârâte

referitoare la cererea reconvențională, din perspectiva criticilor din apel.

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ., de către instanța de apel, în

confirmarea sentinței sub aspectul soluției date acțiunii în evacuare, determinat

de împrejurarea că sentința comercială nr. 10355/2006 reprezintă titlul pârâtei

în baza căruia aceasta ar avea dreptul să folosească imobilul, susținerile sunt,

de asemenea, neîntemeiate.

Astfel cum s-a arătat

în analiza motivului de recurs precedent, hotărârea judecătorească respectivă nu

constituie un titlu în baza căruia recurenta să beneficieze de dreptul de proprietate

asupra Restaurantului A. și nici de atributele acestui drept. În consecință, în

mod corect Curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în favoarea

reclamantei, dispunând admiterea acțiunii în evacuare, raportat și la situația de

fapt reținută de această instanță, rezultată în urma probelor administrate de părți,

și care nu mai poate fi reevaluată în recurs.

În privința nelegalității

soluției date de prima instanță cererii reconvenționale, recurenta a reluat criticile

expuse în cadrul motivului de recurs precedent și care au fost deja analizate din

perspectiva motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor respective.

la greșita confirmare în apel a soluției primei instanțe, sub aspectul legalității

dispoziției de acordare a contravalorii bunurilor de inventar solicitate de reclamantă,

este întemeiată.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii

obiectelor de inventar, ci doar predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar

aferente activului „Restaurant A.”, cu terenul aferent. Acțiunea inițială nu a fost

completată, pe parcursul procesului, cu o cerere în acest sens, iar „precizarea”

depusă la dosar fond, prin care a fost indicată valoarea acestor bunuri, nu echivalează

cu o cerere de completare a acțiunii introductive de instanță, cu obligația alternativă

în sarcina pârâtei, de a plăti contravaloarea obiectelor de inventar. Această cerere

a fost depusă în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorată de reclamantă

în ceea ce privește capătul doi din acțiune, vizând obligarea pârâtei la predarea

obiectelor de inventar, după cum rezultă chiar din conținutul cererii, în care se

arată că timbrajul pe cererea referitoare la activul „Restaurant A.” a fost satisfăcut,

dar și din cererea de la dosar fond, în care această parte menționează depunerea

listei cu obiectele de inventar solicitate a fi restituite, în vederea stabilirii

taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere.

În niciuna dintre cererile

reclamantei, existente în dosarul primei instanțe, nu este exprimată intenția părții

respective de a solicita contravaloarea bunurilor de inventar, ca obligație alternativă

cererii de predare a bunurilor.

Prin urmare, dispunând

în acest sens prin sentința atacată, tribunalul s-a pronunțat cu depășirea limitelor

de învestire stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată, fiind încălcate

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care menționează că, în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Confirmând soluția primei

instanțe, sub acest aspect, Curtea de apel a pronunțat o decizie nelegală, ceea

ce conduce la admiterea recursului, în rejudecare Curtea urmând să înlăture dispoziția

de obligare a pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar.

la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluției instanței vizează,

în realitate, hotărârea tribunalului și a constituit, totodată, și motiv de apel,

care, așa cum s-a arătat, nu a fost examinat de Curte, ceea ce, pentru argumentele

prezentate în cadrul examinării motivului 2 de recurs, a condus la admiterea recursului

pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecință,

ca și în cazul susținerilor referitoare la reconvențională, din cadrul motivului

2, aceste critici nu vor fi examinate de instanța de recurs, ci de Curtea de apel,

în rejudecare.

instanței de apel asupra excepțiilor lipsei de obiect și a lipsei de interes a reclamantei

în formularea capătului din acțiune referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele

de inventar aferente activului „Restaurant A.” este întemeiată.

Într-adevăr, prin completarea

cererii de apel, apelanta-pârâtă a invocat excepțiile lipsei de obiect și a lipsei

de interes a reclamantei în promovarea cererii sus-menționate, excepții asupra cărora

instanța de apel nu s-a pronunțat. Aceste excepții nu pot fi soluționate direct

în recurs, deoarece, raportat la susținerile pârâtei în fundamentarea lor, rezolvarea

excepțiilor presupune analiza unor aspecte de fapt, rezultate din înscrisul invocat

de recurentă, respectiv procesul-verbal din 20 septembrie 2010, încheiat între părți.

O asemenea analiză este incompatibilă cu structura actuală a recursului, ce nu mai

permite decât examinarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, nu și a

celor de netemeinicie, în urma abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304

pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, respectivele excepții

urmând astfel a fi examinate de instanța de rejudecare.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 589 din 03 decembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva

sentinței civile nr. 5581 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A respins excepția lipsei

de interes și a lipsei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei

la predarea obiectelor de inventar.

A schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a obligat pârâta să predea reclamantei obiectele de inventar

identificate conform raportului de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V.

A păstrat celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia de casare,

Înalta Curte a stabilit următoarele limite de rejudecare:

referitoare la contestarea soluției dată asupra celor două capete din cererea reconvențională,

privind obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investițiilor efectuate

de pârâta-reclamantă la activul Restaurant A., respectiv la recunoașterea dreptului

de retenție asupra imobilului în favoarea pârâtei-reconveniente.

de obligare a SC S.P.C. SRL la plata contravalorii obiectelor de inventar, întrucât

prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata

contravalorii acestora, ci doar la predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de

inventar aferente activului Restaurant A.

referitoare la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluției instanței

de fond.

lipsei de obiect și a lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului de

cerere referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente

activului Restaurant A.

În motivarea apelului

declarat împotriva hotărârii tribunalului, pârâta a susținut că aceasta este nelegală

în privința soluției date cererii reconvenționale, arătând că sunt întrunite, în

speță, condițiile îmbogățirii fără justă cauză, pe care a fost întemeiată cererea

de despăgubiri. De asemenea, a mai afirmat că, urmare a soluției greșite date de

tribunal asupra pretențiilor bănești ale reconvenientei, în mod nelegal s-a respins

și capătul de cerere din reconvențională cu privire la recunoașterea dreptului de

retenție asupra imobilului, în favoarea apelantei, conform art. 1444 C. civ.

Prin completarea cererii

de apel depusă la data de 23 decembrie 2011, s-a susținut, în ceea ce privește soluția

dată de prima instanță asupra reconvenționalei, că sentința este rezultatul interpretării

greșite a actului juridic dedus judecății.

În acest sens, a arătat

că instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., a interpretat greșit

contractul de asociere în participațiune (art. 9), întrucât mențiunile din actul

juridic inițial și din art. 4.3 alin. (1) din actul adițional încheiat în anul 2000,

privind situația investițiilor la data încetării contractului, nu mai produc efecte

juridice urmare a modificării acestora prin actul adițional nr. 652/2001, potrivit

cărora „prin prezentul act se modifică integral contractul de asociere în participațiune

din 27 decembrie 1995”. La rândul său, actul adițional din 2001 nu cuprinde nicio

mențiune în legătură cu soarta investițiilor efectuate de pârâtă pe parcursul asocierii,

fiind astfel incidente condițiile îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, instanța

trebuia să observe faptul că pârâta a solicitat contravaloarea investițiilor făcute

începând cu anul 2002, astfel încât, referitor la regimul acestor investiții, nu

putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării intervenite în anul

2001.

Aceasta critică a apelantei

nu a fost reținută, pentru considerente ce țin de neîndeplinirea în speță a condițiilor

pentru exercitarea acțiunii în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, respectiv absența

unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia,

ce determină absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pagubei.

Din probele administrate

în cauză, Curtea a constatat că investițiile pe care le pretinde reconvenienta au

fost realizate în baza contractului de asociere în participațiune din 27

decembrie 1995, astfel cum a fost integral modificat prin actul adițional din

23 octombrie 2001.

Potrivit art. 2.1 din

actul adițional din 23 octombrie 2001, obiectul prezentului contract constă în asocierea

părților în vederea dezvoltării unui program de investiții pentru modernizarea și

exploatarea în comun a activului Restaurant A.

Conform art. 4.6 din contract,

„pentru realizarea obiectului asocierii, asociatul administrator - SC S.P.C. SRL

- contribuie cu aport social constând în aport în numerar în valoare totală de 214

dolari SUA, sumă ce se va folosi conform obiectului contractului pentru efectuarea

de investiții în modernizarea bunului.

Programul minimal de investiții

pe obiective, pe perioada contractului și pe fiecare an face obiectul anexei

nr. 3, ce se încheie la data prezentului act și face parte integrantă din acesta.

Până la data de 20 februarie

a fiecărui an părțile vor negocia programul detaliat de investiții pentru anul în

curs.”

Asociatul administrator

SC S.P.C. SRL s-a obligat, în baza art. 7.2 din contract:

„- să elaboreze și să

propună partenerului proiectele generale și toate proiectele specifice realizării

investițiilor

- să realizeze direct

proiectele și programele de investiții aprobate anual de asociați

- să finanțeze lucrările

pentru realizarea investițiilor

- să efectueze investițiile

la care s-a obligat prin prezentul contract

- să nu execute alte lucrări,

construcții decât cele stabilite prin planurile de investiții.”

Prin urmare, potrivit

acordului de voință al părților, investițiile efectuate de reconvenientă reprezintă

cheltuielile la care această societate s-a obligat în vederea obținerii de profit.

Pe cale de consecință,

în mod corect prima instanță a respins cererea în pretenții a pârâtei-reconveniente

pentru neîndeplinirea condițiilor în îmbogățire fără justă cauză, aceasta având

la dispoziție o eventuală acțiune întemeiată pe contract.

Referitor la dreptul de

retenție, s-a arătat că este un drept în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil

sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină bunul

respectiv până ce creditorul, titular al bunului, îi va plăti sumele pe care le-a

cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.

Or, în lipsa stabilirii

vreunui debit pe care SC B.T.T. SA să-l datoreze pârâtei-reconveniente, nu se poate

institui în favoarea acesteia vreun drept de retenție asupra activului.

Față de cele arătate mai

sus, Curtea a constatat că susținerile apelantei sunt nefondate, prima instanță

în mod corect dispunând respingerea cererii reconvenționale, ca nefondată.

În ceea ce privește pretinsa

argumentare a soluției de către prima instanța cu motive străine de natura pricinii,

Curtea a constatat că este vorba de o simplă eroare materială, de dactilografiere,

consemnarea art. 4.3 alin. (1) din contract în cuprinsul considerentelor hotărârii

apelate, în fapt fiind vorba despre art. 4.2 alin. (3) din contract, în care s-a

prevăzut care este soarta construcțiilor la încetarea contractului.

În susținerea excepției

lipsei de interes în soluționarea capătului de cerere privind predarea bunurilor

de inventar, pârâta a arătat că, la data de 20 septembrie 2010, între cele două

părți a fost încheiat procesul-verbal nr. 234, prin care s-a consemnat că toate

obiectele de inventar ce s-au aflat în deținerea apelantei au fost dezmembrate,

casate, sparte sau aruncate la gunoi. Pentru aceleași motive, s-a apreciat că nu

mai este îndeplinită nici condiția obiectului acestui capăt de cerere.

Cele două excepții invocate

de apelantă au fost respinse ca nefondate, întrucât bunurile de care se face vorbire

în procesul verbal nr. 234 nu au fost individualizate, astfel că nu s-a dovedit

cu certitudine că sunt unele și aceleași cu cele inventariate în cuprinsul raportului

de expertiză întocmit de expertul H.V. Pe de altă parte, s-a reținut, din respectivul

proces-verbal, obligația apelantei de a depune în casieria intimatei suma de bani

rezultată din valorificarea deșeurilor metalice rezultate din dezmembrarea obiectelor

din metal. O eventuală valorificare a celor consemnate în procesul-verbal o va putea

face apelanta la momentul la care va fi pusă în executare prezenta hotărâre.

Rejudecând în limitele

casării impuse de instanța de control judiciar, instanța de apel a procedat la înlăturarea

dispoziției de obligare a SC S.P.C. SRL la plata contravalorii obiectelor de inventar,

întrucât, așa cum s-a reținut în decizia de casare, prin cererea de chemare în judecată

nu s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora, ci doar la

predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aferente activului Restaurant

A.

Pentru aceste considerente,

Curtea a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a obligat

pârâta să predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului

de expertiză mobiliară efectuat de expert H.V. Totodată, a respins excepția lipsei

de interes și a lipsei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei

la predarea obiectelor de inventar. A păstrat celelalte dispoziții ale hotărârii.

Împotriva acestei din

urmă decizii a curții de apel a declarat recurs, în termen legal, pârâta, invocând

următoarele motive:

este rezultatul greșitei interpretări a actului juridic dedus judecății, instanța

schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic - art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Actul juridic dedus judecății,

interpretat în mod greșit de instanța de apel, este procesul-verbal nr. 234 din

20 septembrie 2010, prin care părțile au stabilit că toate bunurile aflate în detenția

pârâtei au fost dezmembrate, sparte, casate sau aruncate la gunoi.

Prevederile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. sunt aplicabile în speță, impunându-se astfel modificarea hotărârii

atacate în sensul admiterii excepției lipsei de obiect sau a lipsei de interes în

formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor

de inventar, având în vedere că procesul-verbal reprezintă un act juridic dedus

judecății, respectiv o manifestare de voință a părților, prin care acestea au înțeles

să stingă raporturi juridice dintre ele, născute în baza contractului de asociere

în participațiune din 27 decembrie 1995.

Astfel, prin procesul-verbal

menționat, pârâta și reclamanta au tranzacționat cu privire la obiectele de inventar,

printr-un act juridic bilateral încheiat în timpul judecății, respectiv, au prevăzut

soarta obiectelor de inventar la predarea cărora B.T.T. solicită să fie obligată

pârâta.

În consecință, prin această

convenție s-au stins orice raporturi juridice între părți, având în conținutul lor

orice obligații care s-ar fi născut în sarcina pârâtei cu privire la predarea obiectelor

de inventar către partea adversă.

De altfel, Curtea de apel

a și reținut, în mod expres, în motivare, faptul că părțile au convenit prin procesul-verbal

ca pârâta să depună la casieria B.T.T. sumele rezultate din dezmembrarea și casarea

obiectelor de inventar. Or, este evident că, în aceste condiții, instanța de apel

trebuia să constate că prevederile convenției părților, cuprinse în procesul-verbal,

sting orice obligație de predare a bunurilor mobile din partea pârâtei, astfel încât

aceasta nu putea fi obligată la restituirea lor în natură.

Împrejurarea că actul

juridic în discuție este denumit proces verbal, iar nu convenție/act adițional,

nu are nicio relevanță, câtă vreme prin acesta părțile au reglementat raporturile

juridice dintre ele în legătură cu obiectele de inventar.

Prin urmare, este evident

că procesul-verbal este un act juridic în legătură cu diferendul dintre părți, ce

face obiectul prezentei cauze, act pe care judecătorul care soluționează fondul

trebuie să-l aplice în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles,

față de art. 969 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel a schimbat

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act juridic, în sensul că a trecut

peste voința părților și a constatat că obiectele de inventar solicitate de B.T.T.

există, cu toate că părțile au stabilit, în mod clar, că:

„- obiectele din metal

au fost dezmembrate (...),

- obiectele din sticlă,

ceramică, porțelan au fost sparte și aruncate la gunoi, rezultând materiale nerecuperabile,

- obiectele din material

plastic, lemn, cauciuc au fost sparte, tăiate și aruncate la gunoi rezultând materiale

nerecuperabile,

- obiectele din lemn au

fost dezmembrate”.

În literatura juridică

s-a menționat că acest motiv de recurs nu poate fi folosit dacă, din probele administrate

în cauză, coroborate cu susținerile părților, ar rezulta un dubiu în privința naturii

juridice sau conținutului actului juridic supus judecății. Nu este permis judecătorilor

să se substituie părților contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale,

ori schimbând chiar natura juridică a actului pe care părțile l-au încheiat.

Or, în speță, din probele

administrate nu rezultă niciun dubiu cu privire la înțelesul prevederilor din procesul-verbal,

de vreme ce:

- raportul de expertiză

întocmit de expertul H.V. în data de 15 mai 2009 este anterior procesului-verbal

încheiat în data de 20 septembrie 2010, prin care părțile au stabilit că obiectele

de inventar nu mai există. Așadar, această probă, fiind întocmită înainte de încheierea

actului juridic dedus judecății, nu poate avea nicio relevanță în ceea ce privește

caracterul clar și neîndoielnic al prevederilor acestui act.

- în procesul-verbal,

părțile s-au referit la toate obiectele de inventar, respectiv la cele din metal,

sticlă, ceramică, porțelan, material plastic, lemn și cauciuc, astfel că nu s-ar

putea reține că în raportul de expertiză expertul H.V. ar fi indicat vreun alt obiect

care să aibă o altă natură decât cea prevăzută de părți în procesul-verbal.

Prin urmare, în mod greșit,

instanța de apel a respins excepțiile invocate de pârâtă în raport de faptul că

obiectele de inventar solicitate de B.T.T. nu mai există, împrejurare confirmată

în mod expres și neechivoc de către reclamantă prin procesul-verbal.

În acest sens, nu mai

subzistă nici pretenția concretă a reclamantei, respectiv aceea de a solicita obligarea

la restituirea unor bunuri care nu mai există, astfel că este întemeiată excepția

lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea obiectelor

de inventar.

Pentru același motiv,

instanța de apel ar fi trebuit să constate că este întemeiată și excepția lipsei

de interes, invocată de pârâtă în raport de prevederile procesului-verbal.

cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește soluția de respingere a cererii

reconvenționale - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Soluționând pe fond cererea

reconvențională, Curtea de apel reține două argumente pentru respingerea cererii,

argumente care se exclud unul pe altul:

Pe de o parte, reține

că sunt aplicabile prevederile actului adițional din 2001 - care nu cuprind vreo

dispoziție referitoare la situația/soarta investițiilor la încetarea asocierii:„Curtea

constată (...) că investițiile (...) au fost realizate în baza contractului de asociere

(...) astfel cum a fost integral modificat prin actul adițional din 23

octombrie 2011”.

Astfel, Curtea de apel

reține că nu mai sunt aplicabile prevederile contractului inițial.

Pe de altă parte, își

întemeiază soluția de respingere a cererii reconvenționale pe prevederile inițiale

din contract (respectiv, pe art. 4.6. și art. 7.2), reținând că, în baza acestora,

ar fi existat o cauză legitimă pentru efectuarea cheltuielilor, respectiv obligația

de a efectua investiții.

Or, cele două motivări

nu pot coexista, întrucât

prima ar conduce la analizarea exclusivă a temeiniciei cererii

reconvenționale din perspectiva prevederilor actului adițional din 2001 (care nu

prevede soarta investițiilor, respectiv că acestea ar profita B.T.T.), iar cea de-a

doua ar anula această analiză, întrucât se bazează pe texte din contract cu privire

la care se reținuse anterior că nu mai sunt în vigoare.

Oricum, chiar și în măsura

în care motivarea nu ar fi fost contradictorie sub acest aspect, aceasta este un

caz vădit de încălcare a art. 969 C. civ. și a principiului îmbogățirii fără justă

cauză, întrucât ceea ce trebuia să verifice instanța de judecată nu este inexistența

unei cauze legitime pentru efectuarea investițiilor, ci inexistența unei cauze legitime

pentru reținerea acestora de către partea adversă (adică mărirea patrimoniului B.T.T.

în dauna pârâtei).

Totodată, contradictorie

este și motivarea instanței în sensul în care, deși arată că ar fi existat o legitimarea

din partea B.T.T. să rețină investițiile (pentru că pârâta s-ar fi obligat să le

facă în virtutea contractului de asociere), menționează, ulterior, că pentru recuperarea

lor, pârâta ar fi avut o acțiune întemeiată pe contractul de asociere. Or, nu se

poate reține, în mod rezonabil, că investițiile sunt cheltuieli la care pârâta s-a

obligat pentru a obține profit, ca parte din aportul în asociere, dar, pe de altă

parte, că le putea recupera, dar în baza contractului.

este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 969 C. civ. - art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prevederile art. 4.6 și

7.2 din contract, citate de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate,

nu prevăd faptul că investițiile efectuate de pârâtă ar rămâne câștigate B.T.T.

De altfel, contractul,

astfel cum a fost modificat prin actele adiționale succesive, nu prevede și nu a

prevăzut în niciuna din formele sale anterioare faptul că investițiile ar reveni,

la finalul asocierii, reclamantei.

Astfel, aplicând în mod

greșit dispozițiile art. 969 C. civ., conform cărora contractul și actele adiționale

subsecvente au putere de lege între părți, instanța de apel a reținut că în speță

nu ar fi îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii în temeiul îmbogățirii

fără justă cauză, respectiv absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului

unei persoane în detrimentul alteia, ce determină absența oricărui alt mijloc juridic

pentru recuperarea pagubei.

Art. 4.6 și art. 7.2 din

contract au prevăzut exclusiv obligațiile pârâtei, în calitate de „asociat administrator”,

însă în niciun caz aceste dispoziții nu au reglementat soarta investițiilor ulterior

încetării asocierii (respectiv, cui îi profită acestea) și faptul că pot fi reținute

de B.T.T. fără a despăgubi partea care le-a efectuat.

Ceea ce trebuia să verifice

Curtea de apel nu era existența unor prevederi contractuale în baza cărora investițiile

să fi fost făcute de pârâtă (respectiv, inexistența unei cauze legitime

pentru efectuarea investițiilor),

ci inexistența unei cauze legitime pentru reținerea acestora de către partea adversă

(adică mărirea patrimoniului B.T.T. în dauna pârâtei).

Or, o astfel de cauză

legitimă pentru ca investițiile să îi profite B.T.T. și patrimoniul acesteia să

se mărească în dauna pârâtei nu există - acest aspect fiind confirmat, de altfel,

chiar de Curtea de apel, care a analizat toate prevederile contractuale (inclusiv

cele abrogate la data efectuării investițiilor - 2002) care reglementau situația

cheltuielilor efectuate de pârâtă,

niciuna dintre acestea neprevăzând că se vor reține

de către B.T.T.

Prin urmare, constatând

că nu există un temei contractual pentru reținerea investițiilor

(chiar instanța de apel,

în rejudecare, arătând că actul adițional din 2001 a modificat integral contractul),

instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea regulilor de la îmbogățirea fără

justă cauză și să dispună restituirea acestora.

De altfel, o aplicație

a principiului îmbogățirii fără justă cauză, în ceea ce privește contractele încheiate

pentru exploatarea bunurilor aflate în patrimoniul B.T.T., se regăsește și în prevederile

art. 12 ale Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor

mici și mijlocii, care stabilesc că la sfârșitul asocierii valoarea investițiilor

se scade din prețul vânzării imobilului.

Prin urmare, nefiind legală

soluția de respingere a cererii de obligare a reclamantei-pârâte la plata contravalorii

investițiilor efectuate în activ, se impunea și admiterea capătului de cerere accesoriu

al cererii reconvenționale, respectiv cel privind instituirea unui drept de retenție

în favoarea pârâtei (motivarea instanței de apel sub acest aspect limitându-se la

precizare că nu există un debit și, astfel, nici temei pentru instituirea unui drept

de retenție).

În concluzie, recurenta

a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul:

- admiterii excepției

lipsei de obiect sau a lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind

obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, cu consecința respingerii

acestui capăt de cerere ca lipsit de obiect sau ca lipsit de interes;

- admiterii cererii reconvenționale,

cu consecința obligării B.T.T. la plata sumei de 505.392 RON, reprezentând contravaloarea

investițiilor efectuate la imobilul în litigiu, și instituirii unui drept de retenție

asupra imobilului, până la achitarea sumelor datorate de către B.T.T.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată

în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta

contestă soluția de respingere a excepțiilor lipsei de obiect și lipsei de interes

a reclamantei în formularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la predarea

obiectelor de inventar aferente activului Restaurant A., susținând că aceasta este

rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, respectiv a

procesului-verbal

nr. 234 din 20 septembrie 2010, căruia instanța de apel i-a schimbat înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic, în sensul că a trecut peste voința părților acestui act și

a constatat că obiectele de inventar solicitate de reclamantă există, cu toate că

părțile au stabilit, în mod clar, că au fost dezmembrate, sparte, casate sau aruncate

la gunoi, deci că nu mai există.

Cazul de modificare invocat,

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, în sens de convenție ori act juridic unilateral (negotium juris), iar

nu a actelor ca înscrisuri probatorii, cum este procesul-verbal la care face trimitere

recurenta.

Contrar afirmațiilor din

recurs,

procesul-verbal

nr. 234 din 20 septembrie 2010 nu materializează o convenție a părților privind

raporturile juridice dintre ele în legătură cu obiectele de inventar, ci cuprinde

constatările Comisiei pentru declasarea obiectelor de inventar aflate în patrimoniul

Sucursalei Costinești – Gestiunea Restaurant A. (SC S.P.C. SRL). Prin urmare, procesul-verbal

în discuție nu este un act juridic dedus judecății în sensul avut în vedere de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de negotium, ci o probă administrată în cauză în

legătură cu situația obiectelor de inventar, pe care instanța de apel a evaluat-o

în contextul întregului material probator al cauzei, coroborat cu raportul de expertiză

întocmit de expertul H.V., pentru a stabili situația obiectelor de inventar, ce

interesa în dezlegarea excepțiilor invocate de pârâtă cu privire la capătul de cerere

din acțiunea principală având ca obiect obligarea sa la predarea obiectelor de inventar,

respectiv excepțiile lipsei de obiect și lipsei de interes.

În consecință, criticile

recurentei relative la interpretarea procesului-verbal nr. 234 din 20

septembrie 2010 nu se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, aceste critici

nu se circumscriu nici celorlalte cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., punând în discuție o chestiune de fapt, legată de aprecierea probelor,

care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, față de actuala structură a

acestei căi extraordinare de atac, ce permite reformarea unei hotărâri numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

În fapt, recurenta impută

instanței de apel că a reținut greșit existența obiectelor