ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2013

Decizia recurată a fost pronunțată de o instanța necompetentă din punct de vedere teritorial. În mod greșit, Curtea de Apel a apreciat, ca fiind corectă, soluția instanței de fond asupra excepției necompetenței teritoriale, cu motivarea că, în speță, ar fi aplicabile cazul de competență teritorială alternativă prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 12 din același cod. Singurul criteriu aplicabil pentru determinarea competenței este cel prevăzut de art. 7 C. proc. civ., respectiv instanța de la sediul pârâtei. În acest sens, art. 10 pct. 2 C. proc. civ. stabilește competența în favoarea instanței locului unde se află imobilul doar în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil și, chiar și în această situație, astfel cum se arată în doctrina de drept procesual civil, doar atâta timp cât contractul de locațiune este în vigoare, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincție în acest sens. Or, în cazul de față, acțiunea în evacuare a reclamantei nu decurge dintr-un contract de locațiune, aceasta fiind întemeiată pe un contract de asociere în participațiune, care, evident, în ceea ce privește efectele pe care le produce, nu poate fi echivalat cu un simplu raport de locațiune a unui imobil. Întrucât cazurile în care competența teritorială este apreciată ca fiind alternativă sunt strict și limitativ prevăzute de lege, instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare nepermisă de lege a dispozițiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cazul acțiunii în evacuare formulată de B.T.T.

Hotărârea recurată este rezultatul greșitei interpretări a actului juridic dedus judecații. Sub un prim aspect, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că recurenta nu are un „titlu” pentru a folosi și a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”, acest titlu constând în sentința comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă. Prin hotărârea menționată, cererea de chemare în judecată formulată de pârâta din prezentul dosar a fost admisă în parte, a fost recunoscut dreptul acesteia, de a cumpăra activul „Restaurant A.”, în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, iar B.T.T. a fost obligată să-i vândă activul respectiv. Recurenta deține mai mult decât un simplu „titlu locativ”, fiindu-i recunoscut de către instanțele judecătorești competente dreptul de a poseda și dobândi bunul în proprietate. Astfel, deși este îndreptățită să exercite toate atributele dreptului de proprietate, hotărârea judecătorească menționată având forță egală cu legea în acest sens, nu poate să beneficieze de toate aceste atribute, exclusiv din vina intimatei-reclamante, care refuză să-i transfere și celelalte atribute ale dreptului de proprietate, cu privire la activul „Restaurant A.”. Sub al doilea aspect, instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., procedând și la o interpretare greșită a clauzelor contractului de asociere în participațiune, întrucât textele avute în vedere de instanță nu mai produc efecte, contractul inițial și actul adițional din anul 2000 fiind modificate integral prin actul adițional din 2001. Or, actul încheiat în 2001 nu cuprinde vreo mențiune cu privire la soarta investițiilor făcute de Simex pe parcursul asocierii, devenind, prin urmare, aplicabile condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Pe de altă parte, instanța trebuia să constate că recurenta a solicitat contravaloarea investițiilor efectuate începând cu anul 2002, astfel cum se menționează și în raportul de expertiză efectuat, în cauză, de către expert C.C., sens în care, în ceea ce privește regimul acestor investiții, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării din anul 2001. Nu în ultimul rând, motivarea instanței, privind inaplicabilitatea, prin similitudine, în cazul contractului de asociere, a regulilor de la contractul de închiriere este, de asemenea, rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecații. Astfel, nu există nicio dispoziție legală sau contractuală care să confere dreptul asociatului B.T.T., de a reține investițiile realizate cu privire la bunul adus în asociere, cu alte cuvine de a-i profita sporul de valoare adus imobilului, pe durata asocierii. Art. 4.5. din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 2001, prevede că: „la încetarea asocierii, bunul aportat de Asociatul participant (n.n. B.T.T.) va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini”. Ca atare, investițiile realizate în imobil profită asociaților doar pe perioada asocierii, la încetarea acesteia, pârâta având obligația să predea doar bunul aportat de Asociatul participant. Împrejurarea că investițiile efectuate nu profită asociatului participant, fiind, deci, pe deplin aplicabile, regulile de la îmbogățirea fără justă cauză, este confirmată și de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, care menționează, expres, că valoarea investițiilor se va deduce din prețul de achiziție al imobilului.

Hotărârea recurata este rezultatul greșitei aplicări a legii. Interpretând greșit actul juridic dedus judecații, instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. Având în vedere că acțiunea în evacuare pune în discuție folosința imobilului, în situația în care aceasta ar fi încălcată de către recurentă ca urmare a ocupării bunului fără titlu, este evident că, în cazul în care pârâta deține un titlu, o astfel de acțiune nu este întemeiată și nu poate fi admisă în raport de prevederile art. 480 C. civ. De asemenea, hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul criticii formulate de recurentă, cu privire la soluția dată de prima instanța asupra cererii reconvenționale. În speță, sunt îndeplinite toate condițiile recunoscute de practica judiciară și de doctrina de drept civil pentru atragerea răspunderii intimatei în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Ca atare, se impune cenzurarea hotărârii instanțe de apel, pronunțate în sens contrar. Pentru aceste motive, este nelegală decizia Curții și în ceea ce privește soluția dată pe capătul de cerere vizând instituirea unui drept de retenție asupra spațiului în litigiu, până la momentul achitării sumelor de bani investite în îmbunătățirea imobilului.

Instanța de apel a acordat, prin hotărârea recurată, ceea ce nu s-a cerut („extra petita”). Reclamanta B.T.T. a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea recurentei la predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aferente activului. Încălcând principiul disponibilității, prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a dispus, cu privire la acest capăt de cerere, cu caracter alternativ, plata contravalorii bunurilor de inventar. De asemenea, Curtea de Apel a înlăturat această critică, în raport de cererea precizatoare formulată de reclamantă, prin care a evaluat mijloacele fixe și obiectele de inventar. Punctul de vedere al instanței de apel nu poate fi acceptat. Precizarea făcută în legătură cu valoarea bunurilor a fost necesară, exclusiv, în vederea achitării timbrajului pe acest capăt de cerere, instanța de fond nefiind învestită cu o cerere prin care Simex să fie obligată la contravaloarea bunurilor de inventar.

Soluția instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. Curtea motivează existența unor reglementari contractuale relativ la soarta investițiilor efectuate de Simex, notând prevederile art. 4.3. alin. (1) din actul adițional încheiat în anul 2000. Or, art. 4.3. din actul respectiv prevede că: „Asociatul Participant acordă Asociatului Administrator drept de preemțiune în cazul vânzării sau încheierii unui contract de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare, având ca obiect bunurile asociate”. Prin urmare, textul contractual nu reglementează soarta investițiilor, ci dreptul de preempțiune al recurentei la cumpărarea imobilului.

Prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În interpretarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., rezultă că excepțiile se soluționează, cu prioritate, față de fondul cauzei. Prin motivele de apel, pârâta a invocat și excepția lipsei obiectului și a lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea sa la predarea bunurilor de inventar, determinat de împrejurarea că părțile litigante au încheiat procesul verbal nr. 234, în care s-a consemnat că toate obiectele de inventar ce s-au aflat în detenția recurentei „au fost dezmembrate, casate, sparte sau aruncate la gunoi”. Față de convenția părților, nu mai există folosul practic și actual al cererii intimatei, privind obligarea Simex să predea bunurile de inventar, de vreme ce ele au înțeles să reglementeze situația acestora, prin procesul verbal din 20 septembrie 2010. Instanța de apel a dat cuvântul părților pe această excepție, dar, prin hotărârea atacată, nu a soluționat excepțiile respective, cauzându-i pârâtei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru a se pronunța pe aceste excepții. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Pe parcursul procesului, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, neanalizarea de către instanța de apel a criticilor apelantei pârâte în ceea ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale, pronunțată de prima instanță. Examinând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, de motivul de ordine publică invocat din oficiu și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica referitoare la soluția greșită a Curții de Apel în ceea ce privește excepția de necompetență teritorială a primei instanțe va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a dispozițiilor art. 304 pct. 3 din același cod, întrucât, în speță, nu se pune problema competenței instanței de apel în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de pct. 3, ci modul în care instanța de control a apreciat asupra legalității soluției date pe excepție de către prima instanță, ceea ce presupune aplicabilitatea motivului de nelegalitate reglementat de pct.

Susținerile recurentei, sub acest aspect, sunt neîntemeiate. În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat această critică, considerând că, în cauză, competența teritorială a primei instanțe, în raport de obiectul principal al cererii de chemare în judecată, este alternativă, raportat la art. 10 pct. 2 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare și care vor înlocui, în parte, argumentele instanței de apel. Astfel, Curtea a constatat că prima instanță este competentă teritorial, raportat la art. 10 pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ., reținând, însă, incidența doar a primului dintre textele legale menționate, (pct. 1), deoarece a făcut referire la caracterul personal al acțiunii în evacuare, determinat de intenția reclamantei de a-și valorifica dreptul personal, constând în executarea contractului încheiat între părți. În realitate, în cauză, nu este aplicabil art. 10.1 C. proc. civ., care se referă, generic, la cererile privind executarea contractelor, de orice fel, ci art. 10 pct. 2, care vizează situația particulară a cererilor care izvorăsc dintr-un raport de locațiune și care este exact cazul din speța de față, indiferent că actul juridic inițial încheiat între părți nu este denumit contract de locațiune, ci contract de asociere. Contrar susținerilor recurentei, nu prezintă relevanță modul în care părțile au înțeles să definească actul juridic, respectiv contract de asociere, iar nu de locațiune, atât timp cât, raportat la drepturile și obligațiile contractanților, astfel cum au fost stabilite în contract, se poate identifica un raport de locațiune, sub aspectul dreptului pârâtei, de a folosi activul „Restaurant A.”, pe perioada contractului, respectiv dreptul reclamantei, de a solicita evacuarea recurentei, la data expirării termenului contractual, deci la data încetării dreptului de folosință al pârâtei, care constituie cauza promovării acțiunii în evacuare. Este, astfel, fără dubiu, că, indiferent de denumirea contractului, sub aspectul folosinței imobilului de către pârâtă, raporturile dintre părți relevă un raport specific de locațiune și, ca atare, din punctul de vedere al competenței teritoriale a primei instanțe, în soluționarea cauzei, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ. De asemenea, legea nu se referă la cererile izvorâte dintr-un „contract de locațiune”, ci la cele născute dintr-un „raport de locațiune”, ceea ce constituie un argument în plus că, indiferent de titulatura actului juridic, atât timp cât, în cauză, se poate identifica existența unui asemenea raport sunt aplicabile dispozițiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ. În plus, nu prezintă relevanță, pentru incidența textului de lege sus-menționat, în ce măsură raportul de locațiune mai este sau nu operant la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu numai determinat de împrejurarea că legea nu distinge în acest sens, dar și pentru faptul că nu există nicio justificare logică, din punct de vedere juridic, pentru care să se aplice un regim juridic diferit din perspectiva competenței instanțelor, în funcție de cauza evacuării (art. 10 pct. 2 în situația locațiunii în vigoare, când nu au fost respectate de către locatar obligațiile stabilite în contract, ceea ce generează acțiunea în evacuare; alt text de lege, respectiv art. 7 C. proc. civ., după cum susține recurenta, în ipoteza evacuării determinate de expirarea duratei de folosință a bunului). În consecință, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ., care stabilesc o competență alternativă a instanțelor în ipoteza acțiunilor izvorâte dintr-un raport de locațiune, și anume cea a instanței de la sediul pârâtului sau cea a instanței de la locul situării imobilului, reclamanta optând pentru aceasta din urmă (imobilul fiind situat în județul Constanța), în temeiul dreptului său de a alege, reglementat de art. 12 din Cod. Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, sub aspectul respingerii excepției de necompetență teritorială, chiar dacă pentru argumente parțial greșite, care, însă, au fost înlocuite de prezentele considerente. 2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta contestă modalitatea de soluționare a două cereri diferite, respectiv soluția dată acțiunii în evacuare și rezolvarea dată cererii reconvenționale în despăgubiri, invocând, ca motiv de modificare, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Cazul de modificare respectiv nu este incident pentru niciuna dintre cele două soluții contestate. Astfel, dispoziția legală enunțată se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție ori de act juridic unilateral, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Criticile recurentei nu supun dezbaterii o asemenea ipoteză. În ceea ce privește soluția dată acțiunii în evacuare, recurenta invocă o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci, nu un act juridic provenit de la părți, iar sub aspectul soluționării cererii de despăgubiri, partea critică interpretarea clauzelor contractuale, dar nu susține schimbarea, de către instanță, a naturii juridice a contractului sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci încetarea efectelor anumitor clauze, raportat și la perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile, precum și inexistența clauzelor și a dispozițiilor legale care să justifice dreptul reclamantei de a păstra investițiile realizate de pârâtă asupra imobilului în discuție. Cum criticile recurentei nu se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora din perspectiva altor cazuri de modificare. Soluția dată acțiunii în evacuare a fost contestată de către pârâtă, prin prisma puterii de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă, de care Curtea nu a ținut seama, în judecarea apelului. Această susținere, care pune în discuție efectele puterii de lucru judecat, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., va fi examinată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și este neîntemeiată. În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat critica apelantei pârâte în acest sens, considerând că hotărârea judecătorească sus-menționată nu-i conferă pârâtei dreptul de a păstra posesia imobilului în litigiu. Potrivit sentinței nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta din prezentul dosar a fost obligată să vândă recurentei activul „Restaurant A.”, contract care nu s-a perfectat până la data pronunțării deciziei recurate, după cum a constatat instanța de apel. Hotărârea respectivă nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului către pârâtă, ci a statuat asupra obligației reclamantei de a vinde bunul, obligație care generează, în patrimoniul S.C. Simex, dreptul personal patrimonial corespunzător, de a utiliza căile legale pentru a obține încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Cum, însă, acest act juridic nu a fost încheiat, recurenta nu poate reclama posesia, folosința sau orice alt atribut al dreptului de proprietate în temeiul hotărârii judecătorești respective, astfel încât, în mod corect, acțiunea în evacuare a fost admisă, raportat la această apărare a pârâtei, care nu este fondată. Ca atare, nu se poate reține că, prin decizia recurată, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a sentinței comerciale sus-menționate, nefiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ. De asemenea, împrejurarea că, din culpa reclamantei, nu se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu și, ca urmare, pârâta nu se poate bucura de atributele dreptului de proprietate asupra acestui bun nu are, ca remediu procesual, soluția de admitere a acțiunii în evacuare. În ceea ce privește criticile prin care se contestă soluția dată asupra capătului din cererea reconvențională, vizând obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii investițiilor efectuare de pârâtă la activul „Restaurant A.”, acestea nu vor fi analizate de prezenta instanță, pentru următoarele considerente: În apel, pârâta a susținut, printre altele, că hotărârea primei instanțe este nelegală și în privința soluției date cererii reconvenționale, arătând că sunt întrunite, în speță, condițiile îmbogățirii fără justă cauză, pe care a fost întemeiată cererea de despăgubiri. De asemenea, a mai afirmat că, urmare a soluției greșite date de Tribunal asupra pretențiilor bănești ale reconvenientei, în mod nelegal s-a respins și capătul de cerere din reconvențională cu privire la recunoașterea dreptului de retenție asupra imobilului, în favoarea apelantei, conform art. 1444 C. civ. Prin completarea cererii de apel, formulată în termen de către apelantă, respectiv la data de 23 decembrie 2011 (data poștei), deci, până la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 287 alin. (2) teza a II-a ,C. proc. civ., apelanta a susținut, în ceea ce privește soluția dată de prima instanță asupra reconvenționalei, că sentința este rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și, totodată, cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens, a arătat că instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., a interpretat greșit contractul de asociere în participațiune (art. 9), întrucât mențiunile din actul juridic inițial și din art. 4.3. alin. (1) din actul adițional încheiat în anul 2000, privind situația investițiilor, la data încetării contractului, nu mai produc efecte juridice urmare a modificării acestora prin actul adițional din 2001, potrivit cărora „prin prezentul act se modifică integral contractul de asociere în participațiune B.T.T. din 27 decembrie 1995”. La rândul său, actul adițional din 2001 nu cuprinde nicio mențiune în legătură cu soarta investițiilor efectuate de pârâtă pe parcursul asocierii, fiind, astfel incidente condițiile îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, instanța trebuia să observe faptul că pârâta a solicitat contravaloarea investițiilor făcute începând cu anul 2002, astfel încât, referitor la regimul acestor investiții, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară modificării intervenite în anul 2001. Apelanta a contestat și motivarea primei instanțe în legătură cu inaplicabilitatea, prin similitudine, contractului de asociere, a regulilor corespunzătoare contractului de închiriere, considerând că o asemenea motivare este rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății. Arată că nicio dispoziție legală sau contractuală nu conferă dreptul reclamantei, de a reține investițiile realizate de pârâtă cu privire la bunul adus în asociere, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 4.5. din contract, astfel cum au fost modificate prin actul adițional din 2001. De asemenea, afirmă că investițiile nu profită asociatului raportat și la dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004. În ceea ce privește motivele străine de natura pricinii, cuprinse în sentință, menționează că acestea derivă din invocarea de către instanță a dispozițiilor art. 4.3. alin. (1) din actul adițional încheiat în anul 2000, care nu se referă la soarta investițiilor efectuate de pârâtă, cum în mod greșit a reținut Tribunalul, ci la dreptul de preempțiune al apelantei la cumpărarea imobilului. Curtea nu a analizat aceste critici, care nu reprezintă simple argumente în susținerea motivului de apel referitor la soluția dată de prima instanță asupra cererii reconvenționale, ci motive distincte ale căii de atac, care, în consecință, era necesar a fi examinate de către instanța de apel. În absența considerentelor Curții de Apel asupra acestor critici, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalității deciziei recurate, sub aspectul soluției date cererii reconvenționale, astfel încât a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe care îl consideră întemeiat, pentru argumentele deja arătate. De altfel, din perspectiva cererii reconvenționale, recurenta a criticat hotărârea primei instanțe, iar nu pe cea a instanței de apel, tocmai determinat de lipsa considerentelor Curții asupra modalității de soluționare a acestei cereri, de către prima instanță. În condițiile în care lipsa motivării deciziei, sub aspectul soluției date cererii reconvenționale, echivalează cu necercetarea fondului cauzei în ceea ce privește această cerere și a criticilor aduse sentinței în rezolvarea reconvenționalei, fiind întrunite, deci, cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze susținerile apelantei pârâte, referitoare la cererea reconvențională, din perspectiva criticilor din apel, expuse mai sus. 3. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ., de către instanța de apel, în confirmarea sentinței, sub aspectul soluției date acțiunii în evacuare, determinat de împrejurarea că sentința comercială nr. 10355/2006 reprezintă titlul pârâtei în baza căruia aceasta ar avea dreptul să folosească imobilul, susținerile sunt, de asemenea, neîntemeiate. Astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs precedent, hotărârea judecătorească respectivă nu constituie un titlu în baza căruia recurenta să beneficieze de dreptul de proprietate asupra Restaurantului A. și nici de atributele acestui drept. În consecință, în mod corect, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în favoarea reclamantei, dispunând admiterea acțiunii în evacuare, raportat și la situația de fapt reținută de această instanță, rezultată în urma probelor administrate de părți, și care nu mai poate fi reevaluată în recurs. În privința nelegalității soluției date de prima instanță cererii reconvenționale, recurenta reia criticile expuse în cadrul motivului de recurs precedent și care au fost deja analizate din perspectiva motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor respective. 4. Susținerile referitoare la pronunțarea instanței de apel „extra petita”, („asupra a ceea ce nu s-a cerut”), vor fi analizate nu din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci a motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9, deoarece recurenta nu reproșează instanței de apel încălcarea limitelor cererii deduse judecății, ci primei instanțe, Curtea confirmând doar soluția primei instanțe, sub aspectul legalității dispoziției de acordare a contravalorii bunurilor de inventar solicitate de reclamantă, ceea ce se circumscrie ultimului dintre motivele de nelegalitate evocate (pct. 9). Critica este întemeiată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar, ci doar predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aferente activului „Restaurant A.”, cu terenul aferent. Acțiunea inițială nu a fost completată, pe parcursul procesului, cu o cerere în acest sens, iar „precizarea” depusă la fila 97 dosar fond, prin care a fost indicată valoarea acestor bunuri, nu echivalează cu o cerere de completare a acțiunii introductive de instanță, cu obligația alternativă în sarcina pârâtei, de a plăti contravaloarea obiectelor de inventar. Această cerere a fost depusă în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorată de reclamantă în ceea ce privește capătul doi din acțiune, vizând obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, după cum rezultă chiar din conținutul cererii, în care se arată că timbrajul pe cererea referitoare la activul „Restaurant A.” a fost satisfăcut, dar și din cererea de la fila 107 dosar fond, în care această parte menționează depunerea listei cu obiectele de inventar solicitate a fi restituite, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere. În niciuna dintre cererile reclamantei, existente în dosarul primei instanțe, nu este exprimată intenția părții respective, de a solicita contravaloarea bunurilor de inventar, ca obligație alternativă cererii de predare a bunurilor. Prin urmare, dispunând în acest sens, prin sentința atacată, Tribunalul s-a pronunțat cu depășirea limitelor de învestire stabilite prin obiectul cererii de chemare în judecată, fiind încălcate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care menționează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Confirmând soluția primei instanțe, sub acest aspect, Curtea de Apel a pronunțat o decizie nelegală, ceea ce conduce la admiterea recursului, în rejudecare, Curtea urmând să înlăture dispoziția de obligare a pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar. Instanța de recurs nu poate proceda în acest sens, prin prezenta decizie, întrucât înlăturarea obligației respective presupune schimbarea sentinței apelate, în urma admiterii apelului declarat de pârâtă. Or, cum recursul se va admite și pentru un alt motiv, respectiv cel analizat în cadrul pct. 2 din cererea de recurs, legat de neanalizarea criticilor din apel, referitoare la soluția dată reconvenționalei, iar soluția ce se va pronunța, în rejudecare, în ceea ce privește această chestiune, necesită, de asemenea, reexaminarea apelului, soluționarea acestei căi de atac nu se poate realiza în două trepte, și anume de Înalta Curte, prin prezenta decizie, respectiv de către instanța de apel, în rejudecare, pentru motivul referitor la soluția dată reconvenționalei. Ca urmare, Curtea de Apel va judeca apelul, sub toate aspectele stabilite de prezenta instanță, pronunțând, astfel, o singură soluție asupra căii de atac cu care a fost învestită, așa cum este corect, urmând să țină seama de dispoziția Înaltei Curți, de a înlătura, din sentință, mențiunea referitoare la obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar. 5. Critica referitoare la motivele străine de natura pricinii în argumentarea soluției instanței vizează, în realitate, hotărârea Tribunalului și a constituit, totodată, și motiv de apel, care așa cum s-a arătat, nu a fost examinat de Curte, ceea ce, pentru argumentele prezentate în cadrul examinării motivului 2 de recurs, conduce la admiterea recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În consecință, ca și în cazul susținerilor referitoare la reconvențională, din cadrul motivului 2, aceste critici nu vor fi examinate de prezenta instanță, ci de Curtea de Apel, în rejudecare. 6. Recurenta a arătat, în mod corect, că instanța de apel nu s-a pronunțat, prin decizie, asupra excepțiilor lipsei de obiect și a lipsei de interes al reclamantei în formularea capătului din acțiune, referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar aferente activului „Restaurant A.”, critică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Conform acestui text de lege, se poate cere casarea hotărârii atacate, în cazul în care instanța a încălcat formele de procedură reglementate sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Într-adevăr, prin completarea cererii de apel, apelanta pârâtă a invocat excepțiile lipsei de obiect și a lipsei de interes al reclamantei în promovarea cererii sus-menționate, excepții asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat. Aceste excepții nu pot fi soluționate, direct, în recurs, deoarece, raportat la susținerile pârâtei în fundamentarea lor, rezolvarea excepțiilor presupune analiza unor aspecte de fapt, rezultate din înscrisul invocat de recurentă, respectiv procesul verbal din 20 septembrie 2010, încheiat între părți. O asemenea analiză este incompatibilă cu structura actuală a recursului, ce nu mai permite decât examinarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate, nu și a celor de netemeinicie, în urma abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. 1 pct. 112 din aceeași O.U.G. Nefiind posibilă examinarea excepțiilor respective, direct, în recurs, singura soluție posibilă este cea a admiterii căii de atac, cu consecința casării hotărârii, cu trimitere la instanța de apel, în vederea analizării acestora, în caz contrar fiind produsă părții o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în necercetarea de către instanță a apărărilor de ordin procesual, formulate de pârâtă. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în limitele stabilite prin prezenta decizie. Cheltuielile de judecată solicitate de recurentă vor fi stabilite de instanța de rejudecare, în raport și de soluția ce urmează a se pronunța asupra apelului declarat de această parte, ținându-se seama și de decizia prezentă, favorabilă părții menționate.