ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 5581 din 11 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția a II-a civilă, s-a admis acțiunea principală formulată de SC

B.T.T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC S.P.C. SRL, s-a dispus evacuarea

pârâtei din imobilul compus din activ „Restaurant A.”, construcție și teren

aferent, situat în Costinești, județul Constanța; a fost obligată pârâta să

predea reclamantei obiectele de inventar identificate conform raportului de

expertiză mobiliară efectuat de expert H.V. sau contravaloarea acestora,

stabilită potrivit aceluiași raport de expertiză.

S-a respins cererea reconvențională, având ca

obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 lei, pentru

neîndeplinirea condițiilor acțiunii de îmbogățire fără justă cauză; s-a

respins, ca neîntemeiată, cererea de instituire a unui drept de retenție asupra

activului, formulată de pârâta reconvenientă; a fost obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 746 lei, reprezentând taxă de timbru și

onorariu expert; a fost obligată reclamanta să plătească expertului H.V.

suplimentul onorariului de expert, în cuantum de 200 lei.

În pronunțarea acestei sentințe, prima

instanță a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția de necompetență

teritorială a Tribunalului Constanța, invocată de către pârâtă, prin încheierea

de ședință din data de 18 noiembrie 2008, instanța a respins această excepție, cu

motivația că, în cazul acțiunii în evacuare întemeiată pe executarea unui

contract, competența teritorială este alternativă, conform dispozițiilor art. 10

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar „dreptul de a alege între instanțe

deopotrivă competente teritorial revine reclamantului”, potrivit art. 12 din

același cod.

Față de dispozițiile cuprinse în contractul

de asociere din 27 decembrie 1995, locul executării acestuia se află în raza

teritorială a Tribunalului Constanța, reclamanta având dreptul de a alege între

această instanță și instanța de la sediul pârâtei, conform art. 7 C. proc. civ.

Reclamanta a optat în favoarea Tribunalului Constanța, deci alegerea s-a făcut

în favoarea unei instanțe competente teritorial.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că

reclamanta și-a întemeiat cererea de evacuare a pârâtei din activul „Restaurant

A.”, invocând dreptul său de proprietate asupra activului și prevederile

contractului de asociere, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale

succesive, în baza cărora are dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca

aport în asociere.

Potrivit convenției părților, obiectul

contractului de asociere l-a constituit exploatarea, în comun, a unității,

participarea la asociere a fiecărei părți fiind reglementată expres și sub

aspect valoric. Reglementările contractuale sunt neechivoce în ce privește

dreptul asociatului participant, respectiv reclamanta SC B.T.T. SA, care a adus

ca aport, în asociere, imobilul în litigiu, de a păstra dreptul de proprietate

asupra activului, pe timpul asocierii, și de a redobândi posesia și folosința

acestuia la încetarea duratei contractului respectiv.

S-a reținut că aceste aspecte nu sunt

contestate de pârâtă, care și-a întemeiat apărările, în ce privește cererea de

evacuare, pe dreptul de a păstra posesia activului în baza unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prin care reclamanta a fost obligată

la încheierea contractului de vânzare cumpărare a activului cu pârâta, deci, la

transmiterea dreptului de proprietate. A susținut că această hotărâre, care se

bucură de putere de lucru judecat, și pe care reclamanta refuză să o execute,

fapt confirmat de sentința prin care a fost obligată la amenzi civile, pentru

neexecutarea obligației respective, îi conferă drept la posesia asupra bunului,

ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Tribunalul a înlăturat această apărare,

motivat de împrejurarea că pârâta are, în patrimoniul său, un drept de creanță

împotriva reclamantei, constând în dreptul de a solicita și de a obține de la SC

B.T.T. SA transmiterea dreptului de proprietate, iar nu un drept real asupra

bunului. Prin urmare, la acest moment, reconvenienta are doar vocație la

dobândirea dreptului de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale, inclusiv

posesia.

În aceste împrejurări, față de prevederile

contractului de asociere și de dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ.,

instanța a dispus obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a activului „Restaurant

A.”, construcție și teren aferent, în modalitatea evacuării din imobilul astfel

descris, situat în Costinești, județul Constanța.

Totodată, s-a apreciat că același regim

juridic îl au și obiectele de inventar care au fost aduse de reclamantă ca

aport în asociere și care au rămas proprietatea reclamantei, urmând ca, la

încetarea asocierii, să reintre în posesia acesteia.

Pârâta a învederat că bunurile mobile calificate

ca obiecte de inventar nu se mai regăsesc, în cea mai mare parte, în ființă.

Expertiza merceologică efectuată, în cauză, de expert H.V., a realizat o

evaluare a acestora, raportat și la gradul de uzură, ceea ce presupune că au

fost identificate nu doar scriptic, ci și faptic; în consecință, raportat la art.

969 și art. 1073 C. civ., precum și la clauzele contractuale, Tribunalul a dispus

obligarea pârâtei la predarea obiectelor de inventar, alternativ cu obligația

de plată a contravalorii acestora, în măsura în care, la momentul predării,

bunurile nu se mai regăsesc.

În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta

are ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 505.392 lei, reprezentând

valoarea investițiilor realizate asupra activului în litigiu, în temeiul

îmbogățirii fără justă cauză.

Pârâta reclamantă a susținut că actul de

asociere, în forma sa inițială, precum și actele modificatoare, nu au

reglementat, în niciun fel, situația recuperării investițiilor pe care

asociatul administrator le-a realizat în cursul asocierii; ca urmare, în

ipoteza admiterii acțiunii principale, aceasta ar fi lipsită de orice alt

mijloc juridic pentru recuperarea sumelor investite, fiind, astfel, îndeplinită

condiția de admisibilitate a acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea

fără justă cauză, raportat la caracterul subsidiar al acestei acțiuni.

Apărările reconvenientei nu au fost primite

de instanță, care a reținut că această condiție nu este întrunită în cauză,

deoarece contractul inițial și actele modificatoare reglementează atât aportul

părților în cadrul asocierii, cât și aspecte relative la modul în care părțile

au înțeles să convină cu privire la finalitatea acestor aporturi.

Participarea pârâtei reconveniente, în

calitate de asociat administrator, a constat, în principal, în investițiile

realizate pe parcursul asocierii. Inițial, pârâta s-a obligat la un aport de

64.300.000 lei, constând în mijloace fixe, obiecte de inventar, mărfuri și

reparații curente; părțile au mai reglementat regimul juridic al investițiilor

realizate de asociatul administrator în art. 9 din contractul inițial, în

sensul că investițiile ce se vor face de SC S.P.C. SRL, altele decât cele

prevăzute la art. 7, cu acordul scris al SC B.T.T. SA, se vor diminua, în mod

corespunzător, din profitul datorat. De asemenea, în actul adițional la

contract, încheiat în anul 2000, s-a prevăzut, în art. 4.3 alin. (1), care este

soarta construcțiilor executate și a bunurilor achiziționate din investițiile

asociatului administrator, la încetarea contractului.

În concluzie, dacă, prin convenția lor,

părțile au reglementat, în orice mod, drepturile acestora asupra aporturilor

aduse în asociere, nu pot uza de acțiunea subsidiară, întemeiată pe îmbogățirea

fără justă cauză, pentru a obține realizarea pretinsului drept de creanță.

Pentru aceste motive, a fost respinsă cererea privind obligarea reclamantei la

plata sumei de 505.392 lei; aceeași soluție a fost pronunțată și în ceea ce

privește cererea privind instituirea unui drept de retenție asupra activului

reclamantei, determinat de absența dovedirii dreptului de creanță pretins.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

pârâta SC S.P.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 41 din 16 martie 2012,

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă.

În pronunțarea acestei decizii, după ce a

expus situația de fapt în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Critica privind greșita soluționare a

excepției de necompetență teritorială a primei instanțe, în soluționarea

litigiului, este neîntemeiată. Raportat la obiectul acțiunii și la temeiul

juridic al acesteia, în care se invocă raporturile contractuale dintre părți,

în mod corect instanța de fond a considerat că, în cazul acțiunii în evacuare,

competența teritorială este alternativă, conform art. 10 alin. (1) pct. 1 și pct.

2 C. proc. civ., și, astfel, dreptul de a alege între instanțe, deopotrivă

competente teritorial, revine reclamantului, conform art. 12 din același cod.

În speță, nu sunt incidente dispozițiile art.

13 C. proc. civ., care vizează doar acțiunile reale imobiliare, ci dispozițiile

legale sus-menționate, care se referă la acțiunile personale imobiliare, cum

este și cazul cererii de față, prin care se intenționează valorificarea unui

drept personal, constând în executarea unui contract.

Motivele de apel prin care se invocă

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv a sentinței

comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București,

cu consecința concluziei eronate a primei instanțe, în sensul că apelanta nu are

un „titlu” pentru a folosi și a exercita posesia asupra imobilului „Restaurant

A.”, precum și cel vizând aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art.

480 C. civ., deoarece acțiunea în evacuare nu este întemeiată și nu poate fi

admisă în temeiul acestei dispoziții, au fost considerate, de asemenea, ca

fiind nefondate.

Intimata reclamantă și-a fundamentat cererea

având ca obiect evacuarea pârâtei din activul litigios pe dreptul său de

proprietate asupra activului, prin coroborare cu prevederile contractului de

asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale

succesive, reclamând dreptul de a redobândi posesia bunurilor aduse ca aport în

asociere.

Potrivit convenției părților, obiectul

contractului de asociere l-a constituit „dezvoltarea unui program de investiții

pentru modernizarea și exploatarea în comun a activului Restaurant A. cu profil

de alimentație publică”, stipulându-se expres, prin actele adiționale din 23

octombrie 2001 și nr. 140 din 24 mai 2005, că „asocierea părților în vederea

dezvoltării unui program de investiții pentru modernizarea și exploatarea în

comun a activului Restaurant A.” va dura „până în 24 mai 2008”, cu mențiunile făcute

prin art. 4.5. din actul adițional din 23 octombrie 2001, în sensul că: „Asociatul

Participant păstrează dreptul de proprietate asupra bunului adus în asociere.

La încetarea asocierii, bunul aportat de asociatul participant va fi restituit

în natură acestuia, liber de sarcini”.

Reglementările contractuale sunt neechivoce,

în ceea ce privește dreptul asociatului participant, respectiv al intimatei

reclamante S.C. B.T.T. S.A., prin aducerea ca aport în asociere a imobilului

litigios, aceasta păstrându-și dreptul de proprietate asupra activului pe

timpul asocierii și dreptul la redobândirea bunului, în posesie și folosință,

la încetarea duratei contractului de asociere.

În atare situație, apărările apelantei,

privind dreptul său de a păstra posesia activului, în temeiul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, prin care intimata a fost obligată la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare a acestuia, deci, la transmiterea

dreptului de proprietate, nu sunt întemeiate. Nici până la acest moment,

contractul nu a fost perfectat de părți, fiind indiscutabil că apelanta are, în

patrimoniul său, un drept de creanță împotriva intimatei, după cum, legal și

temeinic, a reținut și instanța de fond, iar nu un drept real asupra bunului,

cu privire la care instanța a dispus încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

În consecință, raportat la dispozițiile art. 969

și art. 1073 C. civ., instanța de fond a procedat, în mod corect, la admiterea

acțiunii dedusă judecății, dispunând obligarea apelantei pârâte la predarea

către intimata reclamantă a activului „Restaurant A.”, construcție și teren

aferent, în modalitatea evacuării din imobilul situat în Costinești, județul

Constanța.

Dintr-o altă perspectivă, având în vedere

dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a reținut că intimata este proprietara activului

litigios, iar apelanta se află în situația de a i se fi recunoscut dreptul de a

cumpăra imobilul, însă condiționat de negocierea prețului cu intimata.

Împrejurarea că textul de lege sus-amintit

poate constitui temeiul în baza căruia cererea dedusă judecății să fie admisă rezultă

și din considerentele Deciziei nr. 461 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Curtea

Constituțională, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 480, art. 969 și art. 1073 C. civ.,

decizia fiind definitivă și general obligatorie. S-a reținut de Curtea

Constituțională, în pronunțarea acestei decizii, că textele de lege sunt în

concordanță cu dispozițiile constituționale, ele consacrând principii

importante ale dreptului român, între care: principiul forței obligatorii a

convenției civile („pacta sunt servanda”), principiul libertății contractuale,

principiul relativității efectelor convențiilor, precum și principiul

irevocabilității actului juridic.

În acest sens, a stabilit Curtea

Constituțională că încheierea unei convenții este guvernată de principiul

libertății contractuale, părțile putând să determine, prin voința lor, unele

clauze, precum și efectele pe care acestea urmează să le producă, conform unei

cauze morale și licite, convenția astfel încheiată impunând părților întocmai

ca legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Ca atare, apelantei nu i-a fost recunoscut

vreun drept de posesie sau folosință asupra imobilului, până la cumpărarea

activului, contrar argumentării formulate de aceasta, cu atât mai mult cu cât,

în speță, se conturează imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de

proprietate, în ceea ce o privește pe intimata S.C. B.T.T. S.A.

În același sens, în mod netemeinic, apelanta

susține că sentința comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reprezintă „titlul” în baza

căruia exercită posesia și folosința bunului aportat de către intimată, atât

timp cât, în considerentele hotărârii, instanța reține că „nu poate stabili

prețul de vânzare al imobilului” și că „vânzarea acestuia trebuie să aibă loc

la un preț negociat de părți”, întrucât „instanța nu se poate substitui voinței

părților în stabilirea prețului”.

De altfel, relațiile contractuale în baza

cărora s-a născut dreptul apelantei pârâte de a poseda, folosi și culege

anumite foloase în urma exploatării bunului, obiect al contractului de asociere

intervenit între părți, nu mai pot produce efecte, odată ce contractul și-a încetat

valabilitatea la data de 24 mai 2008, iar aceasta nu deține niciun titlu în

temeiul căruia să mai poată folosi bunul.

Motivul de apel referitor la acordarea de

către instanță a ceea ce nu s-a cerut („extra petita”)”, respectiv a

contravalorii bunurilor de inventar care nu se mai regăsesc, deși intimata

reclamantă a solicitat obligarea apelantei pârâte la predarea mijloacelor fixe

și obiectelor de inventar aferente activului, a fost considerat, de asemenea,

nefondat.

Regimul juridic aplicabil acestui capăt de

cerere este același cu cel avut în vedere de instanța de fond în rezolvarea primului

capăt de cerere, deci, și cu referire la obiectele de inventar care au fost

aduse de S.C. B.T.T. S.A., ca aport în asociere, și care se află în posesia

apelantei pârâte. Ca atare, la expirarea duratei pentru care a fost perfectat

contractul de asociere, intimata trebuie să reintre și în posesia acestora.

Împrejurarea că bunurile reprezentând obiecte

de inventar se regăsesc în posesia apelantei rezultă expres, așa după cum,

legal și temeinic, a reținut și instanța de fond, din expertiza merceologică

efectuată, în cauză, de expert H.V., care a realizat o evaluare a bunurilor,

raportat la gradul de uzură; aceasta presupune că bunurile au fost identificate

faptic, și nu scriptic. În consecință, raportat la clauzele contractuale și la

dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., trebuie restituite fie în materialitatea

lor, fie sub forma contravalorii lor.

În speță, nu se poate reține susținerea

apelantei, potrivit căreia „s-a acordat mai mult decât s-a cerut”, atât timp

cât, la dosarul de fond al cauzei, fila 97, există o cerere precizatoare

formulată de intimata reclamantă, privind evaluarea mijloacelor fixe și a

obiectelor de inventar, iar, pentru restabilirea situației inițiale, aceasta se

impune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta reclamantă SC S.P.C. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:

instanța necompetentă din punct de vedere teritorial.

În mod greșit, Curtea de Apel a apreciat, ca

fiind corectă, soluția instanței de fond asupra excepției necompetenței

teritoriale, cu motivarea că, în speță, ar fi aplicabile cazul de competență

teritorială alternativă prevăzut de art. 10 pct. 2 C. proc. civ., precum și

dispozițiile art. 12 din același cod. Singurul criteriu aplicabil pentru

determinarea competenței este cel prevăzut de art. 7 C. proc. civ., respectiv

instanța de la sediul pârâtei.

În acest sens, art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

stabilește competența în favoarea instanței locului unde se află imobilul doar

în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil și, chiar și

în această situație, astfel cum se arată în doctrina de drept procesual civil,

doar atâta timp cât contractul de locațiune este în vigoare, întrucât

legiuitorul nu a făcut nicio distincție în acest sens.

Or, în cazul de față, acțiunea în evacuare a

reclamantei nu decurge dintr-un contract de locațiune, aceasta fiind întemeiată

pe un contract de asociere în participațiune, care, evident, în ceea ce

privește efectele pe care le produce, nu poate fi echivalat cu un simplu raport

de locațiune a unui imobil. Întrucât cazurile în care competența teritorială

este apreciată ca fiind alternativă sunt strict și limitativ prevăzute de lege,

instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare nepermisă de lege a

dispozițiilor art. 10 pct. 2 C. proc. civ., în cazul acțiunii în evacuare

formulată de B.T.T.

interpretări a actului juridic dedus judecații.

Sub un prim aspect, instanța de apel a

apreciat, în mod greșit, că recurenta nu are un „titlu” pentru a folosi și a

exercita posesia asupra imobilului „Restaurant A.”, acest titlu constând în

sentința comercială nr. 10355 din 20 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, rămasă definitivă și irevocabilă. Prin

hotărârea menționată, cererea de chemare în judecată formulată de pârâta din

prezentul dosar a fost admisă în parte, a fost recunoscut dreptul

acesteia, de a

cumpăra activul „Restaurant A.”, în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, iar

B.T.T. a fost obligată să-i vândă activul respectiv.

Recurenta deține mai mult decât un simplu

„titlu locativ”, fiindu-i recunoscut de către instanțele judecătorești

competente dreptul de a poseda și dobândi bunul în proprietate. Astfel, deși este

îndreptățită să exercite toate atributele dreptului de proprietate, hotărârea

judecătorească menționată având forță egală cu legea în acest sens, nu poate să

beneficieze de toate aceste atribute, exclusiv din vina intimatei-reclamante,

care refuză să-i transfere și celelalte atribute ale dreptului de proprietate,

cu privire la activul „Restaurant A.”.

Sub al doilea aspect, instanța a nesocotit

principiul înscris în art. 969 C. civ., procedând și la o interpretare greșită

a clauzelor contractului de asociere în participațiune, întrucât textele avute

în vedere de instanță nu mai produc efecte, contractul inițial și actul

adițional din anul 2000 fiind modificate integral prin actul adițional din 2001.

Or, actul încheiat în 2001 nu cuprinde vreo

mențiune cu privire la soarta investițiilor făcute de Simex pe parcursul

asocierii, devenind, prin urmare, aplicabile condițiile îmbogățirii fără justă

cauză.

Pe de altă parte, instanța trebuia să

constate că recurenta a solicitat contravaloarea investițiilor efectuate începând

cu anul 2002, astfel cum se menționează și în raportul de expertiză efectuat,

în cauză, de către expert C.C., sens în care, în ceea ce privește regimul

acestor investiții, nu putea fi aplicabil contractul în forma anterioară

modificării din anul 2001.

Nu în ultimul rând, motivarea instanței,

privind inaplicabilitatea, prin similitudine, în cazul contractului de asociere,

a regulilor de la contractul de închiriere este, de asemenea, rezultatul interpretării

greșite a actului juridic dedus judecații. Astfel, nu există nicio dispoziție

legală sau contractuală care să confere dreptul asociatului B.T.T., de a reține

investițiile realizate cu privire la bunul adus în asociere, cu alte cuvine de

a-i profita sporul de valoare adus imobilului, pe durata asocierii. Art. 4.5.

din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 2001,

prevede că: „la încetarea asocierii, bunul aportat de Asociatul participant (n.n.

B.T.T.) va fi restituit în natură acestuia, liber de sarcini”. Ca atare,

investițiile realizate în imobil profită asociaților doar pe perioada

asocierii, la încetarea acesteia, pârâta având obligația să predea doar bunul

aportat de Asociatul participant.

Împrejurarea că investițiile efectuate nu

profită asociatului participant, fiind, deci, pe deplin aplicabile, regulile de

la îmbogățirea fără justă cauză, este confirmată și de prevederile art. 12 din

Legea nr. 346/2004, care menționează, expres, că valoarea investițiilor se va

deduce din prețul de achiziție al imobilului.

greșitei aplicări a legii.

Interpretând greșit actul juridic dedus

judecații, instanța de apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480

C. civ.

Având în vedere că acțiunea în evacuare pune

în discuție folosința imobilului, în situația în care aceasta ar fi încălcată

de către recurentă ca urmare a ocupării bunului fără titlu, este evident că, în

cazul în care pârâta deține un titlu, o astfel de acțiune nu este întemeiată și

nu poate fi admisă în raport de prevederile art. 480 C. civ.

De asemenea, hotărârea instanței de apel este

nelegală și sub aspectul criticii formulate de recurentă, cu privire la soluția

dată de prima instanța asupra cererii reconvenționale. În speță, sunt îndeplinite

toate condițiile recunoscute de practica judiciară și de doctrina de drept

civil pentru atragerea răspunderii intimatei în temeiul îmbogățirii fără justă

cauză. Ca atare, se impune cenzurarea hotărârii instanțe de apel, pronunțate în

sens contrar.

Pentru aceste motive, este nelegală decizia

Curții și în ceea ce privește soluția dată pe capătul de cerere vizând instituirea

unui drept de retenție asupra spațiului în litigiu, până la momentul achitării

sumelor de bani investite în îmbunătățirea imobilului.

recurată, ceea ce nu s-a cerut („extra petita”).

Reclamanta B.T.T. a solicitat, prin cererea

de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligarea recurentei la

predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aferente activului. Încălcând

principiul disponibilității, prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv

a dispus, cu privire la acest capăt de cerere, cu caracter alternativ, plata

contravalorii bunurilor de inventar.

De asemenea, Curtea de Apel a înlăturat

această critică, în raport de cererea precizatoare formulată de reclamantă, prin

care a evaluat mijloacele fixe și obiectele de inventar.

Punctul de vedere al instanței de apel nu

poate fi acceptat. Precizarea făcută în legătură cu valoarea bunurilor a fost

necesară, exclusiv, în vederea achitării timbrajului pe acest capăt de cerere, instanța

de fond nefiind învestită cu o cerere prin care Simex să fie obligată la

contravaloarea bunurilor de inventar.

străine de natura pricinii.

Curtea motivează existența unor reglementari

contractuale relativ la soarta investițiilor efectuate de Simex, notând

prevederile art. 4.3. alin. (1) din actul adițional încheiat în anul 2000. Or, art.

4.3. din actul respectiv prevede că: „Asociatul Participant acordă Asociatului

Administrator drept de preemțiune în cazul vânzării sau încheierii unui

contract de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare, având ca obiect

bunurile asociate”.

Prin urmare, textul contractual nu reglementează

soarta investițiilor, ci dreptul de preempțiune al recurentei la cumpărarea

imobilului.

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

În interpretarea dispozițiilor art. 137 C.

proc. civ., rezultă că excepțiile se soluționează, cu prioritate, față de

fondul cauzei.

Prin motivele de apel, pârâta a invocat și

excepția lipsei obiectului și a lipsei de interes în ceea ce privește capătul

de cerere vizând obligarea sa la predarea bunurilor de inventar, determinat de

împrejurarea că părțile litigante au încheiat procesul verbal nr. 234, în care

s-a consemnat că toate obiectele de inventar ce s-au aflat în detenția

recurentei „au fost dezmembrate, casate, sparte sau aruncate la gunoi”.

Față de convenția părților, nu mai există folosul

practic și actual al cererii intimatei, privind obligarea Simex să predea bunurile

de inventar, de vreme ce ele au înțeles să reglementeze situația acestora, prin

procesul verbal din 20 septembrie 2010.

Instanța de apel a dat cuvântul părților pe

această excepție, dar, prin hotărârea atacată, nu a soluționat excepțiile

respective, cauzându-i pârâtei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât

prin casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel,

pentru a se pronunța pe aceste excepții.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe parcursul procesului, Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, neanalizarea de către instanța de apel a

criticilor apelantei pârâte în ceea ce privește soluția de respingere a cererii

reconvenționale, pronunțată de prima instanță.

Examinând decizia civilă atacată în raport de

criticile formulate, de motivul de ordine publică invocat din oficiu și de

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Curții de Apel în ceea ce privește excepția de necompetență teritorială a

primei instanțe va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar nu a dispozițiilor art. 304 pct. 3 din același cod, întrucât,

în speță, nu se pune problema competenței instanței de apel în soluționarea

căii de atac cu care a fost învestită, pentru a fi incident cazul de casare

prevăzut de pct. 3, ci modul în care instanța de control a apreciat asupra

legalității soluției date pe excepție de către prima instanță, ceea ce

presupune aplicabilitatea motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9.

Susținerile recurentei, sub acest aspect,

sunt neîntemeiate.

În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat

această critică, considerând că, în cauză, competența teritorială a primei

instanțe, în raport de obiectul principal al cererii de chemare în judecată,

este alternativă, raportat la art. 10 pct. 2 C. proc. civ., pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare și care vor înlocui, în parte,

argumentele instanței de apel.

Astfel, Curtea a constatat că prima instanță

este competentă teritorial, raportat la art. 10 pct. 1 și pct. 2 C. proc. civ.,

reținând, însă, incidența doar a primului dintre textele legale menționate, (pct.

1), deoarece a făcut referire la caracterul personal al acțiunii în evacuare,

determinat de intenția reclamantei de a-și valorifica dreptul personal,

constând în executarea contractului încheiat între părți.

În realitate, în cauză, nu este aplicabil art.

10.1 C. proc. civ., care se referă, generic, la cererile privind executarea

contractelor, de orice fel, ci art. 10 pct. 2, care vizează situația

particulară a cererilor care izvorăsc dintr-un raport de locațiune și care este

exact cazul din speța de față, indiferent că actul juridic inițial încheiat

între părți nu este denumit contract de locațiune, ci contract de asociere.

Contrar susținerilor recurentei, nu prezintă

relevanță modul în care părțile au înțeles să definească actul juridic,

respectiv contract de asociere, iar nu de locațiune, atât timp cât, raportat la

drepturile și obligațiile contractanților, astfel cum au fost stabilite în

contract, se poate identifica un raport de locațiune, sub aspectul dreptului

pârâtei, de a folosi activul „Restaurant A.”, pe perioada contractului,

respectiv dreptul reclamantei, de a solicita evacuarea recurentei, la data

expirării termenului contractual, deci la data încetării dreptului de folosință

al pârâtei, care constituie cauza promovării acțiunii în evacuare. Este,

astfel, fără dubiu, că, indiferent de denumirea contractului, sub aspectul

folosinței imobilului de către pârâtă, raporturile dintre părți relevă un

raport specific de locațiune și, ca atare, din punctul de vedere al competenței

teritoriale a primei instanțe, în soluționarea cauzei, sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, legea nu se referă la cererile

izvorâte dintr-un „contract de locațiune”, ci la cele născute dintr-un „raport

de locațiune”, ceea ce constituie un argument în plus că, indiferent de

titulatura actului juridic, atât timp cât, în cauză, se poate identifica

existența unui asemenea raport sunt aplicabile dispozițiile art. 10 pct. 2 C.

proc. civ.

În plus, nu prezintă relevanță, pentru

incidența textului de lege sus-menționat, în ce măsură raportul de locațiune

mai este sau nu operant la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu

numai determinat de împrejurarea că legea nu distinge în acest sens, dar și

pentru faptul că nu există nicio justificare logică, din punct de vedere

juridic, pentru care să se aplice un regim juridic diferit din perspectiva

competenței instanțelor, în funcție de cauza evacuării (art. 10 pct. 2 în

situația locațiunii în vigoare, când nu au fost respectate de către locatar

obligațiile stabilite în contract, ceea ce generează acțiunea în evacuare; alt

text de lege, respectiv art. 7 C. proc. civ., după cum susține recurenta, în

ipoteza evacuării determinate de expirarea duratei de folosință a bunului).

În consecință, în cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 pct. 2 C. proc. civ., care stabilesc o competență

alternativă a instanțelor în ipoteza acțiunilor izvorâte dintr-un raport de

locațiune, și anume cea a instanței de la sediul pârâtului sau cea a instanței

de la locul situării imobilului, reclamanta optând pentru aceasta din urmă

(imobilul fiind situat în județul Constanța), în temeiul dreptului său de a

alege, reglementat de art. 12 din Cod.

Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a

confirmat soluția primei instanțe, sub aspectul respingerii excepției de

necompetență teritorială, chiar dacă pentru argumente parțial greșite, care,

însă, au fost înlocuite de prezentele considerente.

recurenta contestă modalitatea de soluționare a două cereri diferite, respectiv

soluția dată acțiunii în evacuare și rezolvarea dată cererii reconvenționale în

despăgubiri, invocând, ca motiv de modificare, dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Cazul de modificare respectiv nu este

incident pentru niciuna dintre cele două soluții contestate. Astfel, dispoziția

legală enunțată se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, în sens de convenție ori de act juridic unilateral, cu consecința

schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile recurentei nu supun dezbaterii o

asemenea ipoteză. În ceea ce privește soluția dată acțiunii în evacuare,

recurenta invocă o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci, nu un act juridic

provenit de la părți, iar sub aspectul soluționării cererii de despăgubiri, partea

critică interpretarea clauzelor contractuale, dar nu susține schimbarea, de

către instanță, a naturii juridice a contractului sau a înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia, ci încetarea efectelor anumitor clauze,

raportat și la perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile, precum și

inexistența clauzelor și a dispozițiilor legale care să justifice dreptul

reclamantei de a păstra investițiile realizate de pârâtă asupra imobilului în

discuție.

Cum criticile recurentei nu se circumscriu

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8, Înalta Curte va

proceda la examinarea acestora din perspectiva altor cazuri de modificare.

Soluția dată acțiunii în evacuare a fost

contestată de către pârâtă, prin prisma puterii de lucru judecat a sentinței

comerciale nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, rămasă irevocabilă, de care Curtea nu a ținut seama, în

judecarea apelului. Această susținere, care pune în discuție efectele puterii

de lucru judecat, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 1200 pct. 4

și 1202 C. civ., va fi examinată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și este neîntemeiată.

În mod corect, Curtea de Apel a înlăturat

critica apelantei pârâte în acest sens, considerând că hotărârea judecătorească

sus-menționată nu-i conferă pârâtei dreptul de a păstra posesia imobilului în

litigiu. Potrivit sentinței nr. 10355 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, reclamanta din prezentul dosar a fost obligată

să vândă recurentei activul „Restaurant A.”, contract care nu s-a perfectat

până la data pronunțării deciziei recurate, după cum a constatat instanța de

apel. Hotărârea respectivă nu a transferat dreptul de proprietate asupra

imobilului către pârâtă, ci a statuat asupra obligației reclamantei de a vinde

bunul, obligație care generează, în patrimoniul S.C. Simex, dreptul personal

patrimonial corespunzător, de a utiliza căile legale pentru a obține încheierea

contractului de vânzare-cumpărare. Cum, însă, acest act juridic nu a fost

încheiat, recurenta nu poate reclama posesia, folosința sau orice alt atribut

al dreptului de proprietate în temeiul hotărârii judecătorești respective,

astfel încât, în mod corect, acțiunea în evacuare a fost admisă, raportat la

această apărare a pârâtei, care nu este fondată.

Ca atare, nu se poate reține că, prin decizia

recurată, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a sentinței comerciale

sus-menționate, nefiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art.

1202 C. civ.

De asemenea, împrejurarea că, din culpa

reclamantei, nu se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra

imobilului în litigiu și, ca urmare, pârâta nu se poate bucura de atributele

dreptului de proprietate asupra acestui bun nu are, ca remediu procesual,

soluția de admitere a acțiunii în evacuare.

În ceea ce privește criticile prin care se

contestă soluția dată asupra capătului din cererea reconvențională, vizând

obligarea reclamantei pârâte la plata contravalorii investițiilor efectuare de

pârâtă la activul „Restaurant A.”, acestea nu vor fi analizate de prezenta

instanță, pentru următoarele considerente:

În apel, pârâta a susținut, printre altele,

că hotărârea primei instanțe este nelegală și în privința soluției date cererii

reconvenționale, arătând că sunt întrunite, în speță, condițiile îmbogățirii

fără justă cauză, pe care a fost întemeiată cererea de despăgubiri. De

asemenea, a mai afirmat că, urmare a soluției greșite date de Tribunal asupra

pretențiilor bănești ale reconvenientei, în mod nelegal s-a respins și capătul

de cerere din reconvențională cu privire la recunoașterea dreptului de retenție

asupra imobilului, în favoarea apelantei, conform art. 1444 C. civ.

Prin completarea cererii de apel, formulată

în termen de către apelantă, respectiv la data de 23 decembrie 2011 (data

poștei), deci, până la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 287 alin. (2)

teza a II-a ,C. proc. civ., apelanta a susținut, în ceea ce privește soluția

dată de prima instanță asupra reconvenționalei, că sentința este rezultatul

interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și, totodată, cuprinde

motive străine de natura pricinii.

În acest sens, a arătat că instanța a

nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., a interpretat greșit

contractul de asociere în participațiune (art. 9), întrucât mențiunile din

actul juridic inițial și din art. 4.3. alin. (1) din actul adițional încheiat

în anul 2000, privind situația investițiilor, la data încetării contractului, nu

mai produc efecte juridice urmare a modificării acestora prin actul adițional din

2001, potrivit cărora „prin prezentul act se modifică integral contractul de asociere

în participațiune B.T.T. din 27 decembrie 1995”. La rândul său, actul adițional

din 2001 nu cuprinde nicio mențiune în legătură cu soarta investițiilor

efectuate de pârâtă pe parcursul asocierii, fiind, astfel incidente condițiile

îmbogățirii fără justă cauză. De asemenea, instanța trebuia să observe faptul

că pârâta a solicitat contravaloarea investițiilor făcute începând cu anul

2002, astfel încât, referitor la regimul acestor investiții, nu putea fi

aplicabil contractul în forma anterioară modificării intervenite în anul 2001.

Apelanta a contestat și motivarea primei

instanțe în legătură cu inaplicabilitatea, prin similitudine, contractului de

asociere, a regulilor corespunzătoare contractului de închiriere, considerând

că o asemenea motivare este rezultatul interpretării greșite a actului juridic

dedus judecății. Arată că nicio dispoziție legală sau contractuală nu conferă

dreptul reclamantei, de a reține investițiile realizate de pârâtă cu privire la

bunul adus în asociere, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 4.5. din

contract, astfel cum au fost modificate prin actul adițional din 2001. De

asemenea, afirmă că investițiile nu profită asociatului raportat și la

dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce privește motivele străine de

natura pricinii, cuprinse în sentință, menționează că acestea derivă din

invocarea de către instanță a dispozițiilor art. 4.3. alin. (1) din actul

adițional încheiat în anul 2000, care nu se referă la soarta investițiilor

efectuate de pârâtă, cum în mod greșit a reținut Tribunalul, ci la dreptul de

preempțiune al apelantei la cumpărarea imobilului.

Curtea nu a analizat aceste critici, care nu

reprezintă simple argumente în susținerea motivului de apel referitor la

soluția dată de prima instanță asupra cererii reconvenționale, ci motive distincte

ale căii de atac, care, în consecință, era necesar a fi examinate de către

instanța de apel.

În absența considerentelor Curții de Apel

asupra acestor critici, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar

asupra legalității deciziei recurate, sub aspectul soluției date cererii

reconvenționale, astfel încât a supus dezbaterii, ca motiv de ordine publică,

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe

care îl consideră întemeiat, pentru argumentele deja arătate. De altfel, din

perspectiva cererii reconvenționale, recurenta a criticat hotărârea primei

instanțe, iar nu pe cea a instanței de apel, tocmai determinat de lipsa

considerentelor Curții asupra modalității de soluționare a acestei cereri, de

către prima instanță.

În condițiile în care lipsa motivării

deciziei, sub aspectul soluției date cererii reconvenționale, echivalează cu

necercetarea fondului cauzei în ceea ce privește această cerere și a criticilor

aduse sentinței în rezolvarea reconvenționalei, fiind întrunite, deci,

cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va

casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze

susținerile apelantei pârâte, referitoare la cererea reconvențională, din

perspectiva criticilor din apel, expuse mai sus.

dispozițiilor art. 480 C. civ., de către instanța de apel, în confirmarea

sentinței, sub aspectul soluției date acțiunii în evacuare, determinat de

împrejurarea că sentința comercială nr. 10355/2006 reprezintă titlul pârâtei în

baza căruia aceasta ar avea dreptul să folosească imobilul, susținerile sunt,

de asemenea, neîntemeiate.

Astfel cum s-a arătat în analiza motivului de

recurs precedent, hotărârea judecătorească respectivă nu constituie un titlu în

baza căruia recurenta să beneficieze de dreptul de proprietate asupra

Restaurantului A. și nici de atributele acestui drept. În consecință, în mod

corect, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ., în favoarea

reclamantei, dispunând admiterea acțiunii în evacuare, raportat și la situația

de fapt reținută de această instanță, rezultată în urma probelor administrate

de părți, și care nu mai poate fi reevaluată în recurs.

În privința nelegalității soluției date de

prima instanță cererii reconvenționale, recurenta reia criticile expuse în

cadrul motivului de recurs precedent și care au fost deja analizate din

perspectiva motivului de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., astfel încât nu se mai impune reluarea considerentelor respective.

instanței de apel „extra petita”, („asupra a ceea ce nu s-a cerut”), vor fi

analizate nu din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6

C. proc. civ., ci a motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9,

deoarece recurenta nu reproșează instanței de apel încălcarea limitelor cererii

deduse judecății, ci primei instanțe, Curtea confirmând doar soluția primei

instanțe, sub aspectul legalității dispoziției de acordare a contravalorii

bunurilor de inventar solicitate de reclamantă, ceea ce se circumscrie

ultimului dintre motivele de nelegalitate evocate (pct. 9).

Critica este întemeiată.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor

de inventar, ci doar predarea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar

aferente activului „Restaurant A.”, cu terenul aferent. Acțiunea inițială nu a

fost completată, pe parcursul procesului, cu o cerere în acest sens, iar

„precizarea” depusă la fila 97 dosar fond, prin care a fost indicată valoarea

acestor bunuri, nu echivalează cu o cerere de completare a acțiunii

introductive de instanță, cu obligația alternativă în sarcina pârâtei, de a

plăti contravaloarea obiectelor de inventar. Această cerere a fost depusă în

vederea stabilirii taxei judiciare de timbru datorată de reclamantă în ceea ce

privește capătul doi din acțiune, vizând obligarea pârâtei la predarea

obiectelor de inventar, după cum rezultă chiar din conținutul cererii, în care

se arată că timbrajul pe cererea referitoare la activul „Restaurant A.” a fost

satisfăcut, dar și din cererea de la fila 107 dosar fond, în care această parte

menționează depunerea listei cu obiectele de inventar solicitate a fi

restituite, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru aferente acestui

capăt de cerere.

În niciuna dintre cererile reclamantei,

existente în dosarul primei instanțe, nu este exprimată intenția părții

respective, de a solicita contravaloarea bunurilor de inventar, ca obligație

alternativă cererii de predare a bunurilor.

Prin urmare, dispunând în acest sens, prin

sentința atacată, Tribunalul s-a pronunțat cu depășirea limitelor de învestire stabilite

prin obiectul cererii de chemare în judecată, fiind încălcate dispozițiile art.

129 alin. (6) C. proc. civ., care menționează că, în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Confirmând soluția primei instanțe, sub acest

aspect, Curtea de Apel a pronunțat o decizie nelegală, ceea ce conduce la

admiterea recursului, în rejudecare, Curtea urmând să înlăture dispoziția de

obligare a pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventar. Instanța de

recurs nu poate proceda în acest sens, prin prezenta decizie, întrucât înlăturarea

obligației respective presupune schimbarea sentinței apelate, în urma admiterii

apelului declarat de pârâtă. Or, cum recursul se va admite și pentru un alt

motiv, respectiv cel analizat în cadrul pct. 2 din cererea de recurs, legat de

neanalizarea criticilor din apel, referitoare la soluția dată reconvenționalei,

iar soluția ce se va pronunța, în rejudecare, în ceea ce privește această

chestiune, necesită, de asemenea, reexaminarea apelului, soluționarea acestei

căi de atac nu se poate realiza în două trepte, și anume de Înalta Curte, prin

prezenta decizie, respectiv de către instanța de apel, în rejudecare, pentru

motivul referitor la soluția dată reconvenționalei. Ca urmare, Curtea de Apel va

judeca apelul, sub toate aspectele stabilite de prezenta instanță, pronunțând,

astfel, o singură soluție asupra căii de atac cu care a fost învestită, așa cum

este corect, urmând să țină seama de dispoziția Înaltei Curți, de a înlătura,

din sentință, mențiunea referitoare la obligarea pârâtei la plata contravalorii

obiectelor de inventar.

natura pricinii în argumentarea soluției instanței vizează, în realitate,

hotărârea Tribunalului și a constituit, totodată, și motiv de apel, care așa

cum s-a arătat, nu a fost examinat de Curte, ceea ce, pentru argumentele

prezentate în cadrul examinării motivului 2 de recurs, conduce la admiterea

recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. În consecință, ca și în cazul susținerilor referitoare la

reconvențională, din cadrul motivului 2, aceste critici nu vor fi examinate de

prezenta instanță, ci de Curtea de Apel, în rejudecare.

instanța de apel nu s-a pronunțat, prin decizie, asupra excepțiilor lipsei de

obiect și a lipsei de interes al reclamantei în formularea capătului din

acțiune, referitor la obligarea pârâtei să-i predea obiectele de inventar

aferente activului „Restaurant A.”, critică susceptibilă de încadrare în

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, se poate cere

casarea hotărârii atacate, în cazul în care instanța a încălcat formele de

procedură reglementate sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Într-adevăr, prin completarea cererii de

apel, apelanta pârâtă a invocat excepțiile lipsei de obiect și a lipsei de

interes al reclamantei în promovarea cererii sus-menționate, excepții asupra

cărora instanța de apel nu s-a pronunțat. Aceste excepții nu pot fi soluționate,

direct, în recurs, deoarece, raportat la susținerile pârâtei în fundamentarea

lor, rezolvarea excepțiilor presupune analiza unor aspecte de fapt, rezultate

din înscrisul invocat de recurentă, respectiv procesul verbal din 20 septembrie

2010, încheiat între părți. O asemenea analiză este incompatibilă cu structura

actuală a recursului, ce nu mai permite decât examinarea motivelor de

nelegalitate a deciziei recurate, nu și a celor de netemeinicie, în urma

abrogării motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 10 și pct. 11 C. proc.

civ., prin art. 1 pct. 111

1

din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin

Legea nr. 219/2005, respectiv prin art. 1 pct. 112 din aceeași O.U.G.

Nefiind posibilă examinarea excepțiilor

respective, direct, în recurs, singura soluție posibilă este cea a admiterii

căii de atac, cu consecința casării hotărârii, cu trimitere la instanța de

apel, în vederea analizării acestora, în caz contrar fiind produsă părții o

vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în necercetarea

de către instanță a apărărilor de ordin procesual, formulate de pârâtă.

Având în vedere aceste considerente, în baza art.

312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta reclamantă, va casa decizia

atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în

limitele stabilite prin prezenta decizie.

Cheltuielile de judecată solicitate de

recurentă vor fi stabilite de instanța de rejudecare, în raport și de soluția

ce urmează a se pronunța asupra apelului declarat de această parte, ținându-se

seama și de decizia prezentă, favorabilă părții menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC S.P.C.

SRL împotriva Deciziei civile nr. 41 din 16 martie 2012 a Curții de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza,

spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22

aprilie 2013.