ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3628/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3628/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La

data de 9 iulie 1999, reclamanta T.D.I. a chemat în judecată pârâta SC C. SA Constanța

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-i fie lăsat, în deplină proprietate

și liniștită posesie, imobilul situat în municipiul Constanța, str. O. nr. 38 bis,

compus din teren în suprafață de 5.998 m.p. și construcțiile edificate pe acesta.

În susținerea cererii de chemare în judecată,

reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului B.K., proprietar al

imobilului revendicat, acesta din urmă dobândind dreptul de proprietate asupra terenului

în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1923,

construcțiile - moara G. și anexele acesteia - fiind edificate ulterior. Deși imobilul

nu a fost trecut în proprietatea statului prin unul din modurile prevăzute de lege,

prin decizia nr. 251/1990 a Primăriei Municipiului Constanța, acesta a fost transmis

în administrarea T.A.G.GM. Constanța, iar, ulterior, prin efectul H.G. nr. 834/1991,

terenul a fost atribuit pârâtei SC C. SA Constanța. Prin compararea celor două titluri,

s-a solicitat de către reclamantă să se constate că titlul său de proprietate este

preferabil, acesta fiind reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare autentic,

în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar.

Pentru termenul de judecată din data de

3 mai 2007, reclamanta a formulat precizări la cererea inițială, în sensul că imobilul

revendicat a avut în timp ca adresă de situație și str. O. nr. 38-40, nr. 38 bis,

șoseaua O. nr. 38-40 și șoseaua O. nr. 38 bis. A mai solicitat cu această ocazie

introducerea în cauză a SC F.E. SRL Constanța, întrucât această societate a cumpărat

de la pârâtă două suprafețe de teren care fac parte din suprafața de teren revendicată

inițial, cu construcțiile aferente. Ca urmare, a solicitat obligarea societății

să-i fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie un teren de 250,24 m.p.

și construcția edificată pe acesta - nr. cadastral C1, respectiv un teren de 280,06

m.p. și construcția edificată pe acesta - nr. cadastral C2. S-a arătat că aceste

contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în mod abuziv și cu rea credință,

în condițiile în care exista deja o acțiune în revendicare în curs de soluționare.

La termenul de judecată din data de 31

mai 2007, reclamanta a depus o completare la cererea formulată inițial împotriva

SC F.E. SRL, solicitând să-i fie lăsată în deplină proprietate și liniștită posesie

și suprafața de 240 m.p. de teren, cu construcția edificată pe acesta - identificat

cu nr. cadastral C3. În motivare, s-a arătat că în timpul derulării procesului a

fost înstrăinată de către pârâtă și această suprafață de teren.

Tot la termenul de judecată din data de

31 mai 2007, reclamanta a formulat precizări cu privire la imobilul revendicat,

în sensul că, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, a înțeles să revendice imobilul

cu nr. cadastral C4, CF nr. XX, compus din teren în suprafață de 5.190 m.p. și construcțiile

edificate pe acesta, identificate cu indicativele CI, C2, CA - C13, iar, în contradictoriu

cu intervenienta SC F.E. SRL, înțelege să revendice imobilul cu nr. cadastral C3,

CF nr. YY, compus din teren de 240 m.p. și construcția O, imobilul cu nr. cadastral

C1, CF nr. ZZ, compus din teren de 250 m.p. și construcția - punct termic G. și

imobilul cu nr. cadastral C2, CF nr. PP, compus din teren de 280,06 m.p. și construcția

- spălătorie mecanică.

Prin sentința civilă nr. 2189 din 07

decembrie 2007, Tribunalul Constanța

a

respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamanta T.D.I. și intervenientul forțat B.A.A.Z.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale active

a reclamantei,

excepție invocată de pârâta SC C. SA Constanța, Tribunalul a reținut că, legitimarea

procesuală activă presupune, prin definiție, identitatea dintre persoana reclamantului

și titularul dreptului apărat prin formularea acțiunii pendinte.

În materia revendicării, problema calității

procesuale active, dacă este raportată la calitatea de proprietar, antamează însuși

fondul raportului juridic litigios, întrucât vizează dovedirea existenței dreptului

de proprietate în patrimoniul reclamantului, eventual preferința acestuia față de

dreptul invocat de partea adversă, pârâtul din cauză. Prin urmare, s-a apreciat

că aceasta constituie o chestiune de fond ce nu poate fi analizată pe cale de excepție.

În acțiunea în revendicare, problema calității

procesuale active se poate pune fără a antama fondul numai în cazul în care reclamantul

însuși invocă o altă calitate decât aceea de proprietar ori în cazul în care se

invocă existența altor coproprietari, nesemnatari ai acțiunii în revendicare formulate.

Ca urmare, față de motivarea excepției,

instanța a analizat numai aspectul privind existența și a altor moștenitori ai fostului

proprietar ai imobilului revendicat.

Sub acest aspect, s-a reținut că, prin

cererea înregistrată la data de 02 noiembrie 1999, reclamanta a solicitat introducerea

în cauză a numitului B.A.A.Z., în calitate de comoștenitor, respectiv coproprietar

al imobilului revendicat, în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., cererea

fiind admisă de instanță. Prin urmare, excepția a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la fondul raportului juridic

litigios,

instanța a constatat

că reclamanta nu a probat pretinsul dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu. Astfel, s-a reținut că, din copia certificată din 30 octombrie 1998, eliberată

de Direcția Județeană Constanța a Arhivelor Naționale, a rezultat că, în registrul

de proprietăți, la nr. R1 din 19 iulie 1923, a fost transcris actul de vânzare-cumpărare

autentificat prin procesul verbal din 19 iulie 1923, prin care A.R. a vândut lui

B.K., un imobil situat pe șoseaua O., trecut în planul de parcelare al Cartierului

Industriei Mici din Constanța, formând careul 234, în suprafață de 5998 m.p.

Reclamanta a depus certificatul de calitate

de moștenitor nr. M1/1999, eliberat de B.N.P I.M.C., din care a rezultat că moștenitor

unic de pe urma defuncților B.C. și B.H., este T.D.I.

Din certificatul de calitate de moștenitor

din data de 16 septembrie 2005, emis de notarul public G.D.Q. - New York, depus

în traducere legalizată la B.N.P. D.Ș., sub nr. L1 din 12 ianuarie 2007, cu apostila

prevăzută de Convenția de la Haga din 1961, a rezultat că reclamanta este comoștenitoare,

alături de B.A., de pe urma defuncților B.C. și B.H.

Reclamanta a depus o copie dactilografiată

a unui certificat de naștere, în copie legalizată, la un notar public din New York,

care nu poate fi identificat din conținutul înscrisului, din care rezultă că certificatul

de naștere are nr. N1 și a fost eliberat de Sfatul Popular al Orașului Constanța

și că numita B.D.I. este fiica defuncților B.K. și H.

Din copia dactilografiată a unui certificat

de căsătorie și legalizată la un notar public din New York, care nu poate fi identificat

din conținutul înscrisului, a rezultat că certificatul de căsătorie eliberat de

Sfatul Popular al Raionului Lenin, seria cj nr. S1, atestă că numita B.D.I., fiica

lui B.K., s-a căsătorit cu T.A.

Așadar, reclamanta T.D.I., apare conform

certificatului de căsătorie și a celui de naștere, ca fiind fiica lui B.K., în timp

ce, în certificatele de calitate de moștenitor depuse la dosar, apare ca moștenitoare

a lui B.C., deși certificatele de calitate de moștenitor în mod necesar au fost

întocmite avându-se în vedere certificatul de naștere și certificatul de căsătorie.

Pe de altă parte, numele pretinsului autor

al reclamantei, în oricare din cele două variante, nu corespunde cu numele cumpărătorului

imobilului revendicat, astfel cum apare în registrul de proprietăți - B.K.

În adresa din 20 august 2004, emisă de

Arhivele Naționale - Direcția Județeană Constanța, s-a arătat că în documentele

referitoare la naționalizarea mijloacelor de producție nu figurează moara G. din

Constanța, str. O. nr. 38-40, proprietatea lui B.K.

S-a concluzionat în cele din urmă în sensul

că reclamanta nu a probat că autorul său, respectiv cumpărătorul din cuprinsul contractului

de vânzare-cumpărare, este una și aceeași persoană și că, astfel, prin moștenire,

reclamanta ar fi dobândit dreptul de proprietate, situația fiind identică sub toate

aspectele și în ceea ce îl privește pe intervenientul B.A.

Prin decizia civilă nr. 282/C din 27

noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale

a

admis apelul reclamantei și intervenientului, a schimbat în parte sentința apelată,

a admis acțiunea și a obligat pârâta SC C. SA Constanța și intervenientă SC F.E.

SRL Constanța să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, imobilul

situat în Constanța, str. O. nr. 38 bis, compus din 5998 m.p. teren și construcții,

a respins apelul pârâtei SC C. SA, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

S-a reținut că reclamanții sunt descendenții

defunctului B.K., proprietar al imobilului revendicat și că, în prezent, imobilul

se află în posesia pârâtelor SC C. SA și SC F.E. SRL S-a consemnat că proprietarul

imobilului revendicat și descendenții acestuia sunt de origine armeană, cu precizarea

că reclamanții au emigrat în S.U.A. în anul 1962, respectiv în anul 1969, păstrându-și

cetățenia română.

S-a apreciat că reclamanții, prin probatoriile

existente la dosarul cauzei de față și-au dovedit calitatea de moștenitori ai fostului

proprietar al bunului revendicat.

Întrucât numele autorului a fost scris

în perioade de timp diferite, la instituții diferite, au fost constatate într-adevăr

diferențe în transcrierea acestuia, explicația acestei situații fiind legată de

pronunția numelui din vorbirea curentă (fonetica limbii armene, în forma sa occidentală

și orientală) și originea armeană a autorului reclamanților. Identitatea numelui

ce aparține aceleiași persoane a fost dovedită în instanță cu actele de stare civilă,

actele de proprietate, declarații notariale și declarații de martori, precum și

prin alte înscrisuri oficiale - diplome, atestate, planșe foto etc. Din aceleași

înscrisuri a rezultat și calitatea de moștenitori legali ai reclamanților. S-a reținut

că cererea a fost promovată prin angajarea aceluiași apărător, mai mult, aceasta

fiind confirmată prin prezența în persoană în instanță a reclamantei T.D.I., încheierea

de ședință din data de 02 iunie 2008 - cât și prin împuternicirea avocațială din

17 septembrie 2008, semnată personal de reclamantul B.A.A.Z.

Aceiași reclamanți, prin declarațiile date

pe propria răspundere în fața Notarului Public al Statului New York, A.D.P., și

cu apostila de la Haga, autentificate sub nr. A1 și, respectiv nr. A2 de către N.G.,

au atestat că statul american nu le-a acordat nici un fel de despăgubire pentru

imobilul din Constanța, str. O. nr. 38.

Mai mult, s-a reținut că B.K. a decedat

la data de 06 ianuarie 1947, preluarea abuzivă a imobilului având loc în anul 1948,

din acest an și până în anul 1950, aceeași persoană figurând ca titular de rol fiscal,

impozitele aferente fiind achitate prin descendenții săi. Fondul Industriei Naționalizate

s-a înființat mai târziu și nu s-au făcut probe din care să rezulte că apelanții

au primit despăgubiri de la Statul Român sau de la Statul American.

Reclamanții, în nume personal, au angajat

apărător și au promovat acțiunea în revendicare, au semnat personal cererea, reclamanta

T.D.I. fiind prezentă și personal în fața instanței de apel, legitimându-se cu acte

de stare civilă și pașaport, confirmând totodată că a dat procură fiului său, T.A.H.,

să acționeze în numele său și să semneze în numele său, oriunde ar fi necesar.

De asemenea, alături de calitatea de moștenitori,

reclamanții au dovedit că autorul lor a fost proprietarul bunului imobil revendicat,

compus din 5960,30 m.p. teren și construcții - inclusiv moara G.

Din probele administrate a rezultat inclusiv

faptul că autorul reclamanților s-a ocupat cu produse de morărit și panificație.

Astfel, s-a reținut că terenul a fost cumpărat

cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 1023 și transcris sub

nr. T1 din 19 iulie 1923, și forma careul 234, actual str. O. nr. 38.

Prin adresele din 16 iunie 2003 și din

22 august 2005 emise de Consiliul Local Constanța, Serviciul impozite și taxe și

alte venituri ale bugetului local, Agenția fiscală nr. 3, s-a comunicat istoricul

de rol fiscal al imobilului, din care a rezultat construcțiile existente.

Drept urmare, s-a concluzionat în sensul

că imobilul, trecut în planul de parcelare Cartierul Industriilor Mici, a fost preluat

în proprietatea statului, fără titlu valabil, în mod abuziv, astfel încât reclamanții

sunt pe deplin îndreptățiți la restituirea în natură a bunului imobil care, în prezent,

se află în posesia pârâtelor. Imobilul a fost în proprietatea statului până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - 14 februarie 2001 - dată la care SC C.

SA era acționar în societatea F.P.S., ulterior, aceasta a concesionat toate activele

către SC Co. SRL (la data de 20 septembrie 2001, după apariția Legii nr. 10/2001).

Mai mult, instanța a reținut că pârâtele, încă din anul 1999, aveau cunoștință de

procesul de revendicare inițiat de reclamanți cu privire la bunul imobil în litigiu.

În drept, instanța a avut în vedere dispozițiile

art. 3 C. civ., conform cărora „judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvânt

că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit

culpabil de denegare de dreptate".

Acest text, coroborat cu art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - orice persoană are dreptul la judecarea

în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către

o instanța independentă și imparțială învestită de lege - are drept scop asigurarea

unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese

de reclamanți pentru realizarea acestuia.

Procedura aleasă de reclamanți nu a fost

considerată inadmisibilă, cum a susținut pârâtă SC C. SA, întrucât acestora trebuia

în mod imperativ să li se asigure dreptul de acces efectiv la justiție, drept garantat

de art. 21 din Constituția României și art. 3 C. civ., respectiv art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - limitarea adusă acestui drept ar

fi afectat însăși substanța dreptului de proprietate al reclamanților (s-a avut

în vedere inclusiv jurisprudența instanței de contencios european, Cauzele Canciouci

și alții contra României - hotărârea din 26 noiembrie 2002, Faimblat contra României

- hotărârea din 13 ianuarie 2009).

Drept urmare, s-a apreciat că dreptul la

un proces echitabil este garantat tuturor persoanelor, la fel cum trebuie garantat

și dreptul la respectarea bunurilor proprii. În acest sens, art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției stipulează că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa

decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional".

În consecință, s-a concluzionat că reclamanții

au un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție și că, prin urmare, sunt

îndreptățiți la restituirea acestuia în natură, ei fiind deposedați în mod abuziv

de stat, stat care, ulterior, a transmis bunul (după anul 2001) unor societăți comerciale,

punându-i astfel pe reclamanți în imposibilitatea temporară de a obține folosința

bunului propriu.

Împotriva deciziei instanței de apel au

formulat cerere de recurs (I) la data de 17 martie 2009 pârâta SC C. SA și (II)

la data de 01 decembrie 2008, intervenienta SC F.E. SA, prin care au criticat-o

pentru nelegalitate și netemeinicia

(I). Recursul declarat de SC C. SA a uzat

următoarele aspecte particulare de pretinsă netermnicie și nelegalitate:

S-a invocat nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a motivat soluția de

respingere a apelului pârâtei. De asemenea, s-a susținut că instanța nu a motivat

concluziile recurentei referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților

(nu cu privire la nume, ci cu privire la dreptul lor de a solicita restituirea în

natură a imobilului), nici cele referitoare la preluarea fără titlu a imobilului,

ignorând susținerile legale, apărările pârâtei și ale intervenientei, demonstrate

în totalitate cu acte necontestate și necontestabile, aflate la dosarul cauzei.

Instanța nu a motivat, în conformitate cu dispozițiile legale, restituirea în natură

a imobilului și anularea contactelor de vânzare încheiate cu intervenienta SC F.E.

SA.

S-a invocat, totodată, și nulitatea prevăzută

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia s-a dat cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii. Carența în motivarea deciziei instanței de apel a determinat recurenta

să reia în totalitate susținerile făcute în fața instanțelor anterioare, prin raportare

la probele administrate în cauză.

A susținut că reclamanții erau obligați,

ca un fine de neprimire, să facă dovada că nu au primit nici o despăgubire în SUA,

potrivit acordului dintre România și SUA, semnat la Washington la 30 martie 1960

și inclus in anexa la Legea nr. 10/2001 lit. l).

Un aspect important al cauzei, cu consecințe

în planul acțiunii promovate, era și faptul că reclamanții nu au contestat în justiție

dispoziția de respingere a notificării.

În pofida actelor oficiale, emise de autoritățile

statului, care vizau acte și activități ale autorilor reclamanților, instanța de

apel nu a analizat modul de aplicare a naționalizării la situația concretă dedusă

judecății.

Dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea

nr. 10/2001 trebuie coroborate cu cele ale art. 3 lit. c), în sensul că Legea

nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale se referea la persoanele

juridice și, din acest motiv, restituirea era posibilă numai persoanelor juridice

proprietare, dar numai cu condiția reluării activității după data de 22 decembrie

1989, respectiv a interzicerii activității lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Pentru clădirea morii nu s-au depus nici

un fel de acte, deși o construcție cu destinație industrială trebuia autorizată

sau măcar înregistrată fiscal. Cert este și faptul că activitatea morii a continuat

după decesul autorului reclamanților, care a avut loc în anul 1947.

Martorii propuși de reclamanți au arătat

că soția și copiii proprietarului morii au continuat activitatea încă 2-3 ani după

naționalizare, aproximativ până în anul 1952.

A rezultat astfel în mod indubitabil că

reclamanții au ascuns cu rea credință faptul că moara a fost naționalizată, pentru

că martorii a cunoscut aspecte clare referitoare la naționalizare și la activitatea

productivă desfășurată de reclamanți.

Rezultă din toate datele cauzei că, la

data preluării, au fost respectate întocmai prevederile Legii nr. 119/1948, astfel

încât preluarea în patrimoniul statului s-a făcut cu titlu valabil.

Statul, aplicând corect Legea nr. 119/1948,

a dobândit un titlu valabil și, prin urmare, toate transmisiunile ulterioare, până

la cea efectuată către societatea pârâtă, au păstrat caracterul de valabilitate,

astfel încât SC C. SA nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce privește actele de proprietate,

se face în apelul reclamanților doar o teorie a conceptului de acte doveditoare,

fără a se răspunde punctual la susținerile societății pârâte, iar decizia pronunțată

nici măcar nu amintește de acest concept, astfel că nici nu-l analizează.

Cu privire la proprietatea imobilului,

recurenta-pârâtă a susținut următoarele; la dosar există doar un extras dintr-un

registru, nu din actul de cumpărare din anul 1923, care indica o suprafață de teren,

fără mențiuni privitoare la imobilele-construcții; niciodată nu s-a depus actul

de proprietate integral; arhiva solicitată a refuzat să elibereze copii; extrasul

privind pe comercianți îl indica pe autorul reclamanților ca fiind comerciant, firma

fiind moara G.; acesta nu este un act care să poată face dovada proprietății; adresa

Consiliului local Constanța indica existența a două loturi, unul de 2990 m.p., întrebuințat

ca grădină, între str. O. și str. A. și altul de circa 3000 m.p., pe care este moara

cu anexele sale; nu se arata în ce an, de către cine, sub ce calitate - persoana

fizică ori juridică - s-a edificat moara etc.

Deși se recunoaște calitatea de comerciant

a autorului reclamanților, instanța a ignorat dovada furnizată chiar de reclamanți,

care sprijinea apărările recurentei, întemeiată pe obligația de reluare a comerțului

după anul 1990.

S-a susținut și inadmisibilitatea acțiunii

de revendicare în ce privește moara și anexele sale, însă instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra excepției. Excepția este întemeiată și trebuia admisă, întrucât

imobilul trebuia reactivat după anul 1990, așa cum prevăd dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001; este cert că moara G. a funcționat și înainte

și după naționalizare, așa cum au indicat martorii audiați în cauză și cum rezulta

din actele inițiale de naționalizare și toate actele normative ulterioare privind

funcționarea morii sub regimul muncitoresc, depuse de intervenienta SC F.E.; deși

moara avea evident toate dotările necesare, nu s-a solicitat despăgubire și pentru

utilaje; ulterior, statul a folosit moara dezafectată și anexele ei și a construit,

prin întreprinderile de profil, alte clădiri, în care au fost instalate pe rând,

unități militare; toate clădirile vechi, din materiale precare, au dispărut și s-au

construit, înainte de anul 1990, clădirile actuale. Rezultă din toate aceste probatorii

că moara, anexele ei și terenul nu pot fi restituite pentru că nu s-a reactivat

comerțul după anul 1990.

Cu privire la calitatea reclamanților,

în loc să se răspundă punctual la toate problemele ridicate de pârâtă - referitoare

la calitatea procesuală activă a reclamanților, la identitatea și la exprimarea

voinței lor reale de a introduce această acțiune - instanța face doar o teorie a

posibilității ca reclamanții să-și fi legitimat calitatea.

S-a susținut că nu exista dovezi că reclamanții

sunt persoanele care au efectuat demersurile de revendicare din prezenta cauză,

întrucât după ce reclamanta s-a prezentat în instanță, a rămas neclarificată situația

celuilalt reclamant, având în vedere următoarele date: cererea inițială de revendicare

a fost introdusă numai de reclamanta T.D.I., prin avocat; împuternicirea nu a fost

semnată; în apel, apare în fața instanței, reclamanta, care confirma demersul său,

dar nu și pe cel al fratelui său; s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare,

pentru neîntrunirea unanimității coproprietarilor, apare un certificat de calitate

de moștenitor din 16 septembrie 2005 cu semnăturile celor doi frați; grafia este

importantă, pentru că este singura certificată legal, spre deosebire de celelalte

care urmează; se depun, copii ale cărților de identitate americane ale reclamanților.

S-au invocat și nulitățile prevăzute de

art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., cu referire la fondul cauzei, după cum

urmează:

Reclamanții au invocat atât dispozițiile

referitoare la revendicarea de drept comun, cât și pe cele ale Legii nr. 10/2001,

prin urmare trebuia examinat apelul declarat prin prisma tuturor actelor normative

incidente.

Terenul ocupat de clădirile noi nu putea

fi retrocedat în natură, întrucât toate construcțiile au fost edificate înainte

de anul 1990, din fondurile statului sau ale altor entități economice.

Au fost invocate și dispozițiile art. 19

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe terenul pretins a fi proprietatea autorului

reclamanților s-au adăugat construcții care reprezintă cel puțin de 10 ori suprafața

desfășurată a morii.

Sunt aplicabile, de asemenea, dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă imobilul nu a fost preluat abuziv,

deoarece toate construcțiile ulterioare au fost edificate în mod autorizat.

Potrivit expertizei depusă în cauză de

societatea pârâtă, care nu a fost niciodată contestată, toate construcțiile de pe

teren s-au edificat, potrivit caracteristicilor lor tehnice, după anul 1950, iar

clădirea veche a morii a fost eliberată de echipamentele tehnice, recompartimentată

și reutilată, servind inițial ca dormitoare pentru soldați sau muncitori și, ulterior,

ca ateliere și birouri.

Nu pot fi retrocedate imobilele înstrăinate,

inclusiv prin procesul de privatizare, care s-a produs astfel prin Legea nr. 15/1990,

statul a transmis aceste imobile în patrimoniul noilor societăți, dar și-a păstrat

cotele de proprietate concretizate în acțiuni, acțiunile statului au fost vândute

public prin F.P.S., după apariția Legii nr. 10/2001, și actele nu au fost atacate

în termen de reclamanți.

Buna-credință nu poate fi pusă în discuție,

pentru că nu pârâta SC C. SA a cumpărat aceste acțiuni, ci un acționar al ei, persoană

juridică, respectiv SC Co. SA, așa cum rezultă chiar din actele depuse de reclamanți.

Cu privire la înstrăinarea făcută către

SC F.E. SA, s-a invocat nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

sensul aplicării greșite a legii, dar și art. 304 pct. 7, deoarece hotărârea nu

a fost motivată.

Reclamanții au formulat inițial doar o

acțiune în revendicare, aceasta fiind suspendată pentru neîntrunirea cerințelor

legale, cu toate că între timp se invocaseră dispozițiile Legii nr. 10/2001. Sunt

deci aplicabile dispozițiile art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, deoarece

înstrăinarea s-a făcut cu bună credință. Vânzarea a avut loc în mai multe etape

dintre care prima, cea din anul 1999, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001.

Celelalte două acte de înstrăinare, din anul 2002 și 2006, sunt situate în perioada

în care nu exista pe rolul instanței o acțiune de revendicare în curs, iar litigiul

nu putea să fie notat în cartea funciară.

Art. 45 prevede că actele juridice de înstrăinare

sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării,

iar alin. (2) prevede că, și în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, nulitatea

nu operează dacă actul a fost încheiat cu bună credință.

Ca urmare, nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 45 alin. (1) și (2) invocate de reclamanți, ci cele ale alin. (4), deoarece

s-a demonstrat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Recurenta a înțeles să reia susținerile

referitoare la legalitatea vânzărilor, dar și la buna sa credință, deoarece: acțiunea

în revendicare din 1999, inadmisibilă, a fost suspendată tocmai pe acest motiv

și a fost repusă pe rol abia în toamna anului 2006, păstrând aceleași lipsuri în

motivare și documentație; litigiul astfel conturat nici măcar nu a fost notat oficial

în cartea funciară, spre știința terților; pe baza actelor analizate mai sus și

care au însoțit și cererea de retrocedare adresată pârâtei, aceasta a emis dispoziția

de respingere, care nu a fost atacată în justiție.

S-a invocat nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește prescrierea dreptului reclamanților

de a solicita constatarea nulității vânzărilor, aspect neanalizat de instanța de

apel. În drept, s-a invocat art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevede

că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de

1 an de la data intrării în vigoare a legii.

(II) Recursul declarat de intervenienta

SC F.E. SA a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate și netemeinicie:

S-a susținut că hotărârea este nelegală,

întrucât instanța de apel s-a mărginit doar să afirme că a examinat motivele de

apel referitoare la identitatea reclamanților ca adevărați descendenți ai defunctului

B.K., aceasta preluând pur și simplu susținerile reclamanților.

Nu s-a observat un aspect esențial, anume

că toate actele de la dosarul cauzei sunt copii legalizate efectuate de notari americani

de pe copii xerox, ori pur și simplu copii xerox.

În ceea ce privește pretinsul drept la

despăgubiri pe care statul nu l-ar fi respectat, dând astfel cale liberă reclamanților

să formuleze cerere de chemare în judecată pendinte, nu pot fi reținute ca pertinente

considerentele instanței, conform cărora reclamanții, prin declarațiile pe proprie

răspundere date în fața Notarului Public al Statului New York, și cu apostila de

la Haga, autentificată, au dovedit căutatul american nu le-a acordat despăgubiri

pentru imobilul în litigiu. În loc de o negație din partea organelor statului, reclamanții

vin doar cu o declarație pe proprie răspundere, suficienta doar în opinia instanței

de judecată.

În ceea ce privește modalitatea prin care

moara G. a fost preluată de Statul Român, instanța s-a limitat doar la a menționa

că imobilul a fost preluat abuziv în anul 1948, fără a analiza înscrisurile aflate

la dosarul cauzei, care dovedesc o cu totul altă situație de fapt.

Inițial, reclamanții și-au întemeiat acțiunea

pe dispozițiile dreptului comun, ulterior acțiunea fiind reformulată după prescripțiile

Legii nr. 10/2001, cu motivarea esențială că imobilul revendicat a fost preluat

de stat fără titlu în anul 1948, de la autorul lor comun, B.K.

Sub acest aspect, s-a susținut că instanța

de judecată a fost indusă în eroare cu privire la valabilitatea titlului statului,

dat fiind că, în toate documentele depuse de reclamanți la dosarul cauzei, a fost

accentuată ideea că moara G. a fost preluată de către stat fără titlu valabil.

S-a susținut că s-a administrat proba indubitabilă

a naționalizării morii G., motiv pentru care și reclamanții au recunoscut că acest

imobil a fost naționalizat în baza prevederilor Legii nr. 119/1948.

În mod nelegal instanța a reținut că procedura

aleasă de reclamanți este admisibilă, omițând să facă distincția necesară între

situația unui bun preluat abuziv fără titlu și situația unui bun preluat abuziv

cu titlu, întrucât soluția finală depindea în mod determinant de această distincție,

consecințele patrimoniale fiind în mod evident altele pentru părțile din proces.

Neacordarea despăgubirilor ar fi motivul

pentru care legiuitorul a dat posibilitatea foștilor proprietari de a-și reclama

drepturile în instanță, pentru că dacă aceste despăgubiri s-ar fi acordat, reclamanții

nici nu ar mai fi avut vocație procesuală în prezenta cauză.

Recurenta a susținut că imobilul preluat

în mod abuziv de stat, dar cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948, la care

se referă art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și pct. 2.1 din Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, instituie prezumția relativă potrivit

căreia preluarea s-a făcut cu titlu valabil.

Privită și prin prisma art. 46 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 care statuează, că și în cazul de față, se aplică cu precădere

prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, acțiunea reclamanților privind restituirea

în natură a imobilului apare ca fiind inadmisibilă, dacă se ține cont de preluarea

cu titlu sau fără titlu.

Mai mult, s-a susținut că prevederile

art. 21 alin. (2) din capitolul III din Legea nr. 10/2001, condiționează restituirea

în natură a imobilului, în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală

este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea

acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare

a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

Din adresa Oficiului Național al Registrului

Comerțului din 24 februarie 2006, privind istoricul firmei SC C. SA a rezultat că

la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul român, prin F.P.S.,

era acționar minoritar (40,37 %) la pârâta SC C. SA.

La dosarul cauzei există expertiză contabilă

extrajudiciară, depusă de reclamanți, din care rezultă că valoarea imobilului solicitat

a fi restituit în natură este de 7.383.130.008,71 ROL, în timp ce valoarea acțiunilor

deținute de F.P.S. la pârâta SC C. SA era, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni din 6 februarie 2001, în sumă de 5.160.480.000 ROL, nefiind deci aplicabile

prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța apreciază în mod nelegal că moara

G. se cuvine, potrivit dispozițiilor dreptului comun, descendenților proprietarului

B.K., fără să amintească măcar de situația juridică a morii G. - aceasta fiind,

în fapt și în drept, un activ comercial.

În raport de aceste documente, și având

în vedere că acțiunea introductivă de instanța a fost recalificată de către reclamanți,

dintr-o acțiune întemeiată pe dreptul comun, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, s-a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, dat fiind

că actul naționalizării privește o întreprindere înregistrată ca atare la registrul

comerțului, iar restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, este condiționată

de reluarea și continuarea activității ca persoana juridică până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În subsidiar, în ceea ce privește temeinicia

și legalitatea actelor de vânzare - cumpărare prin care aceasta a dobândit proprietatea

asupra unora din activele revendicate prin acțiunea introductivă de instanță, s-a

solicitat a se constata că recurenta a avut încheiat un contract de asociere în

participațiune pentru exploatarea în comun a Spălătoriei M., activ ce funcționa

sub autoritatea pârâtei la adresa indicată încă de la preluarea de către aceasta

a imobilului în discuție - iunie 1990, și chiar cu mult înainte de această dată,

respectiv anii 1950-1960, când pârâta funcționa în subordinea autorităților publice

locale.

Prin acest contract, pârâta din cauza de

față a pus la dispoziția societății imobilul în care funcționa Spălătoria M., recurenta

angajându-se să preia ca atare personalul salariat și să modernizeze activitatea

Spălătoriei M. prin dotarea acesteia cu utilaje noi, performante și ecologice.

Întrucât aportul societății recurente a

fost substanțial, s-a luat în calcul posibilitatea de a cumpăra activul respectiv

și, neavând suficiente fonduri bănești, activul a fost cumpărat în rate. Activul

în sine, Spălătoria M., nu putea exista și funcționa ca atare fără Punctul Termic

care să-i asigure aburul tehnologic de mare presiune necesar și fără căile de acces

de la acesta la Spălătoria M., condiție impusă de toate instituțiile care au avizat

și au autorizat funcționarea Spălătoriei M.

S-a susținut și că recurentele nu pot fi

catalogate drept cumpărători de rea credință, pentru cel puțin trei motive esențiale:

au cumpărat de la o persoană juridică privată care și-a dovedit proprietatea prin

înscrisurile oficiale existente la dosarul cauzei; au solicitat extras de carte

funciară prin care se atesta dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului

și activelor (certificat din 21 noiembrie 1999, eliberat de Judecătoria Constanța,

nr. BB/2002, emis de Judecătoria Constanța și extras de carte funciară din 12

decembrie 2006); au solicitat informații de la organele fiscale din care a rezultat

că vanzătoarea (pârâta din cauza de față) figura ca plătitor de impozite și taxe

asupra imobilelor în discuție, neconfirmându-se astfel susținerea reclamanților

că ar fi notat litigiul la Primăria Constanța.

Reclamanții, deși se aflau în proces cu

pârâta, nu au notat acest litigiu în extrasele de carte funciară pentru a face opozabilă

și terților acest fapt, deși notarea în registrele de publicitate imobiliară era

o simplă formalitate.

S-a susținut că nu a avut cunoștință de

existența litigiului dintre reclamanți și pârâta, până la primirea citației prin

care a fost introdusă în cauză la termenul de judecată din 31 mai 2007. La momentul

încheierii actelor de vânzare-cumpărare, recurenta a avut convingerea că pârâta,

ca vânzătoare, este proprietara bunurilor în litigiu.

Pe de altă parte, un element esențial pentru

aprecierea bunei-credințe îl reprezintă chiar prețul plătit pe aceste active, care

nu este deloc neglijabil, fiind un preț mai mult decât serios, rezultat ca urmare

a unor evaluări făcute de experți autorizați.

Nu aceeași bună-credință li se poate recunoaște

reclamanților care, încă de la introducerea acțiunii în justiție - 1999, cunoșteau

că la această adresă funcționa societatea recurentă. Încercarea reclamanților de

a induce ideea că recurenta ar fi cumpărat imobilele în discuție pe riscul său propriu,

renunțând chiar la răspunderea vânzătoarei pentru evicțiune, este încă o dovadă

a relei sale credințe. Astfel fiind, s-a susținut că nu îi sunt aplicabile prevederile

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, recurenta fiind un cumpărător de bună-credință.

(III) La data de 16 septembrie 2009, a

formulat cerere de intervenție în interesul recurentei-pârâte, F.C., prin care a

invocat următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie:

A precizat că susține toate criticile din

recurs, dar și pe cele care îl plivesc în mod direct, în calitate de acționar al

societății recurente: art. 13 alin. (1) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

prevăd restituirea în natură a imobilelor naționalizate, în afara situației în care

au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale; art. 45 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare sunt valabile, dacă au fost încheiate cu respectarea legilor

în vigoare la data înstrăinării; art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede

că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

Pe ansamblul economiei naționale, politica

generală a statului bazat pe economia de piață a fost aceea de privatizare generală,

preponderent în sectoarele economice, nu prin forma inițială prevăzută de Legea

nr. 15/1990, ci prin vânzarea în diferite modalități a participațiilor statului

către întreprinzătorii privați.

În ceea ce o privește pe pârâta SC C. SA,

aceasta cuprinde numai acționari privați, care și-au dobândit proprietățile cumpărând

public, prin bursa, acțiunile societății, cu veniturile realizate din propriile

activități productive, acțiuni la participațiile statului care constituie echivalentul

valoric al unor categorii de bunuri.

Acționarii societății sunt persoane fizice

și juridice cu capital integral privat - cel mai important fiind S.I.F. Transilvania,

care au cumpărat ori dețin acțiuni listate la bursaă.

Statul a înțeles să respecte legile în

vigoare la momentul la care și-a vândut participațiile la diferitele societăți comerciale,

astfel încât privatizarea și apoi vânzarea acțiunilor s-a făcut legal, public, ele

fiind listate la bursă.

În cazul vânzării publice de acțiuni listate

la bursă, nu se poate pune problema relei-credințe; buna-credință rezultă din calitatea

celui care vinde, publicitatea procedurilor care dă certitudine de legalitate celui

care cumpără, posibilitatea de atacare a acestor vânzări în cadrul acțiunii de față.

Instanța de apel a constatat că reclamanții

au un titlu de proprietate, a declarat că imobilul în litigiu a fost preluat fără

titlu, dar nu motivează în nici un fel această constatare.

Interesul lor era doar de a distrage atenția

de la legea de naționalizare și de la analizarea titlului statului, în pofida actelor

oficiale, emise de autoritățile, cu privire la acte și activități ale autorilor

reclamanților, instanța fiind astfel indusă în eroare nu analizează modul de aplicare

a naționalizării în situația concretă supusă judecății.

Dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea

nr. 10/2001 trebuie coroborate cu cele ale art. 3 lit. c), în sensul că Legea

nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale se referea la persoanele

juridice și de aceea restituirea este posibilă numai persoanelor juridice proprietare,

cu condiția reluării activității după 22 decembrie 1989 sau a interzicerii activității

lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru clădirea morii nu se depun nici

un fel de acte, deși o construcție cu destinație industrială trebuia autorizată

sau măcar înregistrată fiscal. La fel de cert este că activitatea morii a continuat

după decesul autorului reclamanților, care a avut loc în anul 1947.

Martorii propuși chiar de reclamanți au

arătat că soția și copiii proprietarului morii au continuat activitatea încă 2-3

ani după naționalizare, aproximativ până în anul 1952.

Rezultă în mod indubitabil că reclamanții

au ascuns cu rea-credință faptul că moara a fost naționalizată, pentru că martorii

au relatat aspecte foarte clare referitoare la naționalizare și la activitatea productivă

desfășurată de reclamanți.

Datele cauzei confirma faptul că la data

preluării, au fost respectate toate prevederile Legii nr. 119/1948, astfel încât

preluarea s-a făcut cu titlu valabil, în sensul pct. 2.1, parag. 1 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003.

Statul, aplicând corect Legea nr. 119/1948,

a dobândit un titlu valabil, și toate transmiterile ulterioare, până la cea efectuată

către societatea pârâtă, au păstrat caracterul de valabilitate, astfel încât SC

C. SA nu putea fi obligată la restituirea în natura a acestui imobil.

S-a invocat și inadmisibilitatea acțiunii

de revendicare în ce privește moara și anexele sale, însă instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra excepției.

Excepția invocată este întemeiată, întrucât

moara G. trebuia reactivată după anul 1990, așa cum prevăd dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001; moara G. a funcționat și înainte și după

naționalizare, așa cum au indicat martorii audiați în cauză și cum rezulta din actele

inițiale de naționalizare și toate actele normative ulterioare privind funcționarea

morii sub regimul muncitoresc depuse de SC F.E.; deși moara avea evident toate dotările

necesare, este important faptul că nu s-au solicitat despăgubiri și pentru utilaje;

ulterior, statul a folosit moara dezafectată și anexele ei și a construit, prin

întreprinderile de profil, alte clădiri, în care au fost instalate pe rând, unitari

militare; toate clădirile vechi, din materiale precare, au dispărut și s-au construit,

înainte de anul 1990, clădirile actuale. A rezulta că moara, anexele ei și terenul

nu puteau fi restituite în natură reclamanților pentru că nu s-a reactivat comerțul

după anul 1990.

(IV) La data de 16 septembrie 2006, a formulat

cerere de intervenție în interesul pârâtei și Societatea de Investiții Financiare

T. SA, prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:

În calitate de creditor al societății emitente,

în baza calității de acționar cu o cota de 56,7%, din totalul capitalului social,

s-a susținut că decizia atacată cu recurs este esențial și în mod vădit nelegală,

pentru următoarele considerente principale:

Instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor

și excepțiilor formulate și susținute de către pârâtă, nu și-a motivat concluziile

referitoare la calitatea procesuală activă a reclamanților cu privire la dreptul

lor de a solicita restituirea și nici cu privire la preluarea fără titlu a imobilului,

ignorând înscrisurile depuse la dosar, nu a motivat în drept decizia de a dispune

restituirea în natură a imobilului în litigiu, precum și nici aceea de anulare a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurentă cu intervenienta forțată

SC F.E. SA.

În general, se poate aprecia că motivarea

deciziei este foarte succintă și lacunară, nefiind atinse nici măcar tangențial

toate problemele pe care pârâta le-a ridicat, împrejurare care poate echivala cu

o nemotivare, fiind prezent astfel motivul de recurs evocat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Decizia recurată a fost emisă cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel nu i-a obligat pe reclamanți

să facă dovada că nu au primit nici o despăgubire în SUA; lipsa unei astfel de dovezi

ar fi trebuit să constituie un fine de neprimire, în economia acestui litigiu.

Instanța de apel a încălcat legea atunci

când nu a constatat și reținut împrejurarea că reclamanții nu au atacat în justiție

decizia recurentei-pârâte prin care le-a fost respinsă notificarea.

Instanța de apel a constatat fără temei

legal că reclamanții au titlu de proprietate și că imobilul a fost preluat fără

titlu, dar nu arată care sunt motivele de fapt și de drept care pot susține o astfel

de reținere.

Reclamanți nu au făcut dovada certă a obiectului

și întinderii drepturilor imobiliare revendicate, din înscrisurile depuse la dosar

nerezultând că autorii celor care au revendicat au fost proprietari, persoane fizice

asupra bunurilor în cauză.

Instanța de apel nu a reținut faptul că

reclamanții nu au făcut dovada că acele persoane sunt realmente persoanele care

au declanșat și susținut litigiul pendinte.

Terenul ocupat cu clădirile noi nu putea

fi retrocedat în natură pentru că toate construcțiile amplasate pe acesta sunt edificate

după anul 1990, din fondurile statului sau ale unor agenți economici. Potrivit expertizei

tehnice efectuată în cauză și necontestată de nici una din părți, toate construcțiile

de pe terenul revendicat au fost ridicate după 1950, vechea moara fiind dezafectată,

recompartimentată și afectată altor destinații.

Înstrăinarea imobilului în litigiu către

intervenientă, în parte înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și, în parte, după

anul 2002, s-a făcut în condițiile în care nu existau litigii pe rol, deci vânzarea

către terț s-a făcut cu bună-credință, în cauză nefiind întrunite cerințele

art. 45 alin. (1) și (2) din lege, imobilul fiind preluat cu titlu valabil.

Dreptul reclamanților de a invoca nulitatea,

indiferent de cauză, contractelor de vânzare cumpărare este prescris prin prisma

prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd un termen de un

an de la data intrării în vigoare, respectiv data declanșării procesului și evoluția

lui ulterioară.

(V) Prin încheierea de ședință nr. 163

C din 15 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale,

în

temeiul dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ., a admis cererea apelanților-reclamanți,

a lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 282/C din 27 noiembrie 2008 a Curții

de Apel Constanța, în sensul că imobilul în litigiu este situat în municipiul Constanța,

str. O. nr. 38 și este compus din teren în suprafață de 5960,30 m.p., conform măsurătorilor

cadastrale (5998 m.p. din actele de proprietate), plus construcții.

Pentru a pronunța această încheiere au

fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Potrivit art. 281

1

C. proc.

civ., instanța a apreciat cererea formulată ca fiind admisibilă, respectiv întemeiată

pe fond, întrucât chestiunea dedusă judecății a vizat afirmarea, în limitele dezlegării

în fapt a litigiului, adresei poștale sub care este cunoscut imobilul în litigiu,

având în vedere modalitatea de identificare a acestuia pe parcursul derulării procesului

și considerentele reținute de către instanța de apel (decizia civilă nr. 282 C

din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă).

În speță, este irelevant faptul că, inițial,

reclamanții au solicitat restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului

prin prisma datelor deținute la acel moment, concretizând pretențiile lor asupra

imobilului dobândit de către autorul lor în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 iulie 1923.

S-a reținut că acestui imobil i-au fost

atribuite încă de la început mai multe adrese poștale, str. O. nr. 38 bis, str.

O. nr. 38-40, pentru ca prin cererea precizatoare formulată la termenul din 31

mai 2007 să se menționeze că obiectul acțiunii în revendicare îl constituie imobilul

situat în municipiul Constanța, str. O. nr. 38, jud. Constanța, (fost str. O.

nr. 38-40, fost str. O. nr. 38 bis).

La acest imobil s-a făcut referire în considerentele

deciziei civile nr. 282 C din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța (cu trimitere

la adresele din 16 iunie 2003 și din 22 august 2005 ale Serviciului de impozite

și taxe din cadrul Consiliului Local al mun. Constanța) instanța de apel a arătat

actuala adresă a imobilului - str. O. nr. 38.

Este incontestabil faptul că, pe calea

prevederilor art. 281

1

C. proc. civ., părțile nu pot pretinde modificarea

sau completarea datelor definitorii care au făcut obiect de analiză cu ocazia dezlegării

în fapt și drept, însă în speță, aspectele tranșate de către instanța de apel au

vizat în mod neechivoc imobilul menționat - situat în prezent la adresa din

str. O. nr. 38, identificat conform raportului de expertiză ing. C.L. ca având 5.960,30

m.p. teren, astfel cum a rezultat din măsurătorile cadastrale (5.998 m.p., astfel

cum rezultă din actele de proprietate).

(VI) Împotriva încheierii de ședință a

formulat cerere de recurs S

C

C. SA, prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate:

S-a susținut nulitatea prevăzută de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea cererii față de

temeiul juridic invocat, întrucât, în fapt, se tinde la completarea, pe o cale nepermisă

de lege, a unor aspecte ale acțiunii omise de reclamanți, care nici nu au declarat

recurs în cauză.

Art. 281

1

C. proc. civ. permite

să se ceară lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului

hotărârii.

Cererea include însă aspecte prin care

nu se pune în discuție înțelesul, întinderea ori aplicarea dispozitivului hotărârii,

ci se tinde la modificarea pe fond a hotărârii în ce privește obiectul cererii de

revendicare. În motivarea cererii nu se face referire la actele de proprietate,

ci doar la concluziile expertizei și la măsurătorile cadastrale.

(VII) Prin încheierea din ședința publică

din 27 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a conexat pricinile ce au făcut

obiectul Dosarelor nr. 399/36/2009 și nr. 5/118/1999, în temeiul dispozițiilor

art. 164 alin. (1) C. proc. civ., cauza urmând ca în viitor să se identifice cu

numărul cel mai vechi - Dosarul nr. 5/118/1999.

(VIII) Recursurile, la fel ș