ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A.R. la data de 28 iunie 2001 sub nr. 144 și adresată Primăriei Municipiului Constanța, A.I.M., în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru 429 mp teren situat în Constanța lot 15, careu 284, care în prezent este afectat de blocuri de locuințe. Petiționara a arătat că terenul menționat a aparținut în proprietatea defunctului G.N., care l-a avut ca moștenitor pe G.E.A., acesta din urmă având-o ca moștenitoare pe G.M.G. (mama petiționarei), petiționara fiind unica moștenitoare a acesteia din urmă.

Prin Dispoziția nr. 3925 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Constanța a fost respinsă notificarea întrucât petiționara nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului și nici calitatea sa de moștenitor. Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanța reclamanta A.I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 3925 din 29 noiembrie 2005 și obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul menționat în notificare.

Fiind astfel investit, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1781 din 15 septembrie 2006, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Municipiul Constanța pentru lipsa calității procesual pasive și în ceea ce privește pe pârâtul Primarul municipiului Constanța (ulterior introdus în cauză), ca nefondată, obligând-o pe reclamantă la 400 RON cheltuieli de judecată către pârâtul Primarul municipiului Constanța. Pentru a hotărî astfel, primarul a reținut că Municipiul Constanța nu are calitate procesual pasivă în condițiile în care nu acesta este emitentul dispoziției atacate cu contestație. Emitentul dispoziției fiind Primarul municipiului Constanța, acesta are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, prima instanță a reținut, în esență, că Jurnalul 10596/1946 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a, inventarul din 31 mai 1946, invocate de reclamantă, nu ac dovada dreptului de proprietate, având doar un caracter declarativ, ele necuprinzând nici o mențiune cu privire la titlul de proprietate asupra imobilului în discuție. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului și nici a calității sale de moștenitor al defunctului G.N., aceasta nedovedind calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 156/C din 2 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Suplinind motivarea instanței de fond, curtea de apel a reținut, în esență, că în speță s-a făcut dovada că defunctul G.N. a fost proprietarul terenului în discuție și că prin sentința civilă nr. 364 din 20 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al orașului Constanța imobilul a fost trecut în proprietatea statului. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut însă dovada calității de moștenitor de pe urma defunctului G.N., întrucât mama sa, G.M.M. (văr primar), a fost înlăturată de la succesiunea defunctului G.E.A. (fiul lui G.N.) prin instituirea de către acesta a unui legatar universal, respectiv M.S.M. Deci, reclamanta nu poate beneficia prin retransmitere de o vocație succesorală care nu este utilă.

Întrucât autoarea reclamantei nu a putut demonstra vreun drept cu privire la succesiunea defunctului G.E.A. (moștenitorul proprietarului inițial al terenului, G.N.), pe cale de consecință, nu a putut opera retransmiterea către reclamantă nici a moștenirii rămase de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma defunctului G.A.(fratele acestuia). Instanța a mai reținut că legalitatea și valabilitatea certificatului de moștenitor nr. 335 din 10 martie 1989 eliberată de fostul Notariat al sectorului 3 București emis pe numele lui M.S.M.

(instituită legatar universal prin testamentul autentificat sub nr. 15167 din 24 decembrie 1983 de către G.E.A.) a fost verificată de instanță, sens în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1771/2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins și cererea reclamantei (intervenientă în interes propriu în acel dosar) de constatare a nulității absolute a menționatului certificat de moștenitor și constatarea calității sale de moștenitor legal al defunctului G.E.A. Menționata sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 282 A din 12 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1369 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul și respectiv recursul reclamantei.

De aceea, a concluzionat instanța de apel, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.I.M., invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. Prin prima critică recurenta-reclamantă susține că decizia atacată s-a dat cu încălcarea competenței primei instanțe, deoarece instanța de apel reținând corect că instanța de fond a soluționat greșit cauza prin admiterea excepției lipsei actului de proprietate al lui G.N., urma, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să desființeze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, pentru soluționarea pe fond.

Prin cea de a doua critică, susține că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța de apel examinând cauza în temeiul dreptului comun deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, fiind succesibil al lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunul în discuție. Cererea de restituire formulată prin notificare are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunul în discuție. Prin cea de a treia critică, susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că există autoritate de lucru judecat cu privire la inexistența calității sale de moștenitor de pe urma defunctului G.E.A., întrucât în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., referitoare la identitatea de obiect, cauză și părți.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Referitor la prima critică, întemeiată pe pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită. Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, modificat ulterior prin Legea nr. 219/2005 „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. În speță, nici una din ipotezele prevăzute de textul citat nu se regăsește.

Prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei reținând că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001 (excepție de fond, peremptorie și absolută) așa încât, instanța de apel nu s-a aflat în ipotezele prevăzute de textul menționat pentru a desființa hotărârea atacată și a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În virtutea atribuțiilor de control judiciar, instanța de apel a substituit doar motivarea instanței de fond cu propria motivare corectă în fapt și în drept, în condițiile în care ca regulă, apelul este o cale devolutivă de atac, ceea ce înseamnă că efectele apelului nu s-au răsfrânt decât asupra a ceea ce s-a judecat de prima instanță.

Referitor la cea de a doua critică, întemeiată pe pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Se susține, în esență, de către recurenta-reclamantă că beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobil în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât fiind succesibil al lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a acceptat succesiunea prin însăși cererea de restituire transmisă prin notificare, dobândind astfel calitatea de moștenitor. De aceea, susține recurenta, aprecierea instanței de apel privind „exheredarea” sa, determinată de lipsa calității sale de moștenitoare a lui G.N., este nelegală, contravenind prevederilor art. 4 alin. (3)-(4) și art. 22 alin. (5) și art. 52 din Legea nr. 10/2001.

Nici această critică nu poate fi primită. Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speță, nici una din ipotezele la care se referă textul menționat nu se regăsește, considerentele hotărârii atacate fiind clare și neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate, fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite”.

O primă obligație care îi incumbă moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune testamentară. În acest fel, moștenitorul dovedește aptitudinea sa de a succede și vocația lui ereditară. Aptitudinea de a succede, reprezintă întrunirea unor prealabile condițiile legale în persoana unui succesibil, condiții în lipsa cărora devine inoperabilă vocația sa succesorală. Conform art. 654 și urm. C. civ., aceste condiții sunt: - moștenitorul să existe la momentul deschiderii succesiunii; - să nu fie nedemn; - să aibă vocație la succesiune. A avea vocație legală înseamnă a fi chemat la succesiune potrivit regulilor instituite de dreptul comun.

Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun ci ea se complinește cu acesta. În speță, în mod just a reținut instanța de apel că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât, făcând parte din categoria colateralilor ordinari, nefiind moștenitor rezervatar, a fost înlăturată de la moștenirea lui G.E.A. de legatara universală M.S.M., legatul universal conferindu-i vocație la întreaga moștenire. Corect a reținut instanța de apel că prin instituirea numitei M.S.M. ca legatar universal al defunctului G.E.A., au fost înlăturați de la succesiune moștenitorii nerezervatari din clasa colateralilor ordinari, din care fac parte și verii primari, în speță, G.M.M.

(mama reclamantei A.I.M.) și frații săi P.G.C.N. și P.C.T. Întrucât autoarea reclamantei nu a avut calitatea de moștenitor de pe urma defunctului G.E.A., pe cale de consecință nu a operat retransmiterea către reclamantă nici a moștenirii rămase de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma lui G.A.(fratele acestuia și fiul proprietarului inițial). Potrivit art. 651 C. civ., data în raport de care se determină persoanele chemate de moștenire și drepturile ce li se cuvin este data decesului antecesorului părților, defunctul G.E.A., ceea ce exclude considerarea vreunei alte date, cum ar fi apariția Legii nr. 10/2001, ca moment al deschiderii succesiunii. Or, la data deschiderii succesiunii defunctului G.E.A., 24 noiembrie 1988, singura moștenitoare cu vocație succesorală este legatara universală M.S.M.

care, așa cum s-a arătat, i-a înlăturat de la succesiune pe moștenitorii nerezervatari din clasa colateralilor ordinari. Cum succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire, ci ca moștenitori ai autorilor lor și cum, în speță, reclamanta nu este moștenitoarea defunctului G.E.A. și implicit a defunctului G.N. (proprietarul inițial al imobilului), aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de persoană îndreptățită în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, așa cum în mod just a reținut instanța de apel. În contextul celor expuse, apare evident că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 invocate de reclamanta-recurentă.

Într-adevăr, textul de lege invocat acordă vocație la restituire și „succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea”, aceștia urmând să accepte succesiunea, în privința imobilului, chiar prin expedierea notificării. Acest lucru este însă posibil doar cu condiția ca persoana ce se pretinde îndreptățită la restituire să aibă vocația de a succede în drepturile și obligațiile autorului. Or, în speță, așa cum în mod just a reținut și instanța de apel, reclamanta nu are vocația de a succede în drepturile și obligațiile defunctului G.E.A., după cum nici mama sa, G.M.M. nu a avut o atare vocație. În atari condiții, notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță juridică.

Referitor la ultimul motiv de recurs, nici acesta nu poate fi primit. Este de observat că instanța de apel nu a soluționat litigiul prin invocarea excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința nr. 1771 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă. Instanța a examinat ea însăși calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și a motivat în fapt și în drept inexistența acestei calități raportat și la regulile de drept comun, menționând doar ca argument în plus faptul că prin respectiva sentință s-a constatat că reclamanta nu are calitate de moștenitoare legală a defunctului G.A.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse și constatând legalitatea deciziei atacate, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și va fi respins în consecință în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 156/c din 2 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.