ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată la

Biroul Executorului Judecătoresc A.R. la data de 28 iunie 2001 sub nr. 144 și

adresată Primăriei Municipiului Constanța, A.I.M., în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent

pentru 429 mp teren situat în Constanța lot 15, careu 284, care în prezent este

afectat de blocuri de locuințe.

Petiționara a arătat că terenul

menționat a aparținut în proprietatea defunctului G.N., care l-a avut ca

moștenitor pe G.E.A., acesta din urmă având-o ca moștenitoare pe G.M.G. (mama

petiționarei), petiționara fiind unica moștenitoare a acesteia din urmă.

Prin Dispoziția nr. 3925 din 29

noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Constanța a fost respinsă

notificarea întrucât petiționara nu a dovedit dreptul de proprietate asupra

terenului și nici calitatea sa de moștenitor.

Prin cererea înregistrată la data de

11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanța reclamanta A.I.M. a chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul Constanța, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 3925 din 29 noiembrie

2005 și obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul menționat în notificare.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 1781 din 15 septembrie 2006, a

respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Municipiul

Constanța pentru lipsa calității procesual pasive și în ceea ce privește pe

pârâtul Primarul municipiului Constanța (ulterior introdus în cauză), ca

nefondată, obligând-o pe reclamantă la 400 RON cheltuieli de judecată către

pârâtul Primarul municipiului Constanța.

Pentru a hotărî astfel, primarul a

reținut că Municipiul Constanța nu are calitate procesual pasivă în condițiile

în care nu acesta este emitentul dispoziției atacate cu contestație. Emitentul

dispoziției fiind Primarul municipiului Constanța, acesta are calitate

procesuală pasivă.

Pe fond, prima instanță a reținut,

în esență, că Jurnalul 10596/1946 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a,

inventarul din 31 mai 1946, invocate de reclamantă, nu ac dovada dreptului de

proprietate, având doar un caracter declarativ, ele necuprinzând nici o

mențiune cu privire la titlul de proprietate asupra imobilului în discuție.

S-a mai reținut că reclamanta nu a

făcut dovada preluării abuzive a imobilului și nici a calității sale de

moștenitor al defunctului G.N., aceasta nedovedind calitatea de persoană

îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 156/C din 2 mai

2007 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, s-a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Suplinind motivarea instanței de

fond, curtea de apel a reținut, în esență, că în speță s-a făcut dovada că

defunctul G.N. a fost proprietarul terenului în discuție și că prin sentința

civilă nr. 364 din 20 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al orașului

Constanța imobilul a fost trecut în proprietatea statului.

S-a mai reținut că reclamanta nu a

făcut însă dovada calității de moștenitor de pe urma defunctului G.N., întrucât

mama sa, G.M.M. (văr primar), a fost înlăturată de la succesiunea defunctului

G.E.A. (fiul lui G.N.) prin instituirea de către acesta a unui legatar universal,

respectiv M.S.M.

Deci, reclamanta nu poate beneficia

prin retransmitere de o vocație succesorală care nu este utilă.

Întrucât autoarea reclamantei nu a

putut demonstra vreun drept cu privire la succesiunea defunctului G.E.A.

(moștenitorul proprietarului inițial al terenului, G.N.), pe cale de

consecință, nu a putut opera retransmiterea către reclamantă nici a moștenirii

rămase de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma defunctului

G.A.(fratele acestuia).

Instanța a mai reținut că

legalitatea și valabilitatea certificatului de moștenitor nr. 335 din 10 martie

1989 eliberată de fostul Notariat al sectorului 3 București emis pe numele lui

M.S.M. (instituită legatar universal prin testamentul autentificat sub nr.

15167 din 24 decembrie 1983 de către G.E.A.) a fost verificată de instanță,

sens în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1771/2001 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins și cererea reclamantei

(intervenientă în interes propriu în acel dosar) de constatare a nulității

absolute a menționatului certificat de moștenitor și constatarea calității sale

de moștenitor legal al defunctului G.E.A.

Menționata sentință a rămas

definitivă prin decizia nr. 282 A din 12 iunie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1369 din 13 iunie 2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul

și respectiv recursul reclamantei.

De aceea, a concluzionat instanța de

apel, reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în

spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a declarat recurs reclamanta A.I.M., invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7 și

9 C. proc. civ.

Prin prima critică recurenta-reclamantă

susține că decizia atacată s-a dat cu încălcarea competenței primei instanțe,

deoarece instanța de apel reținând corect că instanța de fond a soluționat

greșit cauza prin admiterea excepției lipsei actului de proprietate al lui

G.N., urma, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să desființeze hotărârea

atacată și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, pentru

soluționarea pe fond.

Prin cea de a doua critică, susține

că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, instanța de

apel examinând cauza în temeiul dreptului comun deși în speță sunt aplicabile

prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât, fiind succesibil

al lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a fost repusă de

drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunul în discuție. Cererea

de restituire formulată prin notificare are valoare de acceptare a succesiunii

pentru bunul în discuție.

Prin cea de a treia critică, susține

că în mod greșit instanța de apel a reținut că există autoritate de lucru

judecat cu privire la inexistența calității sale de moștenitor de pe urma

defunctului G.E.A., întrucât în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201

C. civ., referitoare la identitatea de obiect, cauză și părți.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Referitor la prima critică,

întemeiată pe pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, modificat ulterior

prin Legea nr. 219/2005 „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima

instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata

s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe”.

În speță, nici una din ipotezele

prevăzute de textul citat nu se regăsește. Prima instanță s-a pronunțat asupra

fondului cauzei reținând că reclamanta nu are calitatea de persoană

îndreptățită în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001 (excepție de fond,

peremptorie și absolută) așa încât, instanța de apel nu s-a aflat în ipotezele

prevăzute de textul menționat pentru a desființa hotărârea atacată și a trimite

cauza spre rejudecare primei instanțe.

În virtutea atribuțiilor de control

judiciar, instanța de apel a substituit doar motivarea instanței de fond cu

propria motivare corectă în fapt și în drept, în condițiile în care ca regulă,

apelul este o cale devolutivă de atac, ceea ce înseamnă că efectele apelului nu

s-au răsfrânt decât asupra a ceea ce s-a judecat de prima instanță.

Referitor la cea de a doua critică,

întemeiată pe pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.,

Se susține, în esență, de către

recurenta-reclamantă că beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobil în

temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât fiind succesibil al

lui G.N., proprietarul la data preluării de către stat, a acceptat succesiunea

prin însăși cererea de restituire transmisă prin notificare, dobândind astfel

calitatea de moștenitor.

De aceea, susține recurenta,

aprecierea instanței de apel privind „exheredarea” sa, determinată de lipsa

calității sale de moștenitoare a lui G.N., este nelegală, contravenind

prevederilor art. 4 alin. (3)-(4) și art. 22 alin. (5) și art. 52 din Legea nr.

10/2001.

Nici această critică nu poate fi

primită.

Conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive

de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În speță, nici una din ipotezele la

care se referă textul menționat nu se regăsește, considerentele hotărârii

atacate fiind clare și neechivoce, hotărârea cuprinzând motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate,

fiind respectate astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor

fizice îndreptățite”.

O primă obligație care îi incumbă

moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să dovedească propria

calitate, fie că este vorba de o succesiune legală sau de o succesiune

testamentară.

În acest fel, moștenitorul dovedește

aptitudinea sa de a succede și vocația lui ereditară.

Aptitudinea de a succede, reprezintă

întrunirea unor prealabile condițiile legale în persoana unui succesibil,

condiții în lipsa cărora devine inoperabilă vocația sa succesorală.

Conform art. 654 și urm. C. civ.,

aceste condiții sunt:

- moștenitorul să existe la momentul

deschiderii succesiunii;

- să nu fie nedemn;

- să aibă vocație la succesiune.

A avea vocație legală înseamnă a fi

chemat la succesiune potrivit regulilor instituite de dreptul comun. Legea nr.

10/2001 nu derogă de la dreptul comun ci ea se complinește cu acesta.

În speță, în mod just a reținut

instanța de apel că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită în

conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât,

făcând parte din categoria colateralilor ordinari, nefiind moștenitor

rezervatar, a fost înlăturată de la moștenirea lui G.E.A. de legatara

universală M.S.M., legatul universal conferindu-i vocație la întreaga

moștenire.

Corect a reținut instanța de apel că

prin instituirea numitei M.S.M. ca legatar universal al defunctului G.E.A., au

fost înlăturați de la succesiune moștenitorii nerezervatari din clasa

colateralilor ordinari, din care fac parte și verii primari, în speță, G.M.M.

(mama reclamantei A.I.M.) și frații săi P.G.C.N. și P.C.T.

Întrucât autoarea reclamantei nu a

avut calitatea de moștenitor de pe urma defunctului G.E.A., pe cale de

consecință nu a operat retransmiterea către reclamantă nici a moștenirii rămase

de pe urma lui G.E.A., nici a celei rămase de pe urma lui G.A.(fratele acestuia

și fiul proprietarului inițial).

Potrivit art. 651 C. civ., data în

raport de care se determină persoanele chemate de moștenire și drepturile ce li

se cuvin este data decesului antecesorului părților, defunctul G.E.A., ceea ce

exclude considerarea vreunei alte date, cum ar fi apariția Legii nr. 10/2001,

ca moment al deschiderii succesiunii.

Or, la data deschiderii succesiunii

defunctului G.E.A., 24 noiembrie 1988, singura moștenitoare cu vocație

succesorală este legatara universală M.S.M. care, așa cum s-a arătat, i-a

înlăturat de la succesiune pe moștenitorii nerezervatari din clasa

colateralilor ordinari.

Cum succesorii nu dobândesc în nume

propriu dreptul la restituire, ci ca moștenitori ai autorilor lor și cum, în

speță, reclamanta nu este moștenitoarea defunctului G.E.A. și implicit a

defunctului G.N. (proprietarul inițial al imobilului), aceasta nu poate

beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de persoană

îndreptățită în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, așa cum în mod

just a reținut instanța de apel.

În contextul celor expuse, apare

evident că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 invocate de reclamanta-recurentă.

Într-adevăr, textul de lege invocat

acordă vocație la restituire și „succesibililor care, după data de 6 martie

1945, nu au acceptat moștenirea”, aceștia urmând să accepte succesiunea, în

privința imobilului, chiar prin expedierea notificării. Acest lucru este însă posibil

doar cu condiția ca persoana ce se pretinde îndreptățită la restituire să aibă

vocația de a succede în drepturile și obligațiile autorului.

Or, în speță, așa cum în mod just a

reținut și instanța de apel, reclamanta nu are vocația de a succede în drepturile

și obligațiile defunctului G.E.A., după cum nici mama sa, G.M.M. nu a avut o

atare vocație.

În atari condiții, notificarea

formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 este lipsită de relevanță

juridică.

Referitor la ultimul motiv de

recurs, nici acesta nu poate fi primit.

Este de observat că instanța de apel

nu a soluționat litigiul prin invocarea excepției autorității de lucru judecat

raportat la sentința nr. 1771 din 16 noiembrie 2001 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă. Instanța a examinat ea însăși

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001 și a motivat în fapt și în drept inexistența

acestei calități raportat și la regulile de drept comun, menționând doar ca

argument în plus faptul că prin respectiva sentință s-a constatat că reclamanta

nu are calitate de moștenitoare legală a defunctului G.A.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse și constatând legalitatea deciziei atacate, recursul

declarat în cauză se privește ca nefondat și va fi respins în consecință în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 156/c din 2 mai 2007 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.