ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 609/2019

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă - sub nr. x/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Municipiul Constanța - prin Primar, B., S.C. C. S.R.L., Ministerul Industriei și Comerțului București, S.C. D. S.R.L., solicitând instanței să dispună:

1.constatarea nulității absolute a raportului de evaluare decembrie 2005- ianuarie 2006 și erata la acest raport întocmită de evaluator E.;

2.constatarea nulității absolute a actului de vânzare a activelor B. și a licitației efectuate în baza raportului de evaluare întocmit de E.;

3.constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare prin care S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul de sub clădirile și platforma betonată - proprietatea reclamantei;

4.constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București;

5.constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp, situat în Constanța, str. x, din care 11.600 mp în urma schimbului de teren și diferența de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.

6.constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate de ea pe acest teren;

7.obligarea Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea clădirilor, barăcilor și celorlalte anexe demolate în urma strămutării forțate a depozitelor și atelierelor situate în Constanța, str. x și str. x și în localitatea Lazu, comuna Agigea, în valoare totală estimată de 1.500.000 RON.

Prin încheierea din 25.01.2008, Tribunalul Constanta, secția civilă - a dispus disjungerea ultimului capăt de cerere, constatând ca nu are legătura cu restul capetelor de cerere si are un temei juridic diferit, a constatat natura comerciala a capetelor de cerere 1-6 si a trimis cauza la secția comerciala a Tribunalului Constanta, reținând că bunurile în litigiu au făcut sau fac parte din fondul de comerț al societăților din proces, ceea ce conferă litigiului caracter comercial.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta, secția comercială sub nr. x/2008.

Prin încheierea din 15.07.2008 instanța a admis excepția necompetentei funcționale a Tribunalului Constanta, secția comercială în soluționarea capetelor de cerere 1-3, trimițând cauza judecătorului sindic desemnat în cauză pentru B., și a disjuns soluționarea capetelor de cerere 4-6.

Pentru capetele 4-6 din cerere s-a constituit un dosar nou, cu nr. x/2008

În motivarea pretențiilor deduse judecății în acest dosar, reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 28/1988, s-a dispus strămutarea atelierului auto proprietatea sa situat în localitatea Lazu, orașul Techirghiol, în Constanta, str. x și predarea terenului aferent atelierului către IAS Agigea.

Prin Decizia nr. 2283/12.05.1989, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanța a dispus strămutarea depozitelor de materiale de construcții și atelierelor reclamantei din Constanța, str. x în Constanta, str. x, datorită construcției blocului de locuințe FZ 11.

Terenul acordat inițial pentru o perioadă de 2 ani, în suprafața de 14.200 mp (14.606 mp din măsurători) se afla lângă B. Constanța, în exteriorul gardului de incintă al acesteia, deși acest teren constituia, conform prognozei timpului, rezerva de teren destinat pentru extinderea activității B. cu noi secții.

Anterior primirii terenului menționat, reclamanta a obținut și acordul conducerii B. nr. 6215/20.09.1988, în care s-a prevăzut igienizarea terenului, edificarea unui gard de beton, precum și plata impozitului aferent de 5 RON/mp. Acordul a cuprins și clauza potrivit căreia, în situația extinderii activității fabricii cu noi secții, organele locale ale județului și ale municipiului vor stabili alt teren pentru noua strămutare, de data aceasta definitiv.

În fapt, fabrica nu s-a mai extins și reclamanta a rămas definitiv pe terenul acordat.

Cu privire la acest teren, Ministerul Economiei și Comerțului, în prezent Ministerul Economiei, a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/1997, care este lovit de nulitate absolută, fiind eliberat cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 și a criteriilor comune elaborate de MF si MLPAT.

Astfel, a arătat reclamanta, a fost înaintată ministerului o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, iar documentația topografică nu reflectă realitatea, întrucât certificatul cuprinde și suprafața de teren acordată reclamantei.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanta a susținut că, nefiind îndeplinită condiția extinderii activității cu noi secții de producție ale B., a stăpânit terenul în nume de proprietar (terenul fiind acordat în schimbul celui de care reclamanta a fost deposedată în Lazu), netulburată și a achitat impozitele către stat. De asemenea, pe terenul în litigiu se află construcțiile edificate de reclamantă.

Pentru suprafața de teren de 11.600 mp reclamanta a invocat un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.1971, pentru 7000 mp pe care i-a avut în Lazu și, pentru diferență, în baza adresei nr. x/10.12.1997, emisă de OCOTA Constanța; pentru diferența de 3006 mp, reclamanta a invocat uzucapiunea de 10 ani, apreciată ca dovedită în baza Deciziei nr. 2283/12.05.1989 a Municipiului Constanța.

În drept s-au invocat dispozițiile Legii 10/2001, art. 111 C. proc. civ., art. 3 si 5 C. civ., art. 187 din Legea 109/1996 si art. 107 din Legea 1/2005.

La data de 20.01.2011 reclamanta și-a modificat cererea de chemare in judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât și al obiectului cererii, solicitând instanței să constate, în contradictoriu cu pârâtele S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.A., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător, și S.C. G. S.A., în calitate de cumpărător, în ceea ce privește bunurile aparținând reclamantei și care fac obiectul prezentului litigiu, precum și nulitatea contractului de leasing încheiat între S.C. G. S.A., în calitate de finanțator și S.C. F. S.R.L., în calitate de utilizator cu privire la aceleași bunuri.

Reclamanta și-a întemeiat cererea pe caracterul fraudulos al acestor acte, întrucât bunurile menționate sunt proprietatea sa.

Prin încheierea din 25.10.2010, instanța de fond a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

Prin sentința civilă nr. 3884/11.12.2012, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, excepția netimbrării acțiunii, a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei B. și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de B., prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A respins, ca nefondată, acțiunea în constatare, astfel cum a fost modificată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, pe fondul cauzei, că reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în Constanța, str. x, teren dobândit astfel: 11.600 mp în urma unui schimb de teren și diferența de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.

Din înscrisurile depuse (actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat sub nr. x/30.12.1971, adresa Consiliului Popular Municipal Constanța nr. 2283/12.05.1989) rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a pus problema unui schimb de terenuri.

Reclamanta a primit spre folosință terenul în litigiu pentru o perioadă limitată, condiționată fiind de restituirea acestuia în eventualitatea în care B. ar fi avut nevoie de acel teren pentru extindere. Faptul că perioada de 2 ani s-a prelungit (și ca urmare a evenimentelor politice și schimbărilor majore privind dreptul de proprietate asupra terenurilor) și că fabrica nu a avut nevoie de extinderi asupra terenului în litigiu, nu reprezintă o modificare a titlului cu care reclamanta a deținut acest teren, respectiv dreptul de folosință, neexistând nici o voință exprimată în sensul efectuării unui schimb.

Mai mult decât atât, la momentul primirii în folosință temporară a terenului, tot terenul era proprietate de stat; ulterior, după 1989, terenurile aferente activelor fabricilor au intrat in administrarea acestora și, mai târziu, în urma procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în proprietatea acestora. Ca urmare, pentru terenul din Lazu pe care reclamanta l-a avut în proprietate și care a fost preluat de către stat, nu se putea face ulterior un schimb cu un teren aparținând unei societăți comerciale.

În ceea ce privește dobândirea unei părți de teren prin uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., instanța de fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv justul titlu, astfel cum este acesta definit de art. 1897 C. civ., respectiv titlu translativ de proprietate, așa cum a arătat, reclamanta deținând terenul cu titlu de folosință, și nici condiția bunei credințe definită de art. 1898 C. civ., care presupune că cel care invocă prescripția achizitivă să aibă convingerea că a dobândit proprietatea bunului de la adevăratul proprietar.

Cererea privind nulitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată ministerului o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanta, iar documentația topografică nu reflectă realitatea.

Reclamanta și-a susținut afirmațiile depunând la dosar adresa Consiliului Județean Constanța nr. 2133/23.05.1997 către Consiliul Local Constanța, prin care se aducea la cunoștință că documentația prezentată Consiliului Județean Constanța este incompletă, lipsind procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, motiv pentru care documentația nu a primit aviz conform prevederilor art. 15 din Criteriile comune elaborate de MF și MLPAT în aplicarea H.G. nr. 834/1991. Adresa concluziona că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996 nu a respectat procedura legală.

Potrivit adresei Ministerului Industriei si Comerțului nr. 32707/02.12.1997, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996 a fost anulat.

Ulterior, s-a emis în favoarea pârâtei B. certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, ce face obiectul prezentului litigiu, despre care nu exista nici un fel de dovadă privind încălcarea vreunei dispoziții legale care să ducă la nulitatea acestuia. Adresa nr. x/11.11.1998, emisă de Primăria Constanța, care concluzionează ca această instituție intenționează să conteste nulitatea și a noului certificat emis pe numele B., nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale la emiterea lui.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcțiilor, acestea au fost identificate de expertul I. ca fiind construcțiile de tip baracă metalică notate C1, C3 și C4 pe schița anexa a raportului de expertiză topografică, precum și în raportul de expertiză întocmit de către expertul J..

Dl expert J. concluzionează în raportul sau că, potrivit documentației cadastrale întocmită de persoana autorizată K., aceste construcții și terenul în litigiu au fost adjudecate în cadrul licitației organizate în cadrul procedurii de faliment a societății Palas S.A. de către S.C. D. S.A., care și-a înscris dreptul său de proprietate in cartea funciară și, ulterior, a vândut terenul și construcțiile ce fac obiectul prezentei cauze către S.C. C. S.R.L.. Expertul mai retine că două construcții sunt metalice, iar una dintre ele este în renovare, precum și faptul că reclamanta nu a prezentat nici un fel de dovezi privind proprietatea asupra acestora.

Potrivit adresei Consiliului Popular Municipal Constanța nr. 2283/12.05.1989, reclamanta trebuia să ridice pe terenul dat în folosință construcții provizorii, din elemente demontabile.

Potrivit art. 494 C. civ. "Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice."

Instanța de fond a reținut că, deși reclamanta a făcut dovada că a primit terenul în litigiu cu scopul de a-și muta acolo niște depozite, ce urmau a fi edificate din elemente demontabile, experții nu au identificat construcțiile edificate pe baza susținerilor reclamantei, aceasta neprezentând nici un document doveditor al construirii acestora. Chiar dacă s-ar accepta că edificiile identificate de experți ca C1, C3 si C4 sunt construite de reclamantă, în temeiul art. 494 C. civ., proprietarul terenului și-a manifestat clar intenția de a le păstra pentru sine, prin înstrăinarea lor la licitație, posibilitate conferită de dispozițiile legale menționate.

Mai mult decât atât, deși reclamanta a investit, prin cererea sa de disjungere, judecătorul sindic cu cererea privind anularea licitației și a contractului încheiat în urma licitației, reclamanta nu a obținut o soluție în acest sens, iar procedura de insolvență privind pe debitoarea B. a fost închisă, așa cum reiese din certificatul ECRIS depus la dosar la data de 06.11.2012, certificat în raport de care instanța a invocat și excepția lipsei capacității de folosința a pârâtei B..

Întrucât cumpărătorul adjudecatar S.C. D. S.A. și-a întabulat dreptul de proprietate, făcând opozabil dreptul său, cumpărătoarea pârâtă S.C. C. S.A. este apărată și de principiul priorității bunei credințe, actul său neputând fi desființat.

Aceleași considerente au stat și la baza respingerii anulării parțiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către S.C. C. S.A. și S.C. G. S.A. și a contractului de leasing încheiat de aceasta din urma și utilizatorul S.C. F. S.R.L. privind bunurile ce fac obiectul litigiului de față.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a B., instanța de fond a reținut că, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea 85/2006, închiderea procedurii duce și la radierea societății debitoare, cu consecința pierderii capacității de folosință, astfel încât cererea reclamantei față de această pârâtă este formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Față de Statul Român instanța de fond a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, ca urmare a admiterii acestei excepții.

Reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 3884/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin decizia civilă nr. 78/05.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, apelul a fost respins apelul, ca nefondat.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că cererea privind nulitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean Constanța, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, iar documentația topografică nu respectă realitatea.

Anterior emiterii acestui certificat de atestare, fusese emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/09.12.1996, care a fost anulat, însă Adresa nr. x/11.11.1998, emisă de Primăria Constanța, care concluzionează că această instituție intenționează să conteste și noul certificat emis pe numele B., nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale, așa cum corect a reținut și instanța de fond, iar din analiza celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea B. rezultă că suprafața atestată prin ultimul certificat a fost diminuată de la 218267,25 la 212901,92 mp. Mai mult decât atât, adresa nr. x/1998 nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiția reducerii suprafețelor.

Ulterior, acest teren a fost intabulat în patrimoniul B. și apoi vândut ca urmare a demarării procedurii Legii nr. 64/1995.

Ca atare, atestarea dreptului de proprietate prin ultimul certificat de atestare s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în condițiile în care apelantei reclamante i s-a recunoscut limitat exercitarea dreptului de folosință a unei suprafețe de aproximativ 14.000 mp din terenul avut în administrare de B., respectiv până în anul 1989.

În legătură cu constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în str. x, instanța de apel a reținut că acest teren a fost acordat cu titlu de folosință provizorie apelantei reclamante până la sfârșitul anului 1989, iar faptul că ulterior acestei perioade apelanta reclamantă a înțeles să-l folosească, plătind și taxe și impozite pentru acest teren, nu o îndreptățește la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, întrucât B. nu și-a "abandonat bunul", demarând procedura privind atestarea dreptului de proprietate imediat după 1990.

Mai mult decât atât, i s-a recunoscut dreptul de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, iar ulterior s-a procedat la vânzarea acestui teren

În legătură cu situația cumpărătorului S.C. C. S.R.L., s-a reținut că B., aflată în reorganizare conform Legii nr. 64/1995 și ulterior Legea nr. 85/1996, a vândut la licitație publică deschisă, în bloc, toate bunurile către S.C. D. S.R.L. Constanța, astfel cum rezultă din procesul-verbal de licitație și adjudecare nr. x/15.12.2006.

Bunurile proprietate imobilă au fost intabulate, conform încheierii nr. 9184/2007, în favoarea adjudecatarului.

Ulterior, S.C. D. S.R.L. a vândut către S.C. C. S.R.L. totalitatea bunurilor care au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2007 la BNP L., nefiind răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorului.

Susținerile apelantei, potrivit căreia cumpărătorul avea cunoștință că vânzătorul nu este proprietarul exclusiv asupra bunurilor vândute, sunt nefondate întrucât acesta a cumpărat un bun intabulat de la un alt vânzător care-și adjudecase bunuri în baza procesului-verbal de adjudecare realizat în procedura Legii nr. 85/2006. (proces-verbal neanulat conform procedurii Legii nr. 85/2006).

În legătură cu ultimul motiv, privind dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, s-a reținut că acestea au fost realizate în baza unei autorizații provizorii, și urmau a fi menținute doar doi ani, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Popular al Municipiului Constanța nr. 2283/12.05.1989.

Chiar dacă s-ar reține că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 494 din C. civ., în condițiile în care construcțiile au fost înstrăinate, nu se mai poate constata calitatea de proprietar al apelantei asupra acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde argumente referitoare la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, hotărârea fiind astfel reformată în temeiul art. 394 punctul 7 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că hotărârea nu cuprinde argumentele instanței pentru care a ajuns la convingerea că adresa nr. x/1998 nu ar face dovada că terenul nu a fost în proprietatea B..

În scopul remedierii deficiențelor arătate, s-a dispus administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile și construcțiile pentru care apelanta pretinde că are un drept de proprietate; s-a dispus, totodată, cenzurarea sentinței atacate sub aspectele menționate, cât și în ceea ce privește situația dosarului având ca obiect insolvența B..

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în data de 06.08.2014, sub numărul x/2008*.

Prin decizia civilă nr. 488/04.10.2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut, cu titlu prealabil, față de limitele deciziei de casare, că prin sentința civilă nr. 3884/11.12.2012, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei B. și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de B. prin administrator judiciar H. I.P.U.R.L, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, această soluție rămânând definitivă și nefăcând obiectul apelului.

De asemenea, deși la data de 20.01.2011 reclamanta și-a modificat cererea de chemare in judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât și a obiectului cererii, solicitând instanței să constate, în contradictoriu cu pârâtele S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.A., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător și S.C. G. S.A., în calitate de cumpărător, în ceea ce privește bunurile aparținând reclamantei și care fac obiectul prezentului litigiu, precum și nulitatea contractului de leasing încheiat între S.C. G. S.A., în calitate de finanțator și S.C. F. S.R.L., în calitate de utilizator cu privire la aceleași bunuri, soluția pronunțată asupra acestor capete de cerere nu face obiectul apelului.

De altfel, S.C. C. S.R.L. este chemat în judecată în calitate de pretins cumpărător la licitație al bunurilor ce fac obiectul acțiunii, capătul de cerere având ca obiect "constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare prin care S.C. C. S.R.L. a cumpărat terenul de sub clădirile și platforma betonată - proprietatea reclamantei", în care se poate discuta buna sau reaua credință a S.C. C. S.R.L., fiind disjuns de cererea ce face obiectul judecății de față.

Prin urmare, decizia de casare privește capetele de cerere 4,5 și 6, în limitele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție, mai sus precizate.

Pe fondul apelului, în ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în Constanța str. x, jud. Constanța, s-a apreciat că aceasta a fost respinsă corect de instanța de fond.

Sub acest aspect, s-a avut în vedere faptul că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp, situat în Constanța, str. x, pentru 11.600 mp invocând un schimb de teren și pentru diferența de 3006 mp uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., prin motivele de apel se invocă pentru întreaga suprafață intervenția uzucapiunii scurte, fără ca reclamanta să-și fi modificat acțiunea potrivit art. 132 din C. proc. civ.

Astfel, instanța a analizat doar dacă a intervenit uzucapiunea scurtă pentru suprafața de 3006 mp, reținându-se că apelanta se prevalează în invocarea uzucapiunii de adresa nr. x/12.05.1989, emisă de către Consiliul Popular Municipal Constanța, care în opinia sa este un just titlu, și că se invocă exercitarea posesiei timp de 10 ani.

Adresa mai sus amintită este însă un acord privind ocuparea temporară - 2 ani - a terenului din zona B. Constanța în suprafața de 14.200 mp, pentru realizarea unei construcții provizorii din elemente demontabile în vederea mutării depozitului de materiale

Apelanta nu dovedește afirmațiile sale potrivit cu care, la finalul celor doi ani, întrucât B. nu a avut nevoie de extinderi, a devenit proprietara terenului, din adresa nr. x/12.05.1989, nerezultând o astfel de consecință.

Folosința acordată pe o durată de doi ani nu are natura juridică a unui act juridic translativ de proprietate și, în consecință, în lipsa justului titlu, nu este îndeplinită una din condițiile impuse pentru constatarea uzucapiunii scurte.

Toate aserțiunile apelantului în sensul că, urmare a restrângerii suprafețelor neocupate de B., ce ar rezulta din adresa nr. x/11.11.1998, a devenit stăpân pe terenul respectiv au fost apreciate ca fiind contrare legii, modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil fiind clar reglementate de lege, a stăpâni, respectiv a folosi neechivalând cu dobândirea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, reclamanta invocă ca și temei juridic art. 187 din Legea nr. 109/1996 (lege abrogată prin Legea nr. 1/2005) și art. 107 din Legea nr. 1/2005.

Construcțiile au fost identificate în cele două expertize întocmite de expert I. și expert J. ca fiind construcții de tip baracă metalică C1, la momentul efectuării expertizei demolată în proporție de 40%, C3 și C4.

Prin adresa nr. x/12.05.1989, emisă de Consiliul Popular Municipal Constanța se atestă faptul că reclamanta trebuia să edifice pe terenul dat în folosință pe o durată de 2 ani construcții provizorii, din elemente demontabile.

Prin rapoartele de expertiză întocmite de cei doi experți se menționează că identificarea construcțiilor a fost efectuată în baza susținerilor reclamantei, nefiind prezentate documente doveditoare în sensul edificării construcțiilor de către aceasta.

Instanța de apel a apreciat că nu are relevanță în speță dacă imobilele construcții au fost sau nu vândute la licitație, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în lipsa unei autorizații de construire, poate fi constatat în temeiul art. 492 C. civ. potrivit căruia proprietarul terenului se prezumă a fi și proprietarul construcțiilor până la proba contrară, ipoteză ce nu poate fi reținută în cauză în condițiile în care reclamanta nu este proprietara terenului.

Împrejurarea că reclamanta a înscris construcțiile la SPIT Constanța și că a achitat taxele și impozitele aferente nu-i conferă acesteia un drept de proprietate, cum în mod greșit susține, iar art. 107 din Legea nr. 1/2005, pe care reclamanta îl invocă, reglementează situația juridică a terenurilor transmise în folosință pe durată nedeterminată și nu a construcțiilor.

Totodată, adresa nr. x/11.11.1998 la care face trimitere apelanta nu poate confirma existența unui drept de proprietate asupra construcțiilor; în situația existenței unui titlu care confirmă acest drept, acțiunea fiind evident lipsită de interes.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil M., s-a concluzionat că în lipsa documentelor contabile, nu poate constata dacă construcțiile în litigiu, așa cum sunt denumite în balanța mijloacelor fixe la reclamantă, se aflau în evidența B. înainte de procedura insolvenței; prin raportul suplimentar a menționat că cele 12 imobile evidențiate în balanțele mijloacelor fixe emise de reclamantă în perioada 2006 -30.06.2016 nu se regăsesc sub aceeași denumire în evidența mijloacelor fixe declarate la SPIT de către B. în anul 2003, ceea ce conduce la concluzia că nu se aflau în patrimoniul B. și nu au făcut obiect al vânzării, cum susține de altfel și reclamanta prin motivele de apel.

Chiar și în situația în care construcțiile au făcut obiect al vânzării la licitație (în cazul în care și terenul aferent a făcut obiectul vânzării), ar fi incidente dispozițiile art. 494 C. civ. din 1964 potrivit cărora "Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice", prin vânzarea terenului la licitație publică proprietarul B. exprimându-și opțiunea "de a le ține pentru dânsul".

Mai mult decât atât, acțiunea având ca obiect anularea licitației și a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu adjudecatarul S.C. D. S.R.L. a fost respinsă de judecătorul sindic, dreptul de proprietatea asupra imobilului al adjudecatarului fiind intabulat în cartea funciară, astfel că a devenit opozabil erga omnes.

S-a apreciat de către instanța de apel că înscrisurile la care apelanta reclamantă face trimitere - pag. 62-75 vol. I - nu răstoarnă prezumția de bună credință, cum eronat susține aceasta, corespondența purtată între lichidatorul judiciar al B. și cumpărătoarea S.C. C. S.A. vizând aspecte legate de procedura licitației publice, de modalitatea în care imobilul adjudecat poate fi intabulat, ce nu pot afecta valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, valabilitate ce a fost constatată de altfel și de către judecătorul sindic.

Referitor la critica ce vizează soluționarea greșită a cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București pentru suprafața de 14.606 mp, s-a constatat că aceasta se întemeiază exclusiv pe adresa nr. x/11.11.1998, prin care Primăria Constanța aduce la cunoștința reclamantei că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/9.12.1996 pentru suprafața de teren de 219.267,25 mp pentru B. a fost anulat și s-a eliberat un nou certificat Seria x/23.10.1997, pentru suprafața de 212.901,92 mp, și că se contestă în continuare valabilitatea noului certificat emis, întrucât nu au fost respectate etapele obligatorii rezolvării documentației întocmite conform H.G. nr. 834/1991.

În susținerea acestui capăt de cerere, reclamanta nu invocă și nici nu probează încălcarea unei norme care ocrotește un interes general, obștesc, de natură să atragă nulitatea absolută parțială, ci pretinde că certificatul de atestare fiscală a fost eliberat cu încălcarea legii referitor la suprafețele deținute de reclamantă.

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamanta a primit spre folosință terenul în litigiu pentru o perioadă de 2 ani, intenția B., ulterior B., fiind aceea de a pune la dispoziție temporar terenul și nu de a efectua un schimb, cum susține reclamanta, schimb ce nu poate fi dovedit decât cu un înscris încheiat în formă autentică.

Instanța mai reține și că potrivit adresei nr. x/11.11.1998 (care constată cele cuprinse în Certificatele de atestare a dreptului de proprietate), după anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/9.12.1996 s-a procedat la restrângerea suprafeței de teren de la 219.267,25 mp la suprafața de 212.901,92 mp, avându-se în vedere terenurile care nu erau necesare desfășurării obiectului de activitate al societății.

Avându-se în vedere situația B., s-a constatat că de-a lungul timpului au existat mai mulți lichidatori judiciari numiți în condițiile legii insolvenței, aceștia neasumându-și preluarea documentelor contabile de la lichidatorii anteriori. Potrivit expertului M., documentele contabile care i-au fost puse la dispoziție au fost în special dosare de personal, state de plată, dosare juridice, facturi, acte casă, balanțe, comenzi, singurul document relevant fiind Centralizatorul Mijloacelor fixe din anul 2000.

Susținerile reclamantei potrivit căreia a fost strămutată pe acest teren ca urmare a preluării imobilului proprietatea sa compus din teren în suprafață de 7.000 mp și construcții, situat în Lazu sunt reale, însă pentru realizarea dreptului său de proprietate reclamanta avea la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta avea posibilitatea, pentru bunurile preluate de stat și pentru care nu a primit despăgubiri, să formuleze notificare urmând să beneficieze de restituirea în natură sau măsurile reparatori prevăzute de legea specială în situația în care restituirea în natură nu mai era posibilă.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 24 mai 2018 a declarat recurs reclamanta A., acesta solicitând instanței de control judiciar, în temeiul art. 304 punctele 7 și 9 din C. proc. civ. admiterea căii de atac și, în principal, modificarea hotărârii recurată, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulată, sau, în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea apelului spre rejudecare, pentru administrarea probelor solicitate.

În motivarea recursului, reclamantul arată că instanța de apel a nesocotit decizia de casare, prin care s-a dispus administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile reclamantei și construcțiile reclamantei, și sub pretextul că nu este utilă cauzei, a respins, prin încheierea din 24.05.2018, cererea privind efectuarea a două expertize tehnice, imobiliară și topografică, având obiectivele propuse la data de 03.03.2016, vizând în general restrângerea suprafeței de teren de la 212.901,92 mp înscrisă în Certificatul x nr. x la suprafața de 129.863 mp - suprafața de teren propusă și aprobată efectiv spre vânzare și adjudecată, eventualele înstrăinări, cedări la Primărie și mai ales amplasamentul acestor terenuri diferență. Expertiza contabilă dispusă în apel a constatat că imobilele cooperației de consum, cele 12 hale de prestări servicii, nu au fost înregistrate nici în contabilitate și bilanțul B., nici la organele fiscale și nici nu au făcut obiectul evaluării si licitației din 15.12.2006, organizată de B., însă aceste constatări acestei expertize au fost ignorate în totalitate de către instanță, care a pronunțat o soluție greșită.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă arată că, deși decizia recurată reține cele menționate în adresa x/11.11.1998, emisă de Primărie, respectiv faptul că această instituție intenționează să conteste și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1997, instanța concluzionează că nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale și, mai mult decât atât, că adresa nr. x nu face decât să sprijine cel de - al doilea certificat, respectându-se condiția reducerii suprafețelor.

Or, adresa respectivă a avut în vedere numai cel de al doilea certificat, iar dacă Primăria nu a formulat o contestație până în prezent, deși a constatat frauda, această fraudă a fost invocată de reclamantă cu privire la terenul atribuit în folosință A., prin cererea de a se constata nulitatea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București.

Susține recurenta că însuși faptul că a fost evaluată și s-a vândut doar suprafața restrânsă de 129.873 mp, deși al doilea certificat avea înscrisă suprafața de 212.901,92 mp, demonstrează că, în fapt, o suprafață ce reprezintă diferența de 83.028,92 mp a fost restrânsă. Expertiza topografică propusă de reclamantă la 03.03.2016 și respinsă prin încheierea din 24.05.2018, ar fi avut ca obiectiv identificarea acestei suprafețe de 83.028,92 mp și dacă pe această suprafață se află cele 12 clădiri ale A..

Acest aspect a fost menționat expres de expertul I. din dosarul Tribunalului Constanța, iar din documentația transmisă de Ministerul Economiei cu adresa nr. x/27.11.2009, rezultă că de fapt aceasta a stat la baza Certificatului x/09.12.1996, întrucât este înscrisă suprafața de 218.267 mp, față de 212.901,92 mp. Expertul E., în Raportul de evaluare, evaluează și propune spre vânzare suprafața de 129.873 mp, aprobată de Comitetul creditorilor și judecătorul sindic, rezultând o diferență de 83.028,92 mp (8 hectare).

Această suprafață se coroborează cu adresa nr. x/11.11.1998, care menționează că Primăria a restrâns suprafața la aceea situată în interiorul gardului B., cu precizarea expresă că terenul pe care se află construcțiile A. nu mai intră în terenul B.

Totodată, arată recurenta, în Raportul de evaluare nu se află înscrise cele 12 hale ale A., rezultând clar că nici terenul și nici clădirile A. nu au făcut obiectul licitației. Prin urmare terenul în litigiu se află în cele 8 hectare în legătură cu care expertul I., la concluzii (pag. 96 vol. II) menționează expres că "ambele certificate de proprietate includ în mod eronat terenul A." și că acest teren este proprietatea Primăriei.

Prin urmare, susține recurenta - reclamantă, respingerea acestui capăt de cerere este și nelegală și netemeinică, nulitatea parțială fiind dovedită.

Cu privire la soluția dată acestui capăt de cerere recurenta invocă și faptul că, prin probele de la dosar, a dovedit că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997a fost eliberat cu nerespectarea etapelor obligatorii, impuse de H.G. nr. 834/1991, instanța de apel comițând o gravă eroare în motivarea acestei cereri de constatare a nulității parțiale atunci când a reținut că nu există nici o dovadă că a fost încălcată vreo dispoziție legale care să ducă la nulitatea acestuia, deși încălcarea acestor norme a fost probată și de adresa nr. x/11.11.1998 a Primăriei Constanța și adresa nr. x/23.05.1999 a Consiliului Județean Constanța, aflate la dosar, dar ignorate de instanța de apel.

Curtea de Apel a respins, prin încheierea din 24.05.2018, cererea privind expertiza tehnică topografică a terenurilor în urma restrângerii, dar expertiza întocmită de expert I., dispusă de Tribunal, concluzionează:

"Ministerul Economiei a eliberat pentru B. 2 (două) asemenea certificate, ambele fără avizele cerute de reglementările legale în vigoare - adresa x din 11.11.1998. Ambele certificate includ în mod eronat terenul care la data înființării B. se afla în administrarea A.".

În concluzie, arată recurenta, terenul identificat de această expertiză este teren proprietate de stat aflat încă în administrarea A., iar certificatul este lovit de nulitate absolută cu privire la acest teren, acțiunea în constatarea nulității parțiale absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București privind un interes general, contrar celor reținute de Curtea de Apel.

În legătură cu capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, recurenta arată că, deși a probat că a fost strămutată de pe un teren pe care l-a avut în proprietate, că B., nu s-a mai extins și că, prin adresa x/11.11.1998, Primăria Constanța face cunoscut reclamantei că s-a restrâns suprafața B. la suprafața ocupată efectiv și că reclamanta i-a fost acordat dreptul de folosință definitivă pe acest nou amplasament, fără a-i mai fi acordat alt teren potrivit intenției inițiale, în decizia recurată se reține că terenul pe care se află clădirile A. a fost acordat numai pentru 2 ani.

Recurenta A. învederează că din acel moment, în fapt, a stăpânit terenul respectiv, pe care a construit platforme betonate, 12 hale de prestări servicii din construcții metalice și zidărie din beton și azbociment, a început activitatea de producție și prestări servicii, a declarat la organele fiscale atât terenul cât și construcțiile, a achitat impozitele și taxele locale pentru acestea, toate aceste aspecte fiind confirmate de expertiza contabilă efectuată de expert M., dar neluate în considerare de Curtea de Apel Constanța, care a ignorat și actele de licitație aflate la dosar din care rezultă că aceste construcții ale A., aflate în afara gardului, nu au fost vândute niciodată la licitație.

Buna credință a recurentei - reclamante în exercitarea posesiei este dovedită prin actele care rezultă din strămutarea forțată și acordarea acestui teren al statului de către organele locale.

Recurenta susține că în prezent nici nu mai trebuie invocată uzucapiunea, întrucât prin modificarea Legii 18/1991, prin Legea 231/2018, terenurile acordate cooperației de consum devin proprietatea acesteia

Referitor la intimata - pârâtă S.C. C. S.R.L., pe care instanța de apel o socotește "cumpărător de bună credință", și la menținerea ca valabil a contractul de vânzare dintre S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.RL., respectiv a actului subsecvent de vânzarea către S.C. G. S.A., recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dovezile din care rezultă că S.C. C. S.R.L. a cumpărat caietul de sarcini al B., în care a constatat că terenul din afara fabricii nu este al B. și construcțiile de pe acesta sunt ale A., fapt probat de corespondența cu lichidatorul H. SPRL.

O altă dovadă concludentă în acest sens este și aceea că atât în raportul de evaluare aferent licitației, cât și în procesul-verbal de licitație a activelor B., nu a fost identificat acest teren situat în afara gardului B. și pe care se află construcțiile edificate de recurentă.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra celor 12 hale de prestări servicii construite de A. în urma strămutării, recurenta invocă faptul că dezlegarea dată prin decizia recurată nesocotește practica instanței supreme referitor la construcțiile cooperației de consum edificate pe teren proprietate de stat (Decizia ÎCCJ nr. 1858/11.05.2004). Există la dosar dovezi privind strămutarea reclamantei la str. x, lângă B., a fost depus la dosar un raport de evaluare extrajudiciară întocmit de expert N., care atestă că aceste construcții definitive au fost edificate de A., expertul I. menționează existența clădirilor reclamantei pe terenul proprietate de stat, iar la pag. 47 vol. I se află o adresă a finanțelor, nr. x/2007, prin care se atestă că A. este înscris cu aceste construcții la fisc.

De asemenea, expertiza contabilă efectuată în apel de expert M. a exclus faptul că aceste imobile au fost înscrise în evidențele B. sau declarate de aceasta la organele fiscale.

La pagina 9 a deciziei instanței de apel se susține că, din cauza numărului mare de lichidatori care s-au schimbat, expertului i-au fost predate doar unele acte, printre care balanțe și centralizatorul mijloacelor fixe, însă acestea sunt suficiente pentru a se constata că cele 12 hale nu au fost niciodată înscrise în evidențele contabile ale B. și nici nu au fost declarate la organele fiscale, singurul proprietar fiind A..

În pofida acestor dovezi, instanța respinge apelul și menține soluția tribunalului, potrivit căreia experții nu au identificat construcțiile edificate în baza susținerilor reclamantei, aceasta neprezentând niciun document doveditor al construcțiilor acestora.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă A. invocă încălcarea H.G. nr. 834/1991, fapt atestat de adresa Primăriei Constanța nr. x/1998, a art. 1895 din C. civ., privitor la condițiile uzucapiunii de 10 ani, precum și a art. 1340 teza a II - a din C. civ., față de situație în care cumpărătorul S.C. C. S.R.L. a cunoscut faptul că terenul din afara B., inclusiv construcțiile A. din afara gardului Fabricii, nu erau în lista bunurilor expertizate pentru a fi vândute la licitație, prin cumpărarea caietului de sarcini și a corespondenței cu lichidatorul B..

De asemenea, se susține că au fost încălcate și art. 481 din C. civ., art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul de proprietate al cooperației de consum fiind protejat și de art. 187 din Legea 109/1996, aplicabilă la data edificării construcțiilor, și art. 107 din Legea 1/2005 a cooperației, art. 492 teza a II - a din C. civ., explicitat de art. 693-702 din noul C. civ.

Intimații - pârâți S.C. D. S.R.L., prin administrator judiciar H. IPURL, și Municipiul Constanța, prin Primar, au formulat întâmpinări la cererea de recurs, prin care au solicitat respingerea căii de atac și menținerea deciziei instanței de apel, ca fiind temeinică și legală.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la aceste întâmpinări.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 24.05.2018, prin care instanța de apel a respins cererea apelantei - reclamante privind efectuarea unei expertizei tehnice pentru identificarea exactă a suprafețelor de teren, Înalta Curte apreciază că nu pot fi decelate aspecte de nelegalitate, în condițiile în care această cerere de probe a fost respinsă motivat, reținându-se atât caracterul inutil, cât și faptul că decizia de casare, de respectarea căreia instanța de apel era ținută, nu conține dispoziții privind identificarea terenului A., respectiv necesitatea administrării unor probe suplimentare în acest scop.

Contrar susținerilor recurentei, care a invocat pronunțarea deciziei atacate cu nerespectarea îndrumărilor date prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat apelul cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., singura limitare în rejudecarea procesului după casare fiind aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe.

Prin decizia nr. 2106/10.06.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde, referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/23.10.1997, argumentele instanței pentru care a ajuns la convingerea că adresa nr. x/1998 nu ar face dovada că terenul nu a fost în proprietatea B., în scopul remedierii deficiențelor arătate dispunându-se administrarea de probatorii referitoare la identificarea patrimoniului B., în sensul de a se verifica dacă erau incluse terenurile și construcțiile pentru care apelanta pretinde că are un drept de proprietate și în ceea ce privește situația dosarului având ca obiect insolvența B..

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare mai sus menționată și, la rejudecarea apelului, a dispus administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiectiv "dacă erau înregistrate în contabilitatea B., anterior intrării în insolvență, construcțiile ce formează obiectul prezentului litigiu" și a unui supliment la raportul de expertiză cu obiectivul "dacă imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni se afla sau nu în patrimoniul B. și dacă terenul a făcut sau nu obiectul vânzării în cadrul procedurii insolvenței închisă în 2008".

Însă, în considerarea prevederilor art. 167 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora dovezile se pot încuviința numai daca instanța socotește că ele pot să duca la dezlegarea pricinii, instanța nu avea obligația de a încuviința expertiza tehnică solicitată de apelanta - reclamantă, aprecierea caracterului util, concludent și pertinent al probei constituind atributul exclusiv al instanței investite cu soluționarea apelului.

Prin urmare, criticile invocate de recurenta-reclamantă sub aspectele la care s-a făcut mai sus referire, subsumate exigențelor impuse de art. 261 pct. 5, nu pot fi primite.

Trecând la analiza criticilor referitoare la decizia civilă nr. 488/04.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, se impune precizarea că partea care exercită această cale extraordinară de atac are obligația de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ., recursul permițând examinarea legalității hotărârilor atacate exclusiv în condițiile prescrise de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În cauza de față, deși reclamanta a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ., criticile concret formulate nu sunt dezvoltate și structurate subsumat acestora, după cum se va arăta în continuare.

Articolul 304 pct. 7 din C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele pe care reclamanta le subsumează acestui motiv de nelegalitate vizează însă modul de interpretare a probelor de către instanța de apel (înscrisuri și rapoarte de expertiză) și modalitatea de stabilire a elementelor de fapt ale speței, așadar aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs.

În același sens, raportat la criticile formulate, instanța de recurs subliniază că recurenta-reclamantă nu arată, în concret, care anume sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii ce ar putea duce la incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865.

Mai exact, în cuprinsul criticilor formulate nu se susține existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, ori între dispozitiv și considerente, nici nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea, în exclusivitate, a unor considerente străine de natura pricinii.

Recurenta - reclamanta invoca în esență faptul că soluția pronunțată în apel, respectiv dezlegarea data pe fond capetelor de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în Constanța str. x, jud. Constanța, constatarea dreptului