ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2106/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2106/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanta

F. Constanța a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Guvernul României -

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Municipiul Constanța prin

Primar, SC P. SA, SC C.S. SRL, Ministerul Industriei și Comerțului București,

SC T.D. SRL, solicitând instanței să dispună:

- constatarea nulității absolute a

raportului de evaluare decembrie 2005-ianuarie 2006 și erata la acest raport

întocmit de evaluator A.S.;

- constatarea nulității absolute a

actului de vânzare a activelor SC P. SA și a licitației efectuate în baza

raportului de evaluare întocmit de A.S.;

- constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare prin care SC C.S. SRL a cumpărat terenul de sub clădirile și

platforma betonată - proprietatea reclamantei;

- constatarea nulității absolute a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23

octombrie 1997 eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București;

- constatarea dreptului de proprietate

asupra terenului în suprafață de 14.606 mp, situate în Constanța, str. C., din

care 11.600 mp în urma schimbului de teren și diferența de 3006 mp în urma

uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.;

- constatarea dreptului de proprietate

al reclamantei asupra construcțiilor edificate de ea pe acest teren;

- obligarea Guvernului României - Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor, reprezentând

contravaloarea clădirilor, barăcilor și celorlalte anexe demolate în urma strămutării

forțate a depozitelor și atelierelor situate în Constanța, str. C. și str. C. și

în localitatea L., comuna A., în valoare totală estimată de 1.500.000 RON.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2008, Tribunalul

Constanta, secția civilă, a dispus disjungerea ultimului capăt de cerere, constatând

că nu are legătură cu restul capetelor de cerere și are un temei juridic diferit,

a constatat natura comercială a capetelor de cerere 1-6 și a trimis cauza la secția

comercială a Tribunalului Constanța, reținând că bunurile în litigiu au făcut sau

fac parte din fondul de comerț al societăților din proces, ceea ce conferă litigiului

caracter comercial.

Prin încheierea din 15 iulie 2008, instanța

a admis excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Constanța, secția comercială,

în soluționarea capetelor de cerere 1-3, trimițând cauza judecătorului sindic desemnat

în cauza SC P. SA și a disjuns soluționarea capetelor de cerere 4-6.

Pentru capetele 4-6 din cerere, s-a constituit

un dosar nou, în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (4) din Regulamentul

de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu nr. 5964/118/2008.

În motivarea cererii sale, reclamanta a

arătat că, în baza Decretului nr. 28/1988, s-a dispus strămutarea atelierului auto

proprietatea sa situat în localitatea L., orașul T., în Constanța, str. C. și predarea

terenului aferent atelierului către I. Agigea.

Prin decizia din 12 mai 1989 Comitetul

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanța a dispus strămutarea depozitelor

de materiale de construcții și atelierelor reclamantei din Constanța, str. C. în

Constanța, str. C., datorită construcției blocului de locuințe FZ 11.

Terenul acordat inițial pentru o perioadă

de 2 ani, în suprafață de 14.200 mp (14.606 mp din măsurători) se afla lângă Fabrica

de celuloză și hârtie P. Constanța, în exteriorul gardului de incintă al acesteia,

deși acest teren constituia rezerva de teren destinat pentru extinderea activității

fabricii cu noi secții.

Anterior primirii terenului menționat,

reclamanta a obținut și acordul conducerii Fabricii de Celuloză și Hârtie P.,

din 20 septembrie 1988, în care s-a prevăzut igienizarea terenului, edificarea unui

gard de beton, precum și plata impozitului aferent de 5 RON/mp. Acordul a cuprins

și clauza potrivit căreia, în situația extinderii activității fabricii cu noi secții,

organele locale ale județului și ale municipiului vor stabili alt teren pentru noua

strămutare, de data aceasta definitivă însă în fapt, fabrica nu s-a mai extins și

reclamanta a rămas definitiv pe terenul acordat.

Cu privire la acest teren, Ministerul Economiei

și Comerțului a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din

anul 1997, lovit de nulitate absolută, fiind eliberat cu încălcarea prevederilor

H.G. nr. 834/1991 și criteriile comune elaborate de M. și M.L. Astfel, a arătat

reclamanta, a fost înaintată ministerului o documentație incompletă, fără avizul

Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu

Consiliul Local Constanța iar documentația topografică nu reflectă realitatea întrucât

certificatul cuprinde și suprafața de teren acordată reclamantei.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra

terenului, reclamanta a susținut că nefiind îndeplinită condiția extinderii activității

cu noi secții de producție ale fabricii de celuloză, a stăpânit terenul în nume

de proprietar (terenul fiind acordat în schimbul celui de care reclamanta a fost

deposedată în L.), netulburată și a achitat impozitele către stat. De asemenea,

pe terenul în litigiu se află construcțiile edificate de reclamantă.

Pentru suprafața de teren de 11.600 mp

reclamanta a invocat un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 30 decembrie 1971 pentru 7000 mp pe care i-a avut în L. și, pentru

diferență, în baza adresei din 10 decembrie 1997 emisă de O. Constanța, iar pentru

diferența de 3006 mp a invocat uzucapiunea de 10 ani, dovedită în baza deciziei

din 12 mai 1989 a Municipiului Constanța.

La data de 20 ianuarie 2011, reclamanta

și-a modificat cererea de chemare în judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual,

cât și al obiectului cererii, solicitând instanței să constate, în contradictoriu

cu pârâtele SC K. SRL și SC C.E.L. IFN SA, nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și SC C.E.L.

IFN SA, în calitate de. cumpărător, în ceea ce privește bunurile aparținând reclamantei

și care fac obiectul prezentului litigiu, precum și nulitatea contractului de leasing

încheiat între SC C.E.L. IFN SA, în calitate de finanțator și SC K. SRL, în calitate

de utilizator cu privire la aceleași bunuri.

Prin sentința civilă nr. 3884 din 11 decembrie

2012, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția netimbrării acțiunii.

A respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de Statul Român ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A admis excepția lipsei capacității de

folosință a pârâtei SC P. SA și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată,

față de SC P. SA prin administrator judiciar F.F.I.C. IPURL, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

A respins ca nefondată acțiunea în constatare,

promovată de reclamantă, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu

cu ceilalți pârâți.

A admis cererea de majorare a onorariului

formulată de expertul S.l. cu suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare,

onorariu ce cade în sarcina reclamantei și cererea de majorare a onorariului formulată

de expertul B.C. cu suma de 500 RON, onorariu ce cade în sarcina reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că reclamanta a achitat taxa de timbru, astfel cum aceasta a

fost redusă în urma cererii reclamantei, astfel că excepția netimbrării este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta

a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafață

de 14.606 mp situat în Constanța, str. C., teren dobândit astfel: 11.600 mp în urma

unui schimb de teren și diferența de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute

de art. 1895 C. civ.

Din înscrisurile depuse respectiv actul

de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat sub din 30 decembrie 1971,

adresa Consiliului Popular Municipal Constanța din 12 mai 1989, a reținut prima

instanță că rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a pus problema unui schimb

de terenuri.

Reclamanta a primit spre folosință terenul

în litigiu pentru o perioadă limitată, condiționată fiind de restituirea acestuia

în eventualitatea în care fabrica de hârtie ar fi avut nevoie de acel teren pentru

extindere. Faptul că perioada de 2 ani s-a prelungit și că fabrica nu a avut nevoie

de extinderi asupra terenului în litigiu, s-a apreciat că nu reprezintă o modificare

a titlului cu care reclamanta a deținut acest teren, respectiv dreptul de folosință,

neexistând nici o voință exprimată în sensul efectuării unui schimb.

Mai mult decât atât, la momentul primirii

în folosință temporară a terenului, tot terenul era proprietate de stat, ulterior,

după 1989, terenurile aferente activelor fabricilor au intrat în administrarea acestora

și mai târziu, în urma procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în proprietatea

lor. Ca urmare, s-a constatat că pentru terenul din L., pe care reclamanta l-a avut

în proprietate și care a fost preluat de către stat, nu se putea face ulterior un

schimb cu un teren aparținând unei societăți comerciale.

În ceea ce privește dobândirea unei părți

de teren prin uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., prima instanță

a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv justul

titlu, potrivit art. 1897 C. civ., adică titlu translativ de proprietate, așa cum

s-a arătat, reclamanta deținând terenul cu titlu de folosință, și nici condiția

bunei-credințe definită de art. 1898 C. civ., care presupune că cel care invocă

prescripția achizitivă să aibă convingerea că a dobândit proprietatea bunului de

la adevăratul proprietar.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

constatarea nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 23 octombrie 1997, s-a reținut că se întemeiază pe nerespectarea

prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată ministerului o documentație

incompletă, fără avizul Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal

de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, iar documentația topografică nu reflectă

realitatea, motiv pentru care nu s-a primit aviz conform prevederilor art. 15 din

Criteriile comune elaborate de M. și M.L. în aplicarea H.G. nr. 834/1991. Adresa

din 23 mai 1997 a Consiliului Local Constanța concluziona că Certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 nu a respectat procedura legală.

Potrivit adresei Ministerului Industriei

și Comerțului din 02 decembrie 1997, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 09 decembrie 1996 a fost anulat.

Ulterior, s-a emis în favoarea pârâtei

SC P. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

din 23 octombrie 1997, ce face obiectul prezentului litigiu, despre care s-a arătat

că nu există nici un fel de dovadă privind încălcarea vreunei dispoziții legale

care să ducă la nulitatea acestuia. S-a mai reținut că adresa din 11 noiembrie 1998

emisă de Primăria Constanța, care concluzionează că această instituție intenționează

să conteste și noul certificat emis pe numele SC P. SA nu poate face proba nerespectării

dispozițiilor legale la emiterea lui.

În ceea ce privește dreptul de proprietate

asupra construcțiilor, acestea au fost identificate de expertul S.l. ca fiind construcțiile

de tip baracă metalică notate C1, C3 și C4 pe schița anexa a raportului de expertiză

topografică, precum și în raportul de expertiză întocmit de către expertul B.C.

care concluzionează că potrivit documentației cadastrale, aceste construcții și

terenul în litigiu au fost adjudecate în cadrul licitației organizate în cadrul

procedurii de faliment a societății P. SA de către SC T.D. SA, care și-a înscris

dreptul său de proprietate în cartea funciară și, ulterior, a vândut terenul și

construcțiile ce fac obiectul prezentei cauze către SC C.S. SRL.

Potrivit adresei Consiliului Popular Municipal

Constanța din 12 mai 1989, reclamanta trebuia să ridice pe terenul dat în folosință

construcții provizorii, din elemente demontabile.

Tribunalul a mai reținut că, deși reclamanta

a făcut dovada că a primit terenul din litigiu cu scopul de a-și muta acolo niște

depozite, ce urmau a fi edificate din elemente demontabile, experții au identificat

construcțiile edificate pe baza susținerilor reclamantei, aceasta neprezentând nici

un document doveditor al construirii acestora. Chiar dacă s-ar accepta că edificiile

identificate de experți ca fiind C1, C3 și C4 sunt construite de reclamantă, în

temeiul art. 494 C. civ., proprietarul terenului și-a manifestat clar intenția de

a le păstra pentru sine, prin înstrăinarea lor la licitație, posibilitate conferită

de dispozițiile legale menționate.

Mai mult decât atât, deși reclamanta a

învestit, prin cererea sa de disjungere, judecătorul sindic cu cererea privind anularea

licitației și contractului încheiat în urma licitației, reclamanta nu a obținut

o soluție în acest sens, iar procedura de insolvență privind pe debitoarea SC P.

SA a fost închisă.

Întrucât cumpărătorul adjudecatar SC T.D.

SA și-a întabulat dreptul de proprietate, făcând opozabil dreptul său, s-a apreciat

că pârâta cumpărătoare SC C.S. SA este apărată și de principiul priorității bunei-credințe,

actul său neputând fi desființat.

Pentru aceleași considerente s-a respins

și cererea de anulare parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către

SC C.S. SA și SC C.E.L. IFN SA și a contractului de leasing încheiat de aceasta

din urmă și utilizatorul SC K. SRL privind bunurile ce fac obiectul litigiului.

În ceea ce privește excepția lipsei capacității

de folosință a SC P. SA, prima instanță a reținut că, potrivit art. 132 alin.

(2) din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii duce și la radierea societății

debitoare, cu consecința pierderii capacității de folosință, astfel încât cererea

reclamantei față de această pârâtă este formulată împotriva unei persoane fără capacitate

de folosință.

Față de Statul Român, prima instanță a

respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual

pasivă, ca urmare a admiterii acestei excepții.

Soluția primei instanțe a fost menținută

de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, care prin decizia civilă nr. 78 din 5 iulie 2013 a respins apelul reclamantei

F. Constanța.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța

de control judiciar a reținut că cererea privind nulitatea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997

se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 în sensul că a fost

înaintată o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean Constanța,

întrucât nu a fost semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța,

iar documentația topografică nu respectă realitatea.

Anterior emiterii acestui certificat de

atestare, fusese emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09

decembrie 1996 care a fost anulat.

S-a reținut că adresa din 11 noiembrie

1998 emisă de Primăria Constanța care concluzionează că această instituție intenționează

să conteste și noul certificat emis pe numele SC P. SA, nu poate face proba nerespectării

dispozițiilor legale.

Din analiza celor două certificate de atestare

a dreptului de proprietate în favoarea SC P. SA, a rezultat că suprafața atestată

prin ultimul certificat a fost diminuată de la 218267,25 la 212901,92 mp, mai mult

decât atât, adresa din anul 1998 nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat,

respectându-se condiția reducerii suprafețelor.

Ulterior, acest teren a fost intabulat

în patrimoniul SC P. SA și apoi vândut ca urmare a demarării procedurii Legii

nr. 64/1995.

Ca atare, s-a constatat că atestarea dreptului

de proprietate prin ultimul certificat de atestare s-a făcut cu respectarea prevederilor

art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în condițiile în care reclamantei i s-a recunoscut

limitat exercitarea dreptului de folosință a unei suprafețe de aproximativ 14.000

mp din terenul avut în administrare de SC P. SA, respectiv până în anul 1989.

În legătură cu contestarea dreptului de

proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în str. C., instanța

a reținut că acest teren a fost acordat cu titlu de folosință provizorie reclamantei

până la sfârșitul anului 1989 și faptul că ulterior acestei perioade reclamanta

a înțeles să-l folosească nu o îndreptățește pe aceasta la dobândirea dreptului

de proprietate prin uzucapiunea scurtă, întrucât SC P. SA nu și-a abandonat bunul

demarând procedura imediat după 1990 privind atestarea dreptului de proprietate

și mai mult decât atât, i s-a recunoscut dreptul de proprietate în conformitate

cu H.G. nr. 834/1991, iar ulterior s-a procedat la vânzarea acestui teren.

Chiar dacă reclamanta a plătit taxe și

impozite pentru acest teren, nu este în măsură să conducă la îndeplinirea condițiilor

impuse de art. 1895 și urm. din vechiul C. civ.

În legătură cu situația cumpărătorului

SC C.S. SRL, s-a reținut că SC P. SA, aflată în reorganizare conform Legii nr. 64/1995

și ulterior Legea nr. 85/1996, a vândut la licitație publică deschisă, în bloc,

toate bunurile către SC D. SRL Constanța, astfel cum rezultă din procesul-verbal

de licitație și adjudecare din 15 decembrie 2006, iar bunurile proprietate imobilă

au fost intabulate conform încheierii din anul 2007 în favoarea adjudecatarului.

Ulterior, SC T.D. SRL a vândut către SC

C.S. SRL totalitatea bunurilor care au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 01 martie 2007 la BNP

C.P. și A.E.G., nefiind răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorului.

Susținerile reclamantei, potrivit cărora

cumpărătorul avea cunoștință că vânzătorul nu este proprietarul exclusiv asupra

bunurilor vândute, s-au apreciat a fi nefondate întrucât acesta a cumpărat un bun

intabulat de la un alt vânzător care-și adjudecase bunuri în baza procesului verbal

de adjudecare realizat în procedura Legii nr. 85/2006.

În legătură cu ultimul motiv, privind dreptul

de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, s-a reținut

că acestea au fost realizate în baza unei autorizații provizorii, care urmau a fi

menținute doar doi ani, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Popular al Municipiului

Constanța din 12 mai 1989 și chiar dacă s-ar reține că sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 494 C. civ., în condițiile în care construcțiile au fost înstrăinate,

nu se mai poate constata calitatea de proprietar a reclamantei asupra acestora.

Împotriva acestei deciziei, a declarat

recurs reclamanta F. Constanța, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate, în sensul admiterii acțiunii și în subsidiar, casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate

prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut că deși decizia

recurată reține cele menționate în adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primărie,

conform căreia această instituție intenționează să conteste și noul certificat,

concluzionează că nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale și că adresa

menționată nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se

condiția reducerii suprafețelor, or, adresa respectivă a avut în vedere numai cel

de-al doilea certificat pe care a Primăria a înțeles să-l conteste, altfel dacă

s-ar fi redus suprafața în mod corect nu ar mai fi intenționat să-l conteste.

Totodată, recurenta solicită instanței

să constate că Ministerul Economiei a transmis cu adresa din 27 noiembrie 2009,

documentația care a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate din anul 1997.

Analizând această documentație rezultă

că de fapt aceasta a stat la baza Certificatului din 09 decembrie 1996 întrucât

este înscrisă suprafața de 218.267 mp, față de 212.901,92 mp iar expertul S.A.,

în completarea la raportul de evaluare, evaluează și propune spre vânzare suprafața

de 130.673,82 mp astfel încât rezultă o diferență de 82.228 mp (8 hectare).

Această cifră apreciază recurenta că se

coroborează cu cele menționate în adresa 11 noiembrie 1998 care menționează că Primăria

a restrâns suprafața la aceea situată în interiorul gardului Fabricii de celuloză,

cu mențiunea expresă că terenul pe care se află construcțiile F. nu mai intră în

terenul SC P. SA.

Prin urmare terenul în litigiu se află

inclus în cele 8 hectare, astfel cum a concluzionat și expertul S.I., care menționează

expres că "ambele certificate de proprietate includ în mod eronat terenul F."

și că acest teren este proprietatea Primăriei.

În raport cu această constatare, consideră

recurenta că respingerea acestui capăt de cerere este nelegală și netemeinică, nulitatea

parțială fiind dovedită.

A mai susținut recurenta că prin probele

de la dosar a demonstrat că acest certificat de atestare a dreptului de proprietate

a fost eliberat cu nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991.

Astfel din adresa din 23 mai 1999 a Consiliului

Județean către Consiuliul Local al Municipiului Constanța rezultă că documentația

a fost incompletă și a fost returnată societății pentru semnarea procesului-verbal

de vecinătate cu Consiliul Local al Municipiului Constanța, iar din adresa din

11 noiembrie 1998 rezultă că, Consiliul Local al Municipiului Constanța a restrâns

suprafețele SC P. SA la cele ocupate efectiv de SC P. SA, din care face parte și

cel ocupat de F.

În motivarea acestei cereri de constatare

a nulității certificatului din 23 octombrie 1997, instanța a reținut în mod greșit

că nu există nici o dovadă referitoare la încălcarea vreunei dispoziții legale care

să ducă la nulitatea acestuia, or, adresa din 11 noiembrie 1998 reprezintă dovada

că dispozițiile H.G. nr. 834/1991 au fost încălcate, în sensul că terenul pe care

F. are edificate construcțiile nu mai aparține SC P. SA, fiind operată restrângerea

suprafețelor de teren neocupate.

A concluzionat recurenta că terenul identificat

de această expertiză este teren proprietate de stat aflat încă în administrarea

F., iar certificatul este lovit de nulitate parțială absolută și în raport cu cele

de mai sus s-a apreciat că instanța, în mod greșit, nu a constatat încălcarea prevederilor

H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate jn patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat.

În legătură cu dreptul de proprietate asupra

terenului obținut prin uzucapiune, recurenta susține că deși a probat că au fost

strămutați de pe un teren proprietate și că fabrica nu s-a mai extins iar adresa

din 11 noiembrie 1998 i-a definitivat amplasamentul, decizia recurată reține că

terenul a fost acordat până în 1989 și, în contradicție cu adresa Primăriei, menționează

că i s-a recunoscut dreptul de proprietate pe acest teren.

Cu privire la situația cumpărătorului SC

C.S. SRL, susține recurenta că instanța a ignorat faptul că această pârâtă a participat

la licitație, a cumpărat caietul de sarcini și a purtat corespondență cu lichidatorul

SC P. SA, constatând că terenul din afara fabricii nu este al SC P. SA și construcțiile

de pe acesta sunt ale F., fapt ce rezultă din corespondența cu lichidatorul F.F.

SPRL.

O altă dovadă concludentă este și aceea

că atât în raportul de evaluare și procesul verbal de licitație a activelor SC P.

SA, nu a fost identificat acest teren situat în afara gardului Fabricii de Celuloză

și pe care se află construcțiile recurentei.

În legătură cu dreptul său de proprietate

asupra celor 12 hale de prestări servicii construite de F. în urma strămutării,

dezlegarea dată de instanță este greșită în raport de expertiza de evaluare extrajudiciară

întocmită de expert V.I., care atestă că aceste construcții definitive au fost edificate

de F. și expertul S.I. care menționează existența clădirilor sale pe terenul proprietate

de stat iar prin adresa din anul 2007 se atestă că F. este înscrisă cu aceste construcții

la organele fiscale.

Instanța de apel nu a avut în vedere decizia

nr. 1858 din 11 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că

își păstrează regimul juridic al proprietății, construcțiile edificate de cooperația

de consum pe teren proprietate de stat. De asemenea, inexistența construcțiilor

sale în procesui-verbal de licitație a vânzării activelor Fabricii de Celuloză,

demonstrează că aceste construcții sunt proprietatea sa, pe care Ie-a stăpânit în

mod continuu, netulburat și în nume de proprietar.

Prezentând detaliat criticile din apel

raportate la starea de fapt, recurenta susține în esență că acestea au fost înlăturate

- pe baza unor argumente insuficiente - nelegal înlăturate.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere și argumentele

menționate anterior, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, art. 481, art. 1340, art. 1895 C.

civ.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează

ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta

trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură

directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie

atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia,

cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție

între considerente și dispozitiv.

Motivarea străină de natura pricinii se

regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în

considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ.,

hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit

căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie

motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind

acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului

judiciar de către instanțele superioare.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta

argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu

necercetarea fondului cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru

ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției,

în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța

ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele

hotărârii atacate, constată că aceasta nu cuprinde argumente referitoare la capătul

de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor, din 23 octombrie 1997, eliberat de

Ministerul Industriei și Comerțului București, încadrându-se astfel în prima dintre

cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Prin memoriul de apel, reclamanta a dezvoltat

critici referitoare la nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991

în procedura de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din 23 octombrie 1997, cu referire la adresa din anul 1998 a Primăriei Constanța,

acest înscris făcând dovada, în opinia sa, că terenul pe care F. are edificate construcții

nu mai aparține SC P. SA, fiind aprobată restrângerea suprafețelor de teren.

Or, în considerentele deciziei atacate

instanța de apel s-a mărginit la a prelua concluzia primei instanțe sub acest aspect,

reținând că adresa în discuție nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale,

fără a dezvolta argmentele care au condus la propria convingere.

Procedând în acest fel, curtea de apel

a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea

expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând practic imposibil de

realizat misiunea instanței de recurs de a controla hotărârea atacată.

Insuficiența motivării deciziei recurate,

atrage și incidența art. 312 alin. (3) C. proc. civ., situație în care nu mai este

necesară examinarea hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 din același cod.

În raport de aspectele anterior menționate,

constatând că soluția adoptată de instanța de apel este insuficient motivată în

raport de criticile formulate de reclamantă prin memoriul de apel, în baza art.

304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile

nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care, cu ocazia rejudecării urmează a

se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale

menționate.

În acest sens, curtea de apel urmează,

în raport de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., să administreze probatorii referitoare

la identificarea patrimoniului SC P. SA, în sensul de a se verifica dacă erau incluse

și terenurile respectiv contructiile reclamantei și să cenzureze sentința atacată

atât sub aspectele deja menționate, cât și în ceea ce privește situația dosarului

având ca obiect insolvența SC P. SA.

Pentru toate argumentele ce preced, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile

nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.