ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2106/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanta F. Constanța a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Municipiul Constanța prin Primar, SC P. SA, SC C.S. SRL, Ministerul Industriei și Comerțului București, SC T.D. SRL, solicitând instanței să dispună: - constatarea nulității absolute a raportului de evaluare decembrie 2005-ianuarie 2006 și erata la acest raport întocmit de evaluator A.S.; - constatarea nulității absolute a actului de vânzare a activelor SC P. SA și a licitației efectuate în baza raportului de evaluare întocmit de A.S.; - constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare prin care SC C.S.

SRL a cumpărat terenul de sub clădirile și platforma betonată - proprietatea reclamantei; - constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997 eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București; - constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp, situate în Constanța, str. C., din care 11.600 mp în urma schimbului de teren și diferența de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.; - constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate de ea pe acest teren; - obligarea Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea clădirilor, barăcilor și celorlalte anexe demolate în urma strămutării forțate a depozitelor și atelierelor situate în Constanța, str. C. și str. C. și în localitatea L., comuna A., în valoare totală estimată de 1.500.000 RON.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Constanta, secția civilă, a dispus disjungerea ultimului capăt de cerere, constatând că nu are legătură cu restul capetelor de cerere și are un temei juridic diferit, a constatat natura comercială a capetelor de cerere 1-6 și a trimis cauza la secția comercială a Tribunalului Constanța, reținând că bunurile în litigiu au făcut sau fac parte din fondul de comerț al societăților din proces, ceea ce conferă litigiului caracter comercial. Prin încheierea din 15 iulie 2008, instanța a admis excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Constanța, secția comercială, în soluționarea capetelor de cerere 1-3, trimițând cauza judecătorului sindic desemnat în cauza SC P. SA și a disjuns soluționarea capetelor de cerere 4-6.

Pentru capetele 4-6 din cerere, s-a constituit un dosar nou, în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, cu nr. 5964/118/2008. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 28/1988, s-a dispus strămutarea atelierului auto proprietatea sa situat în localitatea L., orașul T., în Constanța, str. C. și predarea terenului aferent atelierului către I. Agigea.

Prin decizia din 12 mai 1989 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanța a dispus strămutarea depozitelor de materiale de construcții și atelierelor reclamantei din Constanța, str. C. în Constanța, str. C., datorită construcției blocului de locuințe FZ 11. Terenul acordat inițial pentru o perioadă de 2 ani, în suprafață de 14.200 mp (14.606 mp din măsurători) se afla lângă Fabrica de celuloză și hârtie P. Constanța, în exteriorul gardului de incintă al acesteia, deși acest teren constituia rezerva de teren destinat pentru extinderea activității fabricii cu noi secții. Anterior primirii terenului menționat, reclamanta a obținut și acordul conducerii Fabricii de Celuloză și Hârtie P., din 20 septembrie 1988, în care s-a prevăzut igienizarea terenului, edificarea unui gard de beton, precum și plata impozitului aferent de 5 RON/mp.

Acordul a cuprins și clauza potrivit căreia, în situația extinderii activității fabricii cu noi secții, organele locale ale județului și ale municipiului vor stabili alt teren pentru noua strămutare, de data aceasta definitivă însă în fapt, fabrica nu s-a mai extins și reclamanta a rămas definitiv pe terenul acordat. Cu privire la acest teren, Ministerul Economiei și Comerțului a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din anul 1997, lovit de nulitate absolută, fiind eliberat cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 și criteriile comune elaborate de M. și M.L. Astfel, a arătat reclamanta, a fost înaintată ministerului o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța iar documentația topografică nu reflectă realitatea întrucât certificatul cuprinde și suprafața de teren acordată reclamantei.

Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanta a susținut că nefiind îndeplinită condiția extinderii activității cu noi secții de producție ale fabricii de celuloză, a stăpânit terenul în nume de proprietar (terenul fiind acordat în schimbul celui de care reclamanta a fost deposedată în L.), netulburată și a achitat impozitele către stat. De asemenea, pe terenul în litigiu se află construcțiile edificate de reclamantă. Pentru suprafața de teren de 11.600 mp reclamanta a invocat un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 decembrie 1971 pentru 7000 mp pe care i-a avut în L. și, pentru diferență, în baza adresei din 10 decembrie 1997 emisă de O. Constanța, iar pentru diferența de 3006 mp a invocat uzucapiunea de 10 ani, dovedită în baza deciziei din 12 mai 1989 a Municipiului Constanța.

La data de 20 ianuarie 2011, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât și al obiectului cererii, solicitând instanței să constate, în contradictoriu cu pârâtele SC K. SRL și SC C.E.L. IFN SA, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și SC C.E.L. IFN SA, în calitate de. cumpărător, în ceea ce privește bunurile aparținând reclamantei și care fac obiectul prezentului litigiu, precum și nulitatea contractului de leasing încheiat între SC C.E.L. IFN SA, în calitate de finanțator și SC K. SRL, în calitate de utilizator cu privire la aceleași bunuri. Prin sentința civilă nr. 3884 din 11 decembrie 2012, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția netimbrării acțiunii.

A respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. A admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SC P. SA și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, față de SC P. SA prin administrator judiciar F.F.I.C. IPURL, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. A respins ca nefondată acțiunea în constatare, promovată de reclamantă, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți. A admis cererea de majorare a onorariului formulată de expertul S.l. cu suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare, onorariu ce cade în sarcina reclamantei și cererea de majorare a onorariului formulată de expertul B.C.

cu suma de 500 RON, onorariu ce cade în sarcina reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a achitat taxa de timbru, astfel cum aceasta a fost redusă în urma cererii reclamantei, astfel că excepția netimbrării este neîntemeiată. Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în Constanța, str. C., teren dobândit astfel: 11.600 mp în urma unui schimb de teren și diferența de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ. Din înscrisurile depuse respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat sub din 30 decembrie 1971, adresa Consiliului Popular Municipal Constanța din 12 mai 1989, a reținut prima instanță că rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a pus problema unui schimb de terenuri.

Reclamanta a primit spre folosință terenul în litigiu pentru o perioadă limitată, condiționată fiind de restituirea acestuia în eventualitatea în care fabrica de hârtie ar fi avut nevoie de acel teren pentru extindere. Faptul că perioada de 2 ani s-a prelungit și că fabrica nu a avut nevoie de extinderi asupra terenului în litigiu, s-a apreciat că nu reprezintă o modificare a titlului cu care reclamanta a deținut acest teren, respectiv dreptul de folosință, neexistând nici o voință exprimată în sensul efectuării unui schimb. Mai mult decât atât, la momentul primirii în folosință temporară a terenului, tot terenul era proprietate de stat, ulterior, după 1989, terenurile aferente activelor fabricilor au intrat în administrarea acestora și mai târziu, în urma procedurilor prevăzute de H.G.

nr. 834/1991, în proprietatea lor. Ca urmare, s-a constatat că pentru terenul din L., pe care reclamanta l-a avut în proprietate și care a fost preluat de către stat, nu se putea face ulterior un schimb cu un teren aparținând unei societăți comerciale. În ceea ce privește dobândirea unei părți de teren prin uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv justul titlu, potrivit art. 1897 C. civ., adică titlu translativ de proprietate, așa cum s-a arătat, reclamanta deținând terenul cu titlu de folosință, și nici condiția bunei-credințe definită de art. 1898 C. civ., care presupune că cel care invocă prescripția achizitivă să aibă convingerea că a dobândit proprietatea bunului de la adevăratul proprietar.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997, s-a reținut că se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată ministerului o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, iar documentația topografică nu reflectă realitatea, motiv pentru care nu s-a primit aviz conform prevederilor art. 15 din Criteriile comune elaborate de M. și M.L. în aplicarea H.G. nr. 834/1991. Adresa din 23 mai 1997 a Consiliului Local Constanța concluziona că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 nu a respectat procedura legală.

Potrivit adresei Ministerului Industriei și Comerțului din 02 decembrie 1997, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 a fost anulat. Ulterior, s-a emis în favoarea pârâtei SC P. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997, ce face obiectul prezentului litigiu, despre care s-a arătat că nu există nici un fel de dovadă privind încălcarea vreunei dispoziții legale care să ducă la nulitatea acestuia. S-a mai reținut că adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primăria Constanța, care concluzionează că această instituție intenționează să conteste și noul certificat emis pe numele SC P. SA nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale la emiterea lui.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra construcțiilor, acestea au fost identificate de expertul S.l. ca fiind construcțiile de tip baracă metalică notate C1, C3 și C4 pe schița anexa a raportului de expertiză topografică, precum și în raportul de expertiză întocmit de către expertul B.C. care concluzionează că potrivit documentației cadastrale, aceste construcții și terenul în litigiu au fost adjudecate în cadrul licitației organizate în cadrul procedurii de faliment a societății P. SA de către SC T.D. SA, care și-a înscris dreptul său de proprietate în cartea funciară și, ulterior, a vândut terenul și construcțiile ce fac obiectul prezentei cauze către SC C.S. SRL. Potrivit adresei Consiliului Popular Municipal Constanța din 12 mai 1989, reclamanta trebuia să ridice pe terenul dat în folosință construcții provizorii, din elemente demontabile.

Tribunalul a mai reținut că, deși reclamanta a făcut dovada că a primit terenul din litigiu cu scopul de a-și muta acolo niște depozite, ce urmau a fi edificate din elemente demontabile, experții au identificat construcțiile edificate pe baza susținerilor reclamantei, aceasta neprezentând nici un document doveditor al construirii acestora. Chiar dacă s-ar accepta că edificiile identificate de experți ca fiind C1, C3 și C4 sunt construite de reclamantă, în temeiul art. 494 C. civ., proprietarul terenului și-a manifestat clar intenția de a le păstra pentru sine, prin înstrăinarea lor la licitație, posibilitate conferită de dispozițiile legale menționate. Mai mult decât atât, deși reclamanta a învestit, prin cererea sa de disjungere, judecătorul sindic cu cererea privind anularea licitației și contractului încheiat în urma licitației, reclamanta nu a obținut o soluție în acest sens, iar procedura de insolvență privind pe debitoarea SC P. SA a fost închisă.

Întrucât cumpărătorul adjudecatar SC T.D. SA și-a întabulat dreptul de proprietate, făcând opozabil dreptul său, s-a apreciat că pârâta cumpărătoare SC C.S. SA este apărată și de principiul priorității bunei-credințe, actul său neputând fi desființat. Pentru aceleași considerente s-a respins și cererea de anulare parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către SC C.S. SA și SC C.E.L. IFN SA și a contractului de leasing încheiat de aceasta din urmă și utilizatorul SC K. SRL privind bunurile ce fac obiectul litigiului. În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a SC P. SA, prima instanță a reținut că, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii duce și la radierea societății debitoare, cu consecința pierderii capacității de folosință, astfel încât cererea reclamantei față de această pârâtă este formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Față de Statul Român, prima instanță a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, ca urmare a admiterii acestei excepții. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care prin decizia civilă nr. 78 din 5 iulie 2013 a respins apelul reclamantei F. Constanța. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că cererea privind nulitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 în sensul că a fost înaintată o documentație incompletă, fără avizul Consiliului Județean Constanța, întrucât nu a fost semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanța, iar documentația topografică nu respectă realitatea.

Anterior emiterii acestui certificat de atestare, fusese emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 care a fost anulat. S-a reținut că adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primăria Constanța care concluzionează că această instituție intenționează să conteste și noul certificat emis pe numele SC P. SA, nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale. Din analiza celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC P. SA, a rezultat că suprafața atestată prin ultimul certificat a fost diminuată de la 218267,25 la 212901,92 mp, mai mult decât atât, adresa din anul 1998 nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiția reducerii suprafețelor.

Ulterior, acest teren a fost intabulat în patrimoniul SC P. SA și apoi vândut ca urmare a demarării procedurii Legii nr. 64/1995. Ca atare, s-a constatat că atestarea dreptului de proprietate prin ultimul certificat de atestare s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 din H.G.

nr. 834/1991, în condițiile în care reclamantei i s-a recunoscut limitat exercitarea dreptului de folosință a unei suprafețe de aproximativ 14.000 mp din terenul avut în administrare de SC P. SA, respectiv până în anul 1989. În legătură cu contestarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 14.606 mp situat în str. C., instanța a reținut că acest teren a fost acordat cu titlu de folosință provizorie reclamantei până la sfârșitul anului 1989 și faptul că ulterior acestei perioade reclamanta a înțeles să-l folosească nu o îndreptățește pe aceasta la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, întrucât SC P. SA nu și-a abandonat bunul demarând procedura imediat după 1990 privind atestarea dreptului de proprietate și mai mult decât atât, i s-a recunoscut dreptul de proprietate în conformitate cu H.G.

nr. 834/1991, iar ulterior s-a procedat la vânzarea acestui teren. Chiar dacă reclamanta a plătit taxe și impozite pentru acest teren, nu este în măsură să conducă la îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1895 și urm. din vechiul C. civ. În legătură cu situația cumpărătorului SC C.S. SRL, s-a reținut că SC P. SA, aflată în reorganizare conform Legii nr. 64/1995 și ulterior Legea nr. 85/1996, a vândut la licitație publică deschisă, în bloc, toate bunurile către SC D. SRL Constanța, astfel cum rezultă din procesul-verbal de licitație și adjudecare din 15 decembrie 2006, iar bunurile proprietate imobilă au fost intabulate conform încheierii din anul 2007 în favoarea adjudecatarului. Ulterior, SC T.D.

SRL a vândut către SC C.S. SRL totalitatea bunurilor care au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 01 martie 2007 la BNP C.P. și A.E.G., nefiind răsturnată prezumția de bună credință a cumpărătorului. Susținerile reclamantei, potrivit cărora cumpărătorul avea cunoștință că vânzătorul nu este proprietarul exclusiv asupra bunurilor vândute, s-au apreciat a fi nefondate întrucât acesta a cumpărat un bun intabulat de la un alt vânzător care-și adjudecase bunuri în baza procesului verbal de adjudecare realizat în procedura Legii nr. 85/2006.

În legătură cu ultimul motiv, privind dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, s-a reținut că acestea au fost realizate în baza unei autorizații provizorii, care urmau a fi menținute doar doi ani, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Popular al Municipiului Constanța din 12 mai 1989 și chiar dacă s-ar reține că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 494 C. civ., în condițiile în care construcțiile au fost înstrăinate, nu se mai poate constata calitatea de proprietar a reclamantei asupra acestora. Împotriva acestei deciziei, a declarat recurs reclamanta F. Constanța, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii și în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut că deși decizia recurată reține cele menționate în adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primărie, conform căreia această instituție intenționează să conteste și noul certificat, concluzionează că nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale și că adresa menționată nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiția reducerii suprafețelor, or, adresa respectivă a avut în vedere numai cel de-al doilea certificat pe care a Primăria a înțeles să-l conteste, altfel dacă s-ar fi redus suprafața în mod corect nu ar mai fi intenționat să-l conteste.

Totodată, recurenta solicită instanței să constate că Ministerul Economiei a transmis cu adresa din 27 noiembrie 2009, documentația care a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din anul 1997. Analizând această documentație rezultă că de fapt aceasta a stat la baza Certificatului din 09 decembrie 1996 întrucât este înscrisă suprafața de 218.267 mp, față de 212.901,92 mp iar expertul S.A., în completarea la raportul de evaluare, evaluează și propune spre vânzare suprafața de 130.673,82 mp astfel încât rezultă o diferență de 82.228 mp (8 hectare). Această cifră apreciază recurenta că se coroborează cu cele menționate în adresa 11 noiembrie 1998 care menționează că Primăria a restrâns suprafața la aceea situată în interiorul gardului Fabricii de celuloză, cu mențiunea expresă că terenul pe care se află construcțiile F. nu mai intră în terenul SC P. SA.

Prin urmare terenul în litigiu se află inclus în cele 8 hectare, astfel cum a concluzionat și expertul S.I., care menționează expres că "ambele certificate de proprietate includ în mod eronat terenul F." și că acest teren este proprietatea Primăriei. În raport cu această constatare, consideră recurenta că respingerea acestui capăt de cerere este nelegală și netemeinică, nulitatea parțială fiind dovedită. A mai susținut recurenta că prin probele de la dosar a demonstrat că acest certificat de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat cu nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991.

Astfel din adresa din 23 mai 1999 a Consiliului Județean către Consiuliul Local al Municipiului Constanța rezultă că documentația a fost incompletă și a fost returnată societății pentru semnarea procesului-verbal de vecinătate cu Consiliul Local al Municipiului Constanța, iar din adresa din 11 noiembrie 1998 rezultă că, Consiliul Local al Municipiului Constanța a restrâns suprafețele SC P. SA la cele ocupate efectiv de SC P. SA, din care face parte și cel ocupat de F. În motivarea acestei cereri de constatare a nulității certificatului din 23 octombrie 1997, instanța a reținut în mod greșit că nu există nici o dovadă referitoare la încălcarea vreunei dispoziții legale care să ducă la nulitatea acestuia, or, adresa din 11 noiembrie 1998 reprezintă dovada că dispozițiile H.G.

nr. 834/1991 au fost încălcate, în sensul că terenul pe care F. are edificate construcțiile nu mai aparține SC P. SA, fiind operată restrângerea suprafețelor de teren neocupate. A concluzionat recurenta că terenul identificat de această expertiză este teren proprietate de stat aflat încă în administrarea F., iar certificatul este lovit de nulitate parțială absolută și în raport cu cele de mai sus s-a apreciat că instanța, în mod greșit, nu a constatat încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate jn patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

În legătură cu dreptul de proprietate asupra terenului obținut prin uzucapiune, recurenta susține că deși a probat că au fost strămutați de pe un teren proprietate și că fabrica nu s-a mai extins iar adresa din 11 noiembrie 1998 i-a definitivat amplasamentul, decizia recurată reține că terenul a fost acordat până în 1989 și, în contradicție cu adresa Primăriei, menționează că i s-a recunoscut dreptul de proprietate pe acest teren. Cu privire la situația cumpărătorului SC C.S. SRL, susține recurenta că instanța a ignorat faptul că această pârâtă a participat la licitație, a cumpărat caietul de sarcini și a purtat corespondență cu lichidatorul SC P. SA, constatând că terenul din afara fabricii nu este al SC P. SA și construcțiile de pe acesta sunt ale F., fapt ce rezultă din corespondența cu lichidatorul F.F.

SPRL. O altă dovadă concludentă este și aceea că atât în raportul de evaluare și procesul verbal de licitație a activelor SC P. SA, nu a fost identificat acest teren situat în afara gardului Fabricii de Celuloză și pe care se află construcțiile recurentei. În legătură cu dreptul său de proprietate asupra celor 12 hale de prestări servicii construite de F. în urma strămutării, dezlegarea dată de instanță este greșită în raport de expertiza de evaluare extrajudiciară întocmită de expert V.I., care atestă că aceste construcții definitive au fost edificate de F. și expertul S.I. care menționează existența clădirilor sale pe terenul proprietate de stat iar prin adresa din anul 2007 se atestă că F. este înscrisă cu aceste construcții la organele fiscale.

Instanța de apel nu a avut în vedere decizia nr. 1858 din 11 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că își păstrează regimul juridic al proprietății, construcțiile edificate de cooperația de consum pe teren proprietate de stat. De asemenea, inexistența construcțiilor sale în procesui-verbal de licitație a vânzării activelor Fabricii de Celuloză, demonstrează că aceste construcții sunt proprietatea sa, pe care Ie-a stăpânit în mod continuu, netulburat și în nume de proprietar. Prezentând detaliat criticile din apel raportate la starea de fapt, recurenta susține în esență că acestea au fost înlăturate - pe baza unor argumente insuficiente - nelegal înlăturate. În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., având în vedere și argumentele menționate anterior, recurenta a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, art. 481, art. 1340, art. 1895 C. civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta nu cuprinde argumente referitoare la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, din 23 octombrie 1997, eliberat de Ministerul Industriei și Comerțului București, încadrându-se astfel în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului. Prin memoriul de apel, reclamanta a dezvoltat critici referitoare la nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G.

nr. 834/1991 în procedura de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 23 octombrie 1997, cu referire la adresa din anul 1998 a Primăriei Constanța, acest înscris făcând dovada, în opinia sa, că terenul pe care F. are edificate construcții nu mai aparține SC P. SA, fiind aprobată restrângerea suprafețelor de teren. Or, în considerentele deciziei atacate instanța de apel s-a mărginit la a prelua concluzia primei instanțe sub acest aspect, reținând că adresa în discuție nu poate face proba nerespectării dispozițiilor legale, fără a dezvolta argmentele care au condus la propria convingere. Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând practic imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a controla hotărârea atacată. Insuficiența motivării deciziei recurate, atrage și incidența art. 312 alin. (3) C. proc. civ., situație în care nu mai este necesară examinarea hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. În raport de aspectele anterior menționate, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este insuficient motivată în raport de criticile formulate de reclamantă prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate. În acest sens, curtea de apel urmează, în raport de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., să administreze probatorii referitoare la identificarea patrimoniului SC P. SA, în sensul de a se verifica dacă erau incluse și terenurile respectiv contructiile reclamantei și să cenzureze sentința atacată atât sub aspectele deja menționate, cât și în ceea ce privește situația dosarului având ca obiect insolvența SC P. SA.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F. Constanța împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.