ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1274 din 4 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului M.C.T. (succesor în drepturile procesuale al autoarei sale M.C.) în contradictoriu cu pârâții K.M.N., M.I., M.A.A., M.M.R., M.D.M.Ș., M.M.R.E., C.M. și C.G.N., precum și a acțiunii conexe formulate de reclamanta M.I. A fost admisă excepția inadmisibilității cererii reconvenționale privind constatarea calității de coproprietar, formulate inițial pe calea intervenției în interes propriu de către pârâții C.M. și C.G.N., fiind respinse așadar ca inadmisibile atât acțiunea principală, cât și cererea conexă și cererea reconvențională.

A fost respinsă cererea în contradictoriu cu pârâta SC N.O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a luat act de renunțarea pârâților C. la judecata capătului de cerere din reconvențională, având ca obiect ieșirea din indiviziune. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere că: Prin cererea înregistrată sub nr. 7086/2005, reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul judecății la 14 august 2006) a chemat în judecată pe pârâții M.I.T. (decedat la 21 octombrie 2005), M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N., M.I., C.M., C.G. și SC N.O. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate calitatea de coproprietar al reclamantei pentru o cotă de 1/5 din imobilul situat în orașul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecția dintre Str. Brizei și B-dul Tudor Vladimirescu, județul Constanța, reprezentând fostele loturi 98 și 102, imobil compus din teren în suprafață de 594 m.p.

și construcție cu parter și mansardă; să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul menționat, prin atribuirea acestuia în natură către reclamantă și cu obligarea sa la plata unei sulte către ceilalți coproprietari; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a susținut că prin Dispoziția emisă î n anul 2005 de către SC N.O. SA în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 , imobilul a fost restituit în întregime către pârâții M.I.T., K.M.N., M.A.A. și M.D.M., aceștia fiind însă doar o parte dintre moștenitorii foștilor proprietari. Deși M.R.M., fiica lui M.I.T., a fost împuternicită de reclamantă să formuleze notificare și în numele său, în condițiile în care aceasta a venit în România pentru a reglementa situația juridică a proprietăților autorilor lor, din „eroare” a fost omis numele reclamantei în notificarea depusă pentru acest imobil.

Reclamanta M.C.E.A. și-a modificat ulterior obiectul acțiunii sale, solicitând instanței să constate calitatea sa de coproprietar pentru o cotă de 1/5 din întregul imobil situat în orașul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecția dintre Str. Brizei și B-dul Tudor Vladimirescu, județul Constanța, ca fostele loturi 98 și 102, proprietatea autorilor D. și M.M. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 11655/2005, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâții M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N., M.C.E.A., C.M. și C.G., solicitând instanței să constate calitatea sa de coproprietară asupra imobilului situat în Eforie, str. Brizei, județ Constanța, în aceeași calitate de moștenitor legal al defuncților bunici, M.D.

(decedat la 17 septembrie 1952) și M.M. (decedată la 03 martie 1961); să se stabilească cotele legale ce le revin comoștenitorilor, respectiv câte 1/5 pentru M.I.T. și M.C.E.A., câte 1/10 pentru M.I., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ș., C.M. și C.G.; să se dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului. Reclamanta M.I. a arătat la rândul său că este moștenitoare a autorilor săi M.D. și M.M., având o cotă de 1/10 din masa succesorală, în calitatea de nepoată de fiu (tatăl său M.M.A., decedat la data de 15 decembrie 1994, fiind fiul celor doi). Prin încheierea din 08 martie 2006, instanța a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ., conexarea dosarului civil nr. 11655/2005 la dosarul civil nr. 7086/2005.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.O. SA, reținând că, față de obiectul cererii, între aceasta și reclamanta din cererea principală nu există nici un raport de drept material care să justifice o eventuală obligație procesuală a părții chemate în judecată. Ca urmare a decesului reclamantei M.C.E.A., prin încheierea din data de 10 septembrie 2007 a fost introdus în cauză, în calitate de reclamant în cererea principală, C.T.M. Prin notele depuse la dosar, atât reclamantul din cererea principală, cât și cei din cererea conexă, precum și pârâții reconvenienți au renunțat la judecata capătului de cerere având ca obiect ieșire din indiviziune, motiv pentru care s-a înțeles să se dea eficiență dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. La termenul din 20 noiembrie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., excepție admisă în considerarea faptului că atât prin cererea principală și cererea conexă, cât și prin cererea reconvențională, se solicită constatarea, prin hotărâre judecătorească, a calității de coproprietari a reclamanților și a pârâților reconvenienți cu privire la imobilul menționat, ce a constituit obiectul unei notificări și a soluției de restituire în natură întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluționată de unitatea deținătoare SC N.O. SA prin decizia de restituire nr. 1444 din 08 mai 2002. Actul arătat a dispus restituirea prin echivalent a lotului menționat către pârâții M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N., M.C.E.A., fiind stabilită calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Or, în speță, reclamanții și pârâții reconvenienți pretind constatarea în favoarea lor a unei cote-părți din dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire la care nu au beneficiat de măsuri reparatorii în cadrul procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001. Pretențiile reclamanților și ale pârâților reconvenienți legate de nerecunoașterea dreptului lor asupra imobilului litigios au luat naștere odată cu emiterea dispoziției de restituire în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispoziție prin care calitatea de persoane îndreptățite a fost apreciată ca fiind întrunită doar în persoana unora dintre moștenitorii legali ai proprietarilor inițiali. Au fost evocate dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cu care acțiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, normă prin care, arată judecătorul fondului, se consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare. Prin urmare, legiuitorul dă preferință realizării dreptului și numai în măsura în care acest lucru nu este posibil prin raportare la alte mijloacele procedurale, se permite introducerea unei cereri de constatare a dreptului. Or, problema de drept supusă analizei instanței pe calea acțiunii în constatare constituie un veritabil motiv de contestare a valabilității deciziei emise de unitatea deținătoare, procedură la care nici una dintre părțile reclamante nu a recurs, deși avea la îndemână o astfel de acțiune ca terț ale cărui drepturi au fost vătămate prin emiterea deciziei.

Împrejurarea că, din motive care exced acestei judecăți, legate inclusiv de respectarea unor termene legale de decădere, nu s-a valorificat mijlocul procedural expres reglementat de lege pentru realizarea dreptului pretins încălcat, nu îndreptățește pe reclamanți, față de dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., să recurgă la calea acțiunii în constatare. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.C.T. și pârâții M.I., G.A. și B.I. Prin decizia civilă nr. 308 din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentința apelată și pe fondul cauzei s-au respins ca nefondate cererile conexe și cererea de intervenție. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Apelanții M.C.T., M.I., C.M.

și C.G.N. (drepturile litigioase ale ultimilor doi fiind preluate prin cesiune de I.B.C. și G.A.) au pretins în prezenta cauză constatarea calității lor de coproprietari pe cote părți indivize asupra imobilului din orașul Eforie, str. Brizei, din perspectiva succesiunii legale deschise de pe urma autorilor M.D. și M.M. Constatarea acestei calități, fundamentate în plan procesual pe temeiul art. 111 C. proc. civ., urmărește în esență recunoașterea pe cale judecătorească a unei situații de fapt raportate la normele de drept comun aplicabile succesiunii, cu toate că regimul imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este reglementat ratione materiae prin Legea nr. 10/2001.

Astfel, raționamentul dezvoltat în acțiunile cu care a fost sesizată instanța de fond și reluat în criticile de apel a fost acela că, în condițiile în care există acte de acceptare expresă a succesiunii defuncților M.D. și M.M., emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu are relevanță dacă notificarea a fost depusă de către toți comoștenitorii, regula care operează fiind cea specifică dreptului comun, atribuindu-se notificării natura unui act de conservare a bunului din patrimoniul succesoral și lăsând la dispoziția ulterioară a moștenitorilor modalitatea de sistare a stării din indiviziune.

Din acest punct de vedere, acțiunea în constatare a dreptului pe cote părți nu apare ca fiind inadmisibilă, situație corect criticată în apel de apelanți, întrucât de principiu, fără a se formula obligatoriu un capăt de cerere fondat pe dispozițiile art. 728 C. civ., comoștenitorii pot pretinde recunoașterea existenței și întinderii dreptului lor în raport de patrimoniul succesoral. Astfel fiind, respingerea acestui petit ca fiind inadmisibil a constituit o dezlegare greșită dată de instanța de fond, ea fiind însă generată de analizarea globală a chestiunii admisibilității acțiunii în constatare (când partea ar avea la dispoziție pe cea în realizare) cu o altă problemă ridicată în speță prin apărările pârâților, anume, identitatea dintre poziția moștenitorului care nu a acționat în contextul dat de legea specială de reparație și calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii recunoscute prin această lege.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. Legea specială impune astfel cerința formulării notificării, nu atât pentru cazul reglementat conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege, privind repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri a succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea (și care prin formularea notificării sunt apreciați a fi exercitat în termen dreptul conform vocației succesorale), cât pentru stabilirea, în ce privește bunul vizat, a persoanelor care se pretind îndreptățite la măsuri reparatorii.

De altfel, prin Decizia civilă nr. 7950 din 06 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a arătat că ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiect de aplicare a legii, formulată în nume propriu de cel care se consideră persoană îndreptățită. Că aceasta a fost intenția legiuitorului rezultă și din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, potrivit căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III al legii, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

În caz contrar, reține instanța de apel, bunul se cuvine, potrivit dreptului de acrescământ, moștenitorilor care au formulat notificare (și Decizia civilă nr. 1591 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În egală măsură, prin Decizia civilă nr. 451 din 7 februarie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că legea specială de reparație cuprinde mai multe dispoziții noi derogatorii de la dreptul comun, tocmai pentru a facilita repararea abuzurilor săvârșite în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, fiind admisibilă cererea formulată separat de mai multe persoane îndreptățite, urmând ca dreptul de proprietate să se stabilească pe cote-părți ideale.

Regula instituită prin legea specială este deci una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speță se pune în discuție distincția dintre calitatea de „persoană îndreptățită” (noțiune definită prin art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001) și calitatea de „moștenitor al fostului proprietar’’ (definită prin art. 650 și urm. C. civ.). Legiuitorul a urmărit să înlăture aplicarea regulii unanimității în această materie, lăsând la dispoziția persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma prevederii speciale, în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din patrimoniul antecesorilor, posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă administrativă entității deținătoare, probând atât calitatea, cât și întinderea dreptului invocat.

Adoptarea, prin Titlul I al Legii nr. 247/2005, a alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 10/2001 a venit în susținerea normei din alin. (1), iar nu a instituit reguli noi în materie (cu atât mai mult cu cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, termenul legal de depunere a notificărilor era deja împlinit). Prin acest text s-a menționat că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura revăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. Prin această prevedere s-a consfințit încă o dată interpretarea per a contrario care rezulta din dispozițiile alin. (1) al art. 4, anume, că notificarea făcută de către o singură persoană ce se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, deși justifică prin acte doar o cotă ideală din dreptul de proprietate al antecesorului său, va putea primi aceste măsuri pentru întreg imobilul.

Norma adițională a decelat fără putință de tăgadă între situația moștenitorului legal sau testamentar (inclusiv a celui a cărui calitate era stabilită prin certificat de moștenitor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) și situația notificantului moștenitor, doar ultima categorie fiind asimilată persoanei îndreptățite. Această viziune a legii a urmărit să elimine, astfel cum s-a arătat, situațiile în care s-ar fi putut invoca regula unanimității, uzitată anterior în cadrul clasicei acțiuni în revendicare.

Pe de altă parte, legea a avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci la unul aflat în patrimoniul unei entități deținătoare, ca efect al preluării lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea calității de moștenitor acceptant, a calității de „persoană îndreptățită’’, ci a subsumat-o condiției impuse, de notificare într-un anumit termen și cu depunerea documentației doveditoare a dreptului. Nu va avea așadar relevanță împrejurarea că acțiunea autoarei apelantului M. a fost înregistrată pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (prin adoptarea Legii nr. 247/2005), câtă vreme dreptul de acrescământ era deja reglementat prin lege și consfințit prin jurisprudența instanței supreme.

Motivând așadar inadmisibilitatea acțiunii în constatare pe ideea imposibilității constatării calității de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificare, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziției/deciziei entității deținătoare, instanța de fond a atins incidental chestiunea negării calității reclamanților și pârâților C. de „persoane îndreptățite’’ în conformitate cu dispozițiile legii.

S-a mai reținut de instanța de apel că nefiind pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră recunoașterea drepturilor conferite de calitatea de moștenitor prin prisma înscrisurilor emise în procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul recunoașterii unui drept de proprietate, supus unei reglementări speciale care a implicat condiții, termene și proceduri clare prin care se putea recunoaște și valorifica acest drept, celelalte critici ale apelanților, vizând negarea dreptului lor, urmează a fi apreciate ca nefondate. Nu se poate reține că prin negarea dreptului de coproprietate pe cote părți în modalitatea indicată s-ar încălca principiul liberului acces la o instanță, în măsura în care părțile au dreptul procesual de a se adresa justiției (aspect avut de altfel în vedere în aprecierea greșitei dezlegări la fond pe excepția inadmisibilității), Curtea statuând însă, pe argumentele menționate, că apelanții nu au dreptul substanțial pretins.

Nu sunt întemeiate nici criticile legate de greșita dezlegare dată cererilor de renunțare la petitul având ca obiect ieșirea din indiviziune, întrucât instanța de fond s-a fundamentat în aplicarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., pe existența cererilor depuse la dosar (chiar dacă pârâții C. invocă existența unei confuzii proprii în depunerea cererii); în fapt, renunțarea la cererea de ieșire din indiviziune a fost asumată ca drept procesual pentru a se statua, cu excluderea aplicabilității art. 728 C. civ., pentru cotele pretinse asupra dreptului de proprietate. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M.C. și pârâta M.I. solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, reclamantul M.C.T. a solicitat în principal casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond iar în subsidiar s-a solicitat modificarea parțială în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată. Reclamantul a susținut că în condițiile în care prima instanță a soluționat cauza pe o excepție, cea a inadmisibilității fără cercetarea fondului cauzei se impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare. O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a legii iar hotărârea pronunțată se fundamentează pe motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În această idee, recurentul susține că obiectul acțiunii vizează constatarea existenței și întinderii dreptului de proprietate în temeiul art. 480 și art. 644 C. civ., nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001. Recurentul mai susține că au fost ignorate consecințele juridice ale preluării abuzive a imobilului. Se mai susține că dreptul de acrescământ în temeiul căruia instanța de apel justifică modificarea cotelor succesorale ce au fost stabilite prin certificatele de moștenitor, nu este aplicabil în speță, față de calitatea lui de moștenitor și de dreptul său legal ce îi revine în această calitate cu privire la universalitatea masei succesorale. Ca atare se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu are regimul unui act de dispoziție ci a unui act de conservare profitând și comoștenitorilor ce nu au formulat notificare, urmând ca ulterior restituirii proprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun. Or, susține recurentul în calitatea sa de moștenitor acceptant al proprietarilor imobilului, are dreptul la o cotă de 1/5 din universalitatea masei succesorale rămase de pe urma autorului său, și că drepturile sale nu pot fi limitate prin dispoziții cuprinse într-un articol din legea specială, cu atât mai mult cu cât pârâții M.D.M.Ș. și M.A.A. i-au recunoscut expres dreptul de proprietate și de unic moștenitor al mamei sale defuncte, M.C.E.A.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Prin recursul său pârâta M.I. a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: Astfel, se susține că motivele pe care se fundamentează hotărârea instanței de apel sunt străine de natura pricinii fiind lipsită și de temei legal, și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Ca atare se susține că față de obiectul dedus judecății nu erau incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1072001 cu atât mai mult cu cât ea are calitatea de moștenitor pentru întreaga masă succesorală după defuncții M.D. și M. Se mai susține că din masa succesorală a autorilor părților, fac parte pe lângă imobilul din litigiu și alte imobile ce au fost restituite tuturor moștenitorilor (inclusiv reclamanților) ce au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Ca atare, susține această recurentă, interpretarea pe care instanța de apel o dă dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001 este contrară spiritului legii și intenției legiuitorului. O ultimă critică vizează faptul că prin soluția sa, instanța de apel a creat apelanților o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, motiv pentru care se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Examinând hotărârea recurentei prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apelatum și a obiectului dedus judecății.

În cuprinsul acțiunii se invocă faptul că prin Dispoziția emisă în 2005 de SC N.O. SA în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost restituit în întregime către pârâții M.I.T., K.M.N., M.A.A. și M.D.M., însă dintr-o eroare a fost omis numele reclamantei în cuprinsul notificării depusă în temeiul Legii nr. 10/2001. Ca atare, chiar reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul derulării litigiului la 14 august 2006) a fixat limitele investirii instanței, în condițiile în care ea nu a figurat în notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, dintr-o eroare. Notificarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 1444 din 8 octombrie 2005 de SC N.O.

SA, fără însă a fi contestată în instanță. Acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., vizând constatarea calității de proprietar și a reclamantei asupra imobilului ce a făcut obiectul Dispoziției nr. 1444/2005, alături de pârâți. Între alte condiții instituite de art. 111 C. proc. civ., o acțiunea în constatare este admisibilă numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său. Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ce este obligatorie, se declanșează prin notificarea formulată în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar conform alin. (2) al acestui text, „notificarea va cuprinde denumirea și adresa persoanei notificate, documentele de identificare a persoanei îndreptățite, elemente de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia”.

Astfel, notificarea ce trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptățite este actul prin care titularul cererii își valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, preluat de stat și nu un act de conservare a bunului existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru a profita tuturor persoanelor care deși se consideră îndreptățite la restituire, nu au formulat notificare. Notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 soluționată prin Dispoziția nr. 1444/2005 nu cuprinde și numele reclamantei, fapt de altfel recunoscut de aceasta chiar în cuprinsul acțiunii, învederând că dintr-o „eroare” nu figurează în notificare. Or, față de această situație și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, constatarea existenței dreptului persoanei ce se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii este condiționată de formularea notificării și nu de lipsa opoziției celorlalte părți la recunoașterea lui.

Or, în lipsa notificării, și a faptului că imobilul din litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001 în condițiile Dispoziției nr. 1444/2005 sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 ce se coroborează cu prevederile art. 697 C. civ., în sensul că persoanele îndreptățite la cota parte din imobil ce nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 sunt asimilate renunțătorilor, operând acrescământul.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane la dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile ce se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Art. 4 din Legea nr. 10/2001 stabilește că „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari ce nu au urmat procedura prevăzută în capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite ce au depus în termen cererea de restituire. Astfel, în situația în care numai o parte din moștenitorii proprietarilor deposedați (cum este situația din speță) de stat au cerut restituirea imobilului, acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001 prin efectul dreptul de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. Succesorii nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire ci ca moștenitori ai antecesorului lor. Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile formulate de recurenți nu sunt fondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.C. și pârâta M.I. împotriva deciziei nr. 308/ C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2012.