ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1274 din 4 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța a fost admisă excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantului M.C.T. (succesor în drepturile

procesuale al autoarei sale M.C.) în contradictoriu cu pârâții K.M.N., M.I., M.A.A.,

M.M.R., M.D.M.Ș., M.M.R.E., C.M. și C.G.N., precum și a acțiunii conexe

formulate de reclamanta M.I.

A fost admisă

excepția inadmisibilității cererii reconvenționale privind constatarea

calității de coproprietar, formulate inițial pe calea intervenției în interes

propriu de către pârâții C.M. și C.G.N., fiind respinse așadar ca inadmisibile

atât acțiunea principală, cât și cererea conexă și cererea reconvențională.

A fost respinsă

cererea în contradictoriu cu pârâta SC N.O. SA, ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a luat act de

renunțarea pârâților C. la judecata capătului de cerere din reconvențională,

având ca obiect ieșirea din indiviziune.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a avut în vedere că:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 7086/2005, reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul

judecății la 14 august 2006) a chemat în judecată pe pârâții M.I.T. (decedat la

21 octombrie 2005), M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N., M.I., C.M., C.G. și SC N.O. SA,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate calitatea

de coproprietar al reclamantei pentru o cotă de 1/5 din imobilul situat în

orașul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecția dintre Str. Brizei și B-dul

Tudor Vladimirescu, județul Constanța, reprezentând fostele loturi 98 și 102,

imobil compus din teren în suprafață de 594 m.p. și construcție cu parter și

mansardă; să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul

menționat, prin atribuirea acestuia în natură către reclamantă și cu obligarea

sa la plata unei sulte către ceilalți coproprietari; obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta

a susținut că prin Dispoziția emisă î

n anul 2005

de

către SC N.O. SA în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001

,

imobilul a fost restituit în întregime către pârâții M.I.T., K.M.N., M.A.A. și

M.D.M., aceștia fiind însă doar o parte dintre moștenitorii foștilor

proprietari.

Deși M.R.M., fiica lui M.I.T., a fost

împuternicită de reclamantă să formuleze notificare și în numele său, în

condițiile în care aceasta a venit în România pentru a reglementa situația

juridică a proprietăților autorilor lor, din „eroare” a fost omis numele

reclamantei în notificarea depusă pentru acest imobil.

Reclamanta

M.C.E.A. și-a modificat ulterior obiectul acțiunii sale, solicitând instanței

să constate calitatea sa de coproprietar pentru o cotă de 1/5 din întregul

imobil situat în orașul Eforie Nord - Complexul A.N., la intersecția dintre

Str. Brizei și B-dul Tudor Vladimirescu, județul Constanța, ca fostele loturi

98 și 102, proprietatea autorilor D. și M.M.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 11655/2005,

reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâții M.I.T., M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N.,

M.C.E.A., C.M. și C.G., solicitând instanței să constate calitatea sa de

coproprietară asupra imobilului situat în Eforie, str. Brizei, județ Constanța,

în aceeași calitate de moștenitor legal al defuncților bunici, M.D. (decedat la

17 septembrie 1952) și M.M. (decedată la 03 martie 1961); să se stabilească

cotele legale ce le revin comoștenitorilor, respectiv câte 1/5 pentru M.I.T. și

M.C.E.A., câte 1/10 pentru M.I., K.M.N., M.A.A., M.D.M.Ș., C.M. și C.G.; să se

dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului.

Reclamanta

M.I. a arătat la rândul său că este moștenitoare a autorilor săi M.D. și M.M.,

având o cotă de 1/10 din masa succesorală, în calitatea de nepoată de fiu

(tatăl său M.M.A., decedat la data de 15 decembrie 1994, fiind fiul celor doi).

Prin

încheierea din 08 martie 2006, instanța a dispus în temeiul art. 164 C. proc. civ.,

conexarea dosarului civil nr. 11655/2005 la dosarul civil nr. 7086/2005.

S-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC N.O. SA,

reținând că, față de obiectul cererii, între aceasta și reclamanta din cererea

principală nu există nici un raport de drept material care să justifice o

eventuală obligație procesuală a părții chemate în judecată.

Ca

urmare a decesului reclamantei M.C.E.A., prin încheierea din data de 10

septembrie 2007 a fost introdus în cauză, în calitate de reclamant în cererea

principală, C.T.M.

Prin notele depuse la

dosar, atât reclamantul din cererea principală, cât și cei din cererea conexă,

precum și pârâții reconvenienți au renunțat la judecata capătului de cerere

având ca obiect ieșire din indiviziune, motiv pentru care s-a înțeles să se dea

eficiență dispozițiilor art. 246 C. proc. civ.

La termenul din 20

noiembrie 2009, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității

acțiunii față de dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., excepție admisă

în considerarea faptului că atât prin cererea principală și cererea conexă, cât

și prin cererea reconvențională, se solicită constatarea, prin hotărâre

judecătorească, a calității de coproprietari a reclamanților și a pârâților

reconvenienți cu privire la imobilul menționat, ce a constituit obiectul

unei

notificări și a soluției de restituire în natură întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluționată de unitatea deținătoare SC N.O.

SA prin decizia de restituire nr. 1444 din 08 mai 2002.

Actul

arătat a dispus restituirea prin echivalent a lotului menționat către pârâții M.I.T.,

M.A.A., M.D.M.Ș., K.M.N., M.C.E.A., fiind stabilită calitatea acestora de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Or,

în speță, reclamanții și pârâții reconvenienți pretind constatarea în favoarea

lor a unei cote-părți din dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire

la care nu au beneficiat de măsuri reparatorii în cadrul procedurilor

reglementate de Legea nr. 10/2001. Pretențiile reclamanților și ale pârâților

reconvenienți legate de nerecunoașterea dreptului lor asupra imobilului

litigios au luat naștere odată cu emiterea dispoziției de restituire în cadrul

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispoziție prin care

calitatea de persoane îndreptățite a fost apreciată ca fiind întrunită doar în

persoana unora dintre moștenitorii legali ai proprietarilor inițiali.

Au

fost evocate dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care

acțiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea

dreptului, normă prin care, arată judecătorul fondului, se consacră caracterul

subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare. Prin urmare,

legiuitorul dă preferință realizării dreptului și numai în măsura în care acest

lucru nu este posibil prin raportare la alte mijloacele procedurale, se permite

introducerea unei cereri de constatare a dreptului.

Or,

problema de drept supusă analizei instanței pe calea acțiunii în constatare

constituie un veritabil motiv de contestare a valabilității deciziei emise de

unitatea deținătoare, procedură la care nici una dintre părțile reclamante nu a

recurs, deși avea la îndemână o astfel de acțiune ca terț ale cărui drepturi au

fost vătămate prin emiterea deciziei.

Împrejurarea

că, din motive care exced acestei judecăți, legate inclusiv de respectarea unor

termene legale de decădere, nu s-a valorificat mijlocul procedural expres

reglementat de lege pentru realizarea dreptului pretins încălcat, nu

îndreptățește pe reclamanți, față de dispozițiile art. 111 alin. (2) C. proc.

civ., să recurgă la calea acțiunii în constatare.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.C.T. și pârâții M.I., G.A. și B.I.

Prin

decizia civilă nr. 308 din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentința apelată și pe fondul cauzei s-au

respins ca nefondate cererile conexe și cererea de intervenție.

Pentru

a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Apelanții M.C.T., M.I.,

C.M. și C.G.N. (drepturile litigioase ale ultimilor doi fiind preluate prin

cesiune de I.B.C. și G.A.) au pretins în prezenta cauză constatarea calității

lor de coproprietari pe cote părți indivize asupra imobilului din orașul

Eforie, str. Brizei, din perspectiva succesiunii legale deschise de pe urma

autorilor M.D. și M.M.

Constatarea acestei

calități, fundamentate în plan procesual pe temeiul art. 111 C. proc. civ.,

urmărește în esență recunoașterea pe cale judecătorească a unei situații de

fapt raportate la normele de drept comun aplicabile succesiunii, cu toate că

regimul imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, este reglementat ratione materiae prin Legea nr. 10/2001.

Astfel, raționamentul

dezvoltat în acțiunile cu care a fost sesizată instanța de fond și reluat în

criticile de apel a fost acela că, în condițiile în care există acte de

acceptare expresă a succesiunii defuncților M.D. și M.M., emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu are relevanță dacă notificarea a

fost depusă de către toți comoștenitorii, regula care operează fiind cea

specifică dreptului comun, atribuindu-se notificării natura unui act de

conservare a bunului din patrimoniul succesoral și lăsând la dispoziția

ulterioară a moștenitorilor modalitatea de sistare a stării din indiviziune.

Din acest punct de

vedere, acțiunea în constatare a dreptului pe cote părți nu apare ca fiind

inadmisibilă, situație corect criticată în apel de apelanți, întrucât de

principiu, fără a se formula obligatoriu un capăt de cerere fondat pe dispozițiile

art. 728 C. civ., comoștenitorii pot pretinde recunoașterea existenței și

întinderii dreptului lor în raport de patrimoniul succesoral.

Astfel fiind,

respingerea acestui petit ca fiind inadmisibil a constituit o dezlegare greșită

dată de instanța de fond, ea fiind însă generată de analizarea globală a

chestiunii admisibilității acțiunii în constatare (când partea ar avea la

dispoziție pe cea în realizare) cu o altă problemă ridicată în speță prin

apărările pârâților, anume, identitatea dintre poziția moștenitorului care nu a

acționat în contextul dat de legea specială de reparație și calitatea de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii recunoscute prin această lege.

Conform art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în

cazul în care restituirea este cerută de mai multe

persoane îndreptățite, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în

cote-părți ideale, potrivit dreptului comun.

Legea specială impune

astfel cerința formulării notificării, nu atât pentru cazul reglementat conform

art. 4 alin. (3) din aceeași lege, privind repunerea de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri a succesibililor care, după data

de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea (și care prin formularea

notificării sunt apreciați a fi exercitat în termen dreptul conform vocației

succesorale), cât pentru stabilirea, în ce privește bunul vizat, a persoanelor

care se pretind îndreptățite la măsuri reparatorii.

De altfel, prin Decizia

civilă nr.

7950 din 06 octombrie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală,

s-a arătat că ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea

de restituire a bunului ce face obiect de aplicare a legii, formulată în nume

propriu de cel care se consideră persoană îndreptățită. Că aceasta a fost

intenția legiuitorului rezultă și din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol,

potrivit căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura prevăzută la Cap. III al legii, profită ceilalți moștenitori ai

persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de acordare a măsurilor

reparatorii.

În caz contrar,

reține instanța de apel, bunul se cuvine, potrivit dreptului de acrescământ,

moștenitorilor care au formulat notificare (și Decizia civilă nr. 1591 din 2

februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În egală măsură, prin

Decizia civilă nr. 451 din 7 februarie 2003 a

Înaltei

Curți de Casație și Justiție

se arată că legea specială de reparație

cuprinde mai multe dispoziții noi derogatorii de la dreptul comun, tocmai

pentru a facilita repararea abuzurilor săvârșite în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, fiind admisibilă cererea formulată separat de mai multe

persoane îndreptățite, urmând ca dreptul de proprietate să se stabilească pe

cote-părți ideale.

Regula instituită

prin legea specială este deci una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în

speță se pune în discuție distincția dintre calitatea de „persoană îndreptățită”

(noțiune definită prin art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001) și calitatea de

„moștenitor al fostului proprietar’’ (definită prin art. 650 și urm. C. civ.).

Legiuitorul a urmărit

să înlăture aplicarea regulii unanimității în această materie, lăsând la

dispoziția persoanelor care se considerau îndrituite să beneficieze de pe urma

prevederii speciale, în temeiul unui drept propriu ori al unuia pierdut din

patrimoniul antecesorilor, posibilitatea de a se adresa în procedura prealabilă

administrativă entității deținătoare, probând atât calitatea, cât și întinderea

dreptului invocat.

Adoptarea, prin

Titlul I al Legii nr. 247/2005, a alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 10/2001 a

venit în susținerea normei din alin. (1), iar nu a instituit reguli noi în

materie (cu atât mai mult cu cât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

termenul legal de depunere a notificărilor era deja împlinit). Prin acest text

s-a menționat că de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura revăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Prin această

prevedere s-a consfințit încă o dată interpretarea per a contrario care rezulta

din dispozițiile alin. (1) al art. 4, anume, că notificarea făcută de către o

singură persoană ce se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

întregul imobil, deși justifică prin acte doar o cotă ideală din dreptul de

proprietate al antecesorului său, va putea primi aceste măsuri pentru întreg

imobilul. Norma adițională a decelat fără putință de tăgadă între situația

moștenitorului legal sau testamentar (inclusiv a celui a cărui calitate era

stabilită prin certificat de moștenitor anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001) și situația notificantului moștenitor, doar ultima categorie fiind

asimilată persoanei îndreptățite.

Această viziune a

legii a urmărit să elimine, astfel cum s-a arătat, situațiile în care s-ar fi

putut invoca regula unanimității, uzitată anterior în cadrul clasicei acțiuni

în revendicare.

Pe de altă parte,

legea a avut în vedere că norma specială nu se raporta la un bun existent în

patrimoniul antecesorului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci

la unul aflat în patrimoniul unei entități deținătoare, ca efect al preluării

lui abuzive de către stat; legea nu a recunoscut astfel de plano, în virtutea

calității de moștenitor acceptant, a calității de „persoană îndreptățită’’, ci

a subsumat-o condiției impuse, de notificare într-un anumit termen și cu

depunerea documentației doveditoare a dreptului.

Nu va avea așadar

relevanță împrejurarea că acțiunea autoarei apelantului M. a fost înregistrată

pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 (prin adoptarea Legii nr. 247/2005), câtă vreme dreptul de acrescământ

era deja reglementat prin lege și consfințit prin jurisprudența instanței

supreme.

Motivând așadar

inadmisibilitatea acțiunii în constatare pe ideea imposibilității constatării

calității de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001,

pentru persoane care nu au formulat notificare, printr-o cerere formulată

ulterior emiterii dispoziției/deciziei entității deținătoare, instanța de fond

a atins incidental chestiunea negării calității reclamanților și pârâților C. de

„persoane îndreptățite’’ în conformitate cu dispozițiile legii.

S-a mai reținut de

instanța de apel că nefiind pe tărâmul dreptului succesoral, care consacră

recunoașterea drepturilor conferite de calitatea de moștenitor prin prisma

înscrisurilor emise în procedura dezbaterii succesorale, ci în domeniul

recunoașterii unui drept de proprietate, supus unei reglementări speciale care

a implicat condiții, termene și proceduri clare prin care se putea recunoaște

și valorifica acest drept, celelalte critici ale apelanților, vizând negarea

dreptului lor, urmează a fi apreciate ca nefondate.

Nu se poate reține că

prin negarea dreptului de coproprietate pe cote părți în modalitatea indicată

s-ar încălca principiul liberului acces la o instanță, în măsura în care

părțile au dreptul procesual de a se adresa justiției (aspect avut de altfel în

vedere în aprecierea greșitei dezlegări la fond pe excepția inadmisibilității),

Curtea statuând însă, pe argumentele menționate, că apelanții nu au dreptul

substanțial pretins.

Nu sunt întemeiate

nici criticile legate de greșita dezlegare dată cererilor de renunțare la

petitul având ca obiect ieșirea din indiviziune, întrucât instanța de fond s-a

fundamentat în aplicarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., pe existența

cererilor depuse la dosar (chiar dacă pârâții C. invocă existența unei confuzii

proprii în depunerea cererii); în fapt, renunțarea la cererea de ieșire din

indiviziune a fost asumată ca drept procesual pentru a se statua, cu excluderea

aplicabilității art. 728 C. civ., pentru cotele pretinse asupra dreptului de

proprietate.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M.C. și pârâta M.I. solicitându-se

modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel,

reclamantul M.C.T. a solicitat în principal casarea deciziei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond iar în subsidiar s-a solicitat

modificarea parțială în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost modificată.

Reclamantul

a susținut că în condițiile în care prima instanță a soluționat cauza pe o

excepție, cea a inadmisibilității fără cercetarea fondului cauzei se impune

casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

O

altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a legii iar hotărârea

pronunțată se fundamentează pe motive contradictorii și străine de natura

cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În

această idee, recurentul susține că obiectul acțiunii vizează constatarea

existenței și întinderii dreptului de proprietate în temeiul art. 480 și art. 644

C. civ., nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentul

mai susține că au fost ignorate consecințele juridice ale preluării abuzive a

imobilului.

Se

mai susține că dreptul de acrescământ în temeiul căruia instanța de apel

justifică modificarea cotelor succesorale ce au fost stabilite prin

certificatele de moștenitor, nu este aplicabil în speță, față de calitatea lui

de moștenitor și de dreptul său legal ce îi revine în această calitate cu

privire la universalitatea masei succesorale.

Ca

atare se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001.

Se

mai susține că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu are regimul

unui act de dispoziție ci a unui act de conservare profitând și

comoștenitorilor ce nu au formulat notificare, urmând ca ulterior restituirii

proprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.

Or,

susține recurentul în calitatea sa de moștenitor acceptant al proprietarilor

imobilului, are dreptul la o cotă de 1/5 din universalitatea masei succesorale

rămase de pe urma autorului său, și că drepturile sale nu pot fi limitate prin

dispoziții cuprinse într-un articol din legea specială, cu atât mai mult cu cât

pârâții M.D.M.Ș. și M.A.A. i-au recunoscut expres dreptul de proprietate și de

unic moștenitor al mamei sale defuncte, M.C.E.A.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin

recursul său pârâta M.I. a criticat hotărârea instanței de apel pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sub următoarele

aspecte:

Astfel,

se susține că motivele pe care se fundamentează hotărârea instanței de apel

sunt străine de natura pricinii fiind lipsită și de temei legal, și dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Ca

atare se susține că față de obiectul dedus judecății nu erau incidente

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1072001 cu atât mai mult cu cât ea are

calitatea de moștenitor pentru întreaga masă succesorală după defuncții M.D. și

M.

Se

mai susține că din masa succesorală a autorilor părților, fac parte pe lângă

imobilul din litigiu și alte imobile ce au fost restituite tuturor

moștenitorilor (inclusiv reclamanților) ce au urmat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Ca

atare, susține această recurentă, interpretarea pe care instanța de apel o dă

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 10/2001 este contrară

spiritului legii și intenției legiuitorului.

O

ultimă critică vizează faptul că prin soluția sa, instanța de apel a creat

apelanților o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, motiv pentru

care se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond.

Examinând

hotărârea recurentei prin prisma motivelor de recurs invocate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursurile sunt nefondate.

Instanța

de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum

apelatum și a obiectului dedus judecății.

În

cuprinsul acțiunii se invocă faptul că prin Dispoziția emisă în 2005 de SC N.O.

SA în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost restituit în

întregime către pârâții M.I.T., K.M.N., M.A.A. și M.D.M., însă dintr-o eroare a

fost omis numele reclamantei în cuprinsul notificării depusă în temeiul Legii nr.

10/2001.

Ca

atare, chiar reclamanta M.C.E.A. (decedată în cursul derulării litigiului la 14

august 2006) a fixat limitele investirii instanței, în condițiile în care ea nu

a figurat în notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, dintr-o eroare.

Notificarea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția

nr. 1444 din 8 octombrie 2005 de SC N.O. SA, fără însă a fi contestată în

instanță.

Acțiunea

reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., vizând

constatarea calității de proprietar și a reclamantei asupra imobilului ce a

făcut obiectul Dispoziției nr. 1444/2005, alături de pârâți.

Între

alte condiții instituite de art. 111 C. proc. civ., o acțiunea în constatare

este admisibilă numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului său.

Procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ce este obligatorie, se

declanșează prin notificarea formulată în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

iar conform alin. (2) al acestui text, „notificarea va cuprinde denumirea și

adresa persoanei notificate, documentele de identificare a persoanei

îndreptățite, elemente de identificare a bunului imobil solicitat, precum și

valoarea estimată a acestuia”.

Astfel,

notificarea ce trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei

îndreptățite este actul prin care titularul cererii își valorifică dreptul la

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, preluat de stat și nu

un act de conservare a bunului existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru

a profita tuturor persoanelor care deși se consideră îndreptățite la

restituire, nu au formulat notificare.

Notificarea

formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 soluționată prin Dispoziția nr. 1444/2005

nu cuprinde și numele reclamantei, fapt de altfel recunoscut de aceasta chiar

în cuprinsul acțiunii, învederând că dintr-o „eroare” nu figurează în

notificare.

Or,

față de această situație și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

constatarea existenței dreptului persoanei ce se consideră îndreptățită la

măsuri reparatorii este condiționată de formularea notificării și nu de lipsa

opoziției celorlalte părți la recunoașterea lui.

Or,

în lipsa notificării, și a faptului că imobilul din litigiu a făcut obiectul

Legii nr. 10/2001 în condițiile Dispoziției nr. 1444/2005 sunt incidente

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 ce se coroborează cu prevederile art.

697 C. civ., în sensul că persoanele îndreptățite la cota parte din imobil ce

nu au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 sunt asimilate

renunțătorilor, operând acrescământul.

Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prealabile pe care o reglementează ceea ce nu conduce la privarea acelor

persoane la dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină după cum au

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate deciziile ce se iau

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de

a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Art.

4 din Legea nr. 10/2001 stabilește că „de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari ce nu au urmat procedura prevăzută în capitolul III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite ce au depus în termen cererea de

restituire.

Astfel,

în situația în care numai o parte din moștenitorii proprietarilor deposedați

(cum este situația din speță) de stat au cerut restituirea imobilului, acesta

se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001 prin efectul dreptul de

acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.

Succesorii

nu dobândesc în nume propriu dreptul la restituire ci ca moștenitori ai

antecesorului lor.

Din

perspectiva celor expuse, nici una din criticile formulate de recurenți nu sunt

fondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul M.C. și pârâta M.I. împotriva deciziei nr.

308/ C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2012.