ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2006, s-a solicitat obligarea pârâților să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, prin comparare de titluri, în baza art. 480 și următ. C. civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilele menționate și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Urmare declinării competenței de soluționare a cauzei prin Sentința civilă nr. 577 din 25 ianuarie 2007 de către Judecătoria sectorului 2 București, în raport de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., prin Sentința nr. 1804 F din 28 noiembrie 2008 (îndreptată prin Sentința civilă nr. 786 din 5 iunie 2009), Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, ca prescrisă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins acțiunea față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive. Au fost respinse, totodată, celelalte excepții, ca nefondate și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea. Prin Decizia nr. 85 A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâților G.C., I.M., I.M.Z., I.P., O.R., O.C.L.

și O.T., a admis cererea de aderare la apel împotriva aceleiași hotărâri formulată de pârâta O.V., a schimbat în parte sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, a respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Prin Decizia nr. 2023 din 4 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. A fost respins recursul pârâților, ca nefondat, reținându-se că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă fiind corectă soluția pronunțată de prima instanță asupra respectivei excepții.

Referitor la recursul reclamanților, Înalta Curte a constatat incompleta stabilire a situației de fapt ce interesa în dezlegarea excepției lipsei calității procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu moștenitorii defunctului coproprietar A.C., la reluarea judecății urmând a se verifica dacă de pe urma acestuia s-a emis certificatul de moștenitor indicat în adresa BNP M. nr. 169/B3 din 28 aprilie 2006 și situația transmiterii succesive a drepturilor succesorale de pe urma celorlalți coproprietari, A.M. și A.A.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 210 A din 10 mai 2012 a admis apelul pârâților, a schimbat în parte sentința pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, a respins cererea de revendicare, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Prin Decizia nr. 1761 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții T.L., A.T., M.M., I.B., S.S.D., D.C. și D.C.M. împotriva Deciziei nr. 210A din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut, în esență, că instanța de apel nu s-a conformat celor dispuse, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare. Rejudecând după a doua casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 421-A din 13 octombrie 2014 a respins apelul reclamanților și intervenienților accesorii în interesul acestora. A admis apelul pârâților și cererea de aderare la apel formulată de O.V. A schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar general. A respins cererea de revendicare, nefiind respectată regula unanimității. A respins celelalte excepții, ca nefondate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Soluționând apelurile în condițiile art. 315 C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, administrând probele indicate prin decizia de casare și în baza rolului activ, curtea de apel a admis excepția inadmisibilității cererii principale, respingând celelalte excepții ca nefondate, pentru următoarele considerente: Prin notele de ședință din 22 septembrie 2014, pârâtul Municipiul București a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a solicitat respingerea acesteia pentru nerespectarea regulii unanimității, excepție examinată prioritar de instanță în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și admisă, din probele administrate în cauză rezultând că la promovarea acțiunii, 12 octombrie 2006, nu a existat consimțământul tuturor coproprietarilor.

Prin cererea depusă în 2006, reclamanții au solicitat, prin capătul de cerere principal, revendicarea imobilelor situate în str.B. nr. 15 și 17, sector 2, invocând ca temei juridic prevederile art. 480 și următoarele C. civ. Prin încheierea din 26 mai 2014, a fost consemnată solicitarea avocatului apelanților - reclamanți de admitere a cererii de intervenție în interes propriu, cât și a cererii de intervenție în interesul apelanților-reclamanți formulată de B.C., A.D. și A.R., subliniindu-se că apărătorul intervenienților este și apărătorul reclamanților, așa cum a rezultat din delegația avocațială aflată dosar. Cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă de instanță în condițiile art. 50 alin. (3) C. proc.

civ., dat fiind faptul că aceasta putea fi făcută numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru a fi admisibilă în apel era necesară învoirea părților. Or, în ședința publică din 26 mai 2014, atât apărătorul apelanților - pârâți, cât și apărătorul intimatului - pârât Municipiul București prin Primar general au solicitat respingerea cererii de intervenție, precizând expres că se opun la admiterea acesteia în această fază procesuală. A fost declarată admisibilă cererea de intervenție accesorie făcută în interesul reclamanților, în condițiile art. 51 C. proc. civ., instanța reținând că aceasta cuprinde doar apărări și respectivele părți au același reprezentant ca și reclamanții.

Față de formularea cererii de intervenție în al treilea ciclu procesual, după două casări, la 26 noiembrie 2013, a rezultat că în anul 2006, la promovarea cererii principale, nu exista consimțământul tuturor coproprietarilor. Reclamanții au solicitat prin cererea introductivă de instanță ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele menționate. Autorii reclamanților A.C., A.A.Z. și A.A. au dobândit imobilele în litigiu prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 și nr. 10302 din 10 august 1911. Imobilele au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Promovarea unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune respectarea regulii unanimității în sensul că aceasta trebuie promovată de toți coproprietarii imobilului. Or, în prezenta cauză, acțiunea în revendicare este inadmisibilă pentru că nu a fost introdusă de toți proprietarii, în acest dosar fiind promovată cerere de intervenție în interes propriu la 26 noiembrie 2013 de A.R., A.D. și B.C., care au pretins aceleași drepturi ca și reclamanții. De altfel, reclamanții au recunoscut calitatea intervenienților de coproprietari și au solicitat admiterea cererii acestora de intervenție în interes propriu, susținând că acești coproprietari au fost omiși dintr-o eroare.

Această susținere a reclamanților a fost contrazisă chiar de Sentința civilă nr. 637 din 2 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 48805/3/2012, prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată la dosar. Din considerentele sentinței mai sus menționate a rezultat că B.C. și A.T., autorul intervenienților A.D.

și A. (născută A.) R., au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind exclusă ipoteza omiterii acestor coproprietari la momentul promovării cererii în revendicare în anul 2006. Regula unanimității urmărește un scop legitim și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului și a fost constatat ca fiind evident că reclamanții aveau posibilitatea să obțină acordul tuturor coproprietarilor, nefiind o disproporție de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a analizat regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale prezentei cauze, stabilind situația de fapt și reținând că reclamanții cunoșteau la momentul promovării cererii în revendicare toți moștenitorii, fiind respectate astfel cerințele impuse prin deciziile Lupaș și alții împotriva României din anul 2006 și Derscariu și alții împotriva României din anul 2008. Reclamanții cunoșteau de la momentul promovării acțiunii în revendicare toți coproprietarii imobilului și aveau posibilitatea să ceară acordul acestora la promovarea acestei cereri. Cum acțiunea în revendicare are drept scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilelor în litigiu și readucerea lor în patrimoniul acestora, iar nu simpla recunoaștere a unei cote ideale nedeterminate în materialitatea ei, acțiunea în revendicare are caracterul unui act de dispoziție juridică și la momentul promovării ei trebuie să existe acordul tuturor coproprietarilor.

Și după intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011, practica recentă a Curții Constituționale a subliniat faptul că actele de dispoziție juridică asupra bunurilor deținute în coproprietate sunt guvernate de regula unanimității consimțământului coproprietarilor - Decizia nr. 64/2014. Constatând că reclamanții cunoșteau toți comoștenitorii, de la momentul promovării cererii, nefăcându-se dovada consimțământului coproprietarilor la promovarea acțiunii în revendicare - în anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de către trei coproprietari - acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind respectată regula unanimității.

Admiterea acestei excepții a făcut de prisos analiza excepțiilor invocate prin cererile depuse la dosar și în ședința publică de la respectivul termen, dar întrucât dosarul se află în al treilea ciclu procesual, fiind pe rolul instanțelor din anul 2006, curtea de apel a socotit necesar să analizeze și celelalte excepții invocate. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, curtea de apel a constatat că, prin sentința apelată, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținându-se corect că această cerere a fost formulată la 12 octombrie 2006, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut că acțiunea în anulare poate fi formulată până la data de 14 august 2002. Termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, termen special ce privește exercițiul dreptului material la acțiune, a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002, astfel că, formularea unui astfel de capăt de cerere, cu mult peste termenul legal, a condus la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. De altfel, reclamanții au criticat sentința civilă apelată sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale active, astfel că modul de soluționare al capătului de cerere privitor la constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a intrat în autoritatea de lucru judecat, astfel că această excepție a fost respinsă ca nefondată. Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 2023/2011, reținând că instanțele fondului au respectat Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe conform art. 330 7 C. proc.

civ., prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obține restituirea bunului în natură. Acțiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării pretențiilor formulate.

Dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare - Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că reclamanții se regăsesc într-una din situațiile în care este permisă formularea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost soluționată de instanță prin încheierea de la 26 mai 2014, față de caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare, acțiune reală ce impune analizarea, în prealabil, a legitimării procesuale a reclamanților ca titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilelor în litigiu.

Totodată, instanța a analizat prioritar această excepție față de dispozițiile exprese ale celor două Decizii de casare nr. 2023/2011 și nr. 1761/2013. În considerarea rolului activ consacrat de art. 129 C. proc. civ., curtea de apel a dispus depunerea la dosar a actelor de concesiune nr. 3423/1951, specificat în certificatul de moștenitor nr. 382/1974 și actul de concesiune nr. 4543/1974, indicat în certificatul de moștenitor suplimentar nr. 1426/1974. Curtea de apel a reținut că în această etapă procesuală reclamanții au depus certificat de calitate de moștenitor în urma decesului defunctului A.C., certificat ce nu a fost anulat în condițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, astfel că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă ca nefondată.

Pârâtul Municipiul București prin Primar general a invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în revendicare pentru părțile din imobil care nu au fost înstrăinate, invocând împrejurarea că prin sentința pronunțată în Dosarul nr. 48805/3/2012 de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15, sector 2, cu excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. S-a constatat că este adevărat că, în momentul de față, prin Sentința civilă nr. 637 din 2 mai 2014, pronunțată în dosarul mai sus menționat, s-a dispus obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15 și să emită dispoziție motivată de restituire în natură și cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobilul situat în str. B. nr. 17, sector 2, dar această sentință nu este irevocabilă.

Curtea de apel a respins excepția lipsei de interes, reținând că reclamanții aveau, în condițiile art. 109 C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim și direct în promovarea prezentei cereri, aspecte reținute și prin Decizia nr. 2023/2011, ei solicitând restituirea în natură a imobilului. În soluționarea acestei excepții, curtea de apel a avut în vedere aceleași considerente care au dus la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. În plus, cum nu există acțiune fără interes, rezultă și sintagma "nu există interes fără acțiune", deoarece curtea a reținut că acțiunea nu este inadmisibilă, reclamanții au interes în promovarea prezentei cereri. După încheierea dezbaterilor, față de susținerea pârâtului că, în cauză, reclamanții nu au solicitat efectuarea unei expertize, apărătorul acestora, cu încălcarea prevederilor art. 150 C. proc.

civ., a depus raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 48805/3/2013 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, însoțite de două acte. Procesul civil este guvernat de principiul nemijlocirii, probele fiind solicitate de părți și administrate în condițiile art. 167 C. proc. civ., astfel că înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor și fără respectarea cerințelor art. 169 din cod nu au fost analizate de instanță. Împotriva acestei ultime decizii și încheierii din 26 mai 2014, au declarat recurs reclamanții A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C. și M.M. și intervenienții A.D., A.R. și B.C., pentru următoarele motive: În temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au invocat greșita constatare a nerespectării regulii unanimității, care nu mai putea fi reclamată din moment ce cei trei intervenienți au fost introduși în cauză, fiind părți în dosar (cererea de intervenție a fost judecată cu lipsă de procedură în raport cu aceștia).

Instanța de apel a admis numai cererea de intervenție în interesul reclamanților - apelanți, respingând, în mod ilegal, cererea de intervenție în interes propriu a celor trei intervenienți A.D., A.R. și B.C. prin care au solicitat, corespunzător cotei succesorale și împreună cu ceilalți reclamanți revendicarea imobilelor situate în București, sector 2, intervenienții dovedindu-și și calitatea de moștenitori ai proprietarilor inițiali. Pentru acest motiv, au considerat că se impune admiterea recursului, casarea și trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să introducă în cauză intervenienții în interes propriu și să admită respectiva cerere, fiind în interesul soluționării cauzei și pentru respectarea principiului unanimității.

În continuare, recurenții au înțeles a se prevala de interpretările oficiale ale regulii unanimității, inclusiv prin prisma art. 643 din Noul C. civ., în ipoteza exercitării acțiunii în revendicare de către unul sau mai mulți (nu toți) coproprietari cu privire la bunul aflat în indiviziune. În acest context au arătat că această regulă a fost examinată și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva criticilor care au reclamat încălcarea dreptului de acces la justiție și au invocat cauza Lupaș și alții împotriva României. Au concluzionat că din interpretarea dispozițiilor Noului C. civ.

rezultă că în ipoteza în care nu toți coproprietarii unui bun își exercită concomitent dreptul de a solicita protecția juridică pe cale litigioasă, din raționamente care nu au relevanță juridică, pasivitatea (sau dezacordul) celorlalți coproprietari nu constituie un motiv pentru care să fie îngrădit dreptul coproprietarului interesat de a formula acțiune în revendicare a cotei părți deținute de el și, în consecință, de a obține protecția juridică a acestui drept. Au mai precizat recurenții că regula instituită prin legea specială este una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speță se pune în discuție distincția dintre calitatea de "persoană îndreptățită", noțiune definită prin art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 și calitatea de "moștenitor al fostului proprietar", definită prin art. 650 și următ.

C. civ. Au considerat că motivând inadmisibilitatea acțiunii în constatare pe ideea imposibilității constatării calității de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificarea, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziției de către unitatea deținătoare, instanța a atins incidental chestiunea negării calității de persoane îndreptățite în conformitate cu dispozițiile legii. S-a arătat că în mod greșit, instanța de apel a admis excepția unanimității, reținând faptul că reclamanții, la data promovării acțiunii în revendicare, în anul 2006, cunoșteau toți moștenitorii, conform legislației de la data introducerii acțiunii, numai notificatorii în baza Legii nr. 10/2001 puteau introduce o astfel de acțiune și numai cei cinci notificatori au depus acțiune în fața instanțelor judecătorești.

Totodată, s-a invocat faptul că instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 637 din 2 mai 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă (Dosar nr. 48805/3/2012), a constatat greșit că în respectiva sentință au fost menționați și cei trei moștenitori ce nu au formulat notificare și în mod eronat a înlăturat rapoartele de expertiză depuse la dosar efectuate pentru imobilele în litigiu. Recursul este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed: Astfel cum s-a dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un ciclu procesual anterior, cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, aspecte necontestate în cauză.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că, date fiind condițiile învestirii - acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - instanța nu poate da eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării procesuale active. Pornind de la această premisă și considerând că în cauză nu s-a făcut dovada consimțământului coproprietarilor la promovarea acțiunii în revendicare, în anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de către trei coproprietari, acțiunea în revendicare a fost respinsă, nefiind respectată regula unanimității. A mai motivat curtea de apel că și după intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011, practica recentă a Curții Constituționale subliniază faptul că actele de dispoziție juridică asupra bunurilor deținute în coproprietate sunt guvernate de regula unanimității consimțământului coproprietarilor - Decizia nr. 64/2014.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 643 C. civ., (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari. (3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011: "Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil". Împrejurarea că reclamanții n-au invocat și norma tranzitorie din Legea de punere în aplicare a Codului civil nu înseamnă că instanța nu trebuia și nu trebuie să facă aplicarea acesteia întrucât analizarea domeniului de activitate a unei legi presupune cu necesitate verificarea și corelarea acesteia cu normele de punere în aplicare, ce reglează asemenea situații tranzitorii.

Față de prevederile legale mai sus citate, instanța de apel trebuia să aprecieze asupra faptului că sunt aplicabile prevederile art. 643 din Noul C. civ. situației litigioase pendinte. Or, noua normă, reglementată de art. 643 C. civ. permite introducerea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceștia), fără a face distincție între obiectul revendicării. Prin urmare, reclamanții au la îndemână posibilitatea de a introduce acțiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari, solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei părți ai cărui titulari sunt. Având în vedere caracterul admisibil al acțiunii în revendicare, în lumina dispozițiilor legale mai sus citate, precum și faptul că instanța nu a intrat în cercetarea fondului, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să caseze decizia recurată și să trimite cauza spre rejudecare. Față de soluția trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reține că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, care urmează a fi avute în vedere ca apărări de către instanța de apel. De altfel, în privința susținerii că trebuia să fie admisă cererea de intervenție în interes propriu, instanța de apel a dezlegat în mod corect asupra faptului că aceasta se impunea a fi respinsă, în condițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că respectiva cerere poate fi făcută numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru a fi admisibilă în apel este necesară învoirea părților.

Or, în ședința publică din 26 mai 2014, atât apărătorul apelanților - pârâți, cât și apărătorul intimatului - pârât Municipiul București prin Primar general au solicitat respingerea cererii de intervenție, precizând expres că se opun la admiterea acesteia în respectiva fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C., M.M. și intervenienții A.D., A.R. și B.C. împotriva Deciziei nr. 421-A din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015. Procesat de GGC - GV