ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 277/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 12 octombrie 2006, s-a solicitat obligarea pârâților să
lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, prin comparare
de titluri, în baza art. 480 și următ. C. civ. coroborat cu dispozițiile Legii
nr. 10/2001, imobilele menționate și să se constate nulitatea absolută a
contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Urmare
declinării competenței de soluționare a cauzei prin Sentința civilă nr. 577 din
25 ianuarie 2007 de către Judecătoria sectorului 2 București, în raport de art.
2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., prin Sentința nr. 1804 F din 28 noiembrie 2008
(îndreptată prin Sentința civilă nr. 786 din 5 iunie 2009), Tribunalul
București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune și a respins cererea privind constatarea nulității absolute
a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între pârâți în temeiul Legii
nr. 112/1995, ca prescrisă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive
a SC A. SA și a respins acțiunea față de această pârâtă pentru lipsa calității
procesuale pasive. Au fost respinse, totodată, celelalte excepții, ca nefondate
și a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea.
Prin
Decizia nr. 85 A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâților G.C.,
I.M., I.M.Z., I.P., O.R., O.C.L. și O.T., a admis cererea de aderare la apel
împotriva aceleiași hotărâri formulată de pârâta O.V., a schimbat în parte
sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, a
respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate
procesuală activă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a respins,
ca nefondat, apelul reclamanților.
Prin
Decizia nr. 2023 din 4 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
I civilă, a admis recursul reclamanților, cauza fiind trimisă spre rejudecare
aceleiași instanțe. A fost respins recursul pârâților, ca nefondat,
reținându-se că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă fiind corectă
soluția pronunțată de prima instanță asupra respectivei excepții.
Referitor
la recursul reclamanților, Înalta Curte a constatat incompleta stabilire a
situației de fapt ce interesa în dezlegarea excepției lipsei calității
procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanților sunt sau nu
moștenitorii defunctului coproprietar A.C., la reluarea judecății urmând a se
verifica dacă de pe urma acestuia s-a emis certificatul de moștenitor indicat
în adresa BNP M. nr. 169/B3 din 28 aprilie 2006 și situația transmiterii
succesive a drepturilor succesorale de pe urma celorlalți coproprietari, A.M.
și A.A.
Rejudecând
după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, prin Decizia nr. 210 A din 10 mai 2012 a admis apelul
pârâților, a schimbat în parte sentința pronunțată de instanța de fond, în
sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, a respins
cererea de revendicare, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală
activă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a respins, ca
nefondat, apelul reclamanților.
Prin
Decizia nr. 1761 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții T.L., A.T., M.M.,
I.B., S.S.D., D.C. și D.C.M. împotriva Deciziei nr. 210A din 10 mai 2012 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a
reținut, în esență, că instanța de apel nu s-a conformat celor dispuse, cu
caracter obligatoriu, prin decizia de casare.
Rejudecând
după a doua casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 421-A din 13 octombrie 2014 a
respins apelul reclamanților și intervenienților accesorii în interesul
acestora. A admis apelul pârâților și cererea de aderare la apel formulată de
O.V. A schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția invocată de
pârâtul Municipiul București prin Primar general. A respins cererea de
revendicare, nefiind respectată regula unanimității. A respins celelalte
excepții, ca nefondate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Soluționând
apelurile în condițiile art. 315 C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor de
drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, administrând probele
indicate prin decizia de casare și în baza rolului activ, curtea de apel a
admis excepția inadmisibilității cererii principale, respingând celelalte
excepții ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin
notele de ședință din 22 septembrie 2014, pârâtul Municipiul București a
invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a solicitat respingerea acesteia
pentru nerespectarea regulii unanimității, excepție examinată prioritar de
instanță în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și admisă, din probele
administrate în cauză rezultând că la promovarea acțiunii, 12 octombrie 2006,
nu a existat consimțământul tuturor coproprietarilor.
Prin
cererea depusă în 2006, reclamanții au solicitat, prin capătul de cerere
principal, revendicarea imobilelor situate în str.B. nr. 15 și 17, sector 2,
invocând ca temei juridic prevederile art. 480 și următoarele C. civ.
Prin
încheierea din 26 mai 2014, a fost consemnată solicitarea avocatului
apelanților - reclamanți de admitere a cererii de intervenție în interes
propriu, cât și a cererii de intervenție în interesul apelanților-reclamanți
formulată de B.C., A.D. și A.R., subliniindu-se că apărătorul intervenienților
este și apărătorul reclamanților, așa cum a rezultat din delegația avocațială
aflată dosar.
Cererea
de intervenție în interes propriu a fost respinsă de instanță în condițiile
art. 50 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că aceasta putea fi făcută
numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru
a fi admisibilă în apel era necesară învoirea părților.
Or, în
ședința publică din 26 mai 2014, atât apărătorul apelanților - pârâți, cât și
apărătorul intimatului - pârât Municipiul București prin Primar general au
solicitat respingerea cererii de intervenție, precizând expres că se opun la
admiterea acesteia în această fază procesuală.
A fost
declarată admisibilă cererea de intervenție accesorie făcută în interesul
reclamanților, în condițiile art. 51 C. proc. civ., instanța reținând că
aceasta cuprinde doar apărări și respectivele părți au același reprezentant ca
și reclamanții.
Față de
formularea cererii de intervenție în al treilea ciclu procesual, după două
casări, la 26 noiembrie 2013, a rezultat că în anul 2006, la promovarea cererii
principale, nu exista consimțământul tuturor coproprietarilor.
Reclamanții
au solicitat prin cererea introductivă de instanță ca, în urma comparării
titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâților să le lase în
deplină proprietate și posesie imobilele menționate.
Autorii
reclamanților A.C., A.A.Z. și A.A. au dobândit imobilele în litigiu prin
contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr.
14185/1921 și nr. 10302 din 10 august 1911.
Imobilele
au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Promovarea
unei acțiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziție și presupune
respectarea regulii unanimității în sensul că aceasta trebuie promovată de toți
coproprietarii imobilului.
Or, în
prezenta cauză, acțiunea în revendicare este inadmisibilă pentru că nu a fost
introdusă de toți proprietarii, în acest dosar fiind promovată cerere de
intervenție în interes propriu la 26 noiembrie 2013 de A.R., A.D. și B.C., care
au pretins aceleași drepturi ca și reclamanții.
De
altfel, reclamanții au recunoscut calitatea intervenienților de coproprietari
și au solicitat admiterea cererii acestora de intervenție în interes propriu,
susținând că acești coproprietari au fost omiși dintr-o eroare.
Această
susținere a reclamanților a fost contrazisă chiar de Sentința civilă nr. 637
din 2 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în
Dosarul nr. 48805/3/2012, prin care s-a soluționat contestația formulată de
reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată la dosar.
Din
considerentele sentinței mai sus menționate a rezultat că B.C. și A.T., autorul
intervenienților A.D. și A. (născută A.) R., au formulat notificări în temeiul
Legii nr. 10/2001, fiind exclusă ipoteza omiterii acestor coproprietari la
momentul promovării cererii în revendicare în anul 2006.
Regula
unanimității urmărește un scop legitim și anume protejarea tuturor
moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului și a fost constatat ca fiind evident
că reclamanții aveau posibilitatea să obțină acordul tuturor coproprietarilor,
nefiind o disproporție de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea
legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor și dreptul de acces la o
instanță de judecată, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Curtea a
analizat regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale
prezentei cauze, stabilind situația de fapt și reținând că reclamanții
cunoșteau la momentul promovării cererii în revendicare toți moștenitorii,
fiind respectate astfel cerințele impuse prin deciziile Lupaș și alții
împotriva României din anul 2006 și Derscariu și alții împotriva României din
anul 2008.
Reclamanții
cunoșteau de la momentul promovării acțiunii în revendicare toți coproprietarii
imobilului și aveau posibilitatea să ceară acordul acestora la promovarea
acestei cereri. Cum acțiunea în revendicare are drept scop recunoașterea
dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilelor în litigiu și
readucerea lor în patrimoniul acestora, iar nu simpla recunoaștere a unei cote
ideale nedeterminate în materialitatea ei, acțiunea în revendicare are
caracterul unui act de dispoziție juridică și la momentul promovării ei trebuie
să existe acordul tuturor coproprietarilor.
Și după
intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011, practica recentă a
Curții Constituționale a subliniat faptul că actele de dispoziție juridică
asupra bunurilor deținute în coproprietate sunt guvernate de regula unanimității
consimțământului coproprietarilor - Decizia nr. 64/2014.
Constatând
că reclamanții cunoșteau toți comoștenitorii, de la momentul promovării
cererii, nefăcându-se dovada consimțământului coproprietarilor la promovarea
acțiunii în revendicare - în anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de
către trei coproprietari - acțiunea în revendicare a fost respinsă ca
inadmisibilă, nefiind respectată regula unanimității.
Admiterea
acestei excepții a făcut de prisos analiza excepțiilor invocate prin cererile
depuse la dosar și în ședința publică de la respectivul termen, dar întrucât
dosarul se află în al treilea ciclu procesual, fiind pe rolul instanțelor din
anul 2006, curtea de apel a socotit necesar să analizeze și celelalte excepții
invocate.
Cu
privire la cel de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea
nulității absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, curtea
de apel a constatat că, prin sentința apelată, s-a admis excepția prescripției
dreptului material la acțiune, reținându-se corect că această cerere a fost
formulată la 12 octombrie 2006, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut că
acțiunea în anulare poate fi formulată până la data de 14 august 2002.
Termenul
prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, termen special ce
privește exercițiul dreptului material la acțiune, a fost prelungit succesiv
până la 14 august 2002, astfel că, formularea unui astfel de capăt de cerere,
cu mult peste termenul legal, a condus la admiterea excepției prescripției
dreptului material la acțiune.
De
altfel, reclamanții au criticat sentința civilă apelată sub aspectul soluției
date excepției lipsei calității procesuale active, astfel că modul de
soluționare al capătului de cerere privitor la constatarea nulității
contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a intrat în autoritatea de
lucru judecat, astfel că această excepție a fost respinsă ca nefondată.
Asupra
excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte de Casație și
Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 2023/2011, reținând că instanțele
fondului au respectat Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie
pentru instanțe conform art. 330
7
C. proc. civ., prin care s-a
stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparație, nu exclude, în toate
cazurile, posibilitatea formulării acțiunii în revendicare.
Înalta
Curte de Casație și Justiție a reținut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat
în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr.
10/2001, astfel că reclamanții nu puteau urma procedura legii speciale pentru a
obține restituirea bunului în natură. Acțiunea în revendicare îndreptată
împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura
cale prin care reclamanții aveau posibilitatea să obțină recunoașterea și
valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiția justificării
pretențiilor formulate.
Dat fiind
faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a
recurge la acțiunea în revendicare - Înalta Curte de Casație și Justiție
reținând că reclamanții se regăsesc într-una din situațiile în care este
permisă formularea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii
speciale, curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare
după apariția Legii nr. 10/2001.
Excepția
lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost soluționată de
instanță prin încheierea de la 26 mai 2014, față de caracterul petitoriu al
acțiunii în revendicare, acțiune reală ce impune analizarea, în prealabil, a
legitimării procesuale a reclamanților ca titulari ai dreptului de proprietate
pretins asupra imobilelor în litigiu. Totodată, instanța a analizat prioritar
această excepție față de dispozițiile exprese ale celor două Decizii de casare
nr. 2023/2011 și nr. 1761/2013. În considerarea rolului activ consacrat de art.
129 C. proc. civ., curtea de apel a dispus depunerea la dosar a actelor de
concesiune nr. 3423/1951, specificat în certificatul de moștenitor nr. 382/1974
și actul de concesiune nr. 4543/1974, indicat în certificatul de moștenitor
suplimentar nr. 1426/1974.
Curtea de
apel a reținut că în această etapă procesuală reclamanții au depus certificat
de calitate de moștenitor în urma decesului defunctului A.C., certificat ce nu
a fost anulat în condițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, astfel că excepția
lipsei calității procesuale active a fost respinsă ca nefondată.
Pârâtul
Municipiul București prin Primar general a invocat excepția lipsei de interes
în promovarea acțiunii în revendicare pentru părțile din imobil care nu au fost
înstrăinate, invocând împrejurarea că prin sentința pronunțată în Dosarul nr.
48805/3/2012 de Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a dispus
restituirea în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15, sector 2, cu
excepția imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
S-a
constatat că este adevărat că, în momentul de față, prin Sentința civilă nr.
637 din 2 mai 2014, pronunțată în dosarul mai sus menționat, s-a dispus
obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamanților dispoziție motivată de
restituire în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15 și să emită
dispoziție motivată de restituire în natură și cu propunere de măsuri
compensatorii pentru partea din imobilul situat în str. B. nr. 17, sector 2,
dar această sentință nu este irevocabilă.
Curtea de
apel a respins excepția lipsei de interes, reținând că reclamanții aveau, în
condițiile art. 109 C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim și
direct în promovarea prezentei cereri, aspecte reținute și prin Decizia nr.
2023/2011, ei solicitând restituirea în natură a imobilului.
În
soluționarea acestei excepții, curtea de apel a avut în vedere aceleași
considerente care au dus la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.
În plus, cum nu există acțiune fără interes, rezultă și sintagma "nu
există interes fără acțiune", deoarece curtea a reținut că acțiunea nu
este inadmisibilă, reclamanții au interes în promovarea prezentei cereri.
După
încheierea dezbaterilor, față de susținerea pârâtului că, în cauză, reclamanții
nu au solicitat efectuarea unei expertize, apărătorul acestora, cu încălcarea
prevederilor art. 150 C. proc. civ., a depus raportul de expertiză efectuat în
Dosarul nr. 48805/3/2013 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,
însoțite de două acte. Procesul civil este guvernat de principiul nemijlocirii,
probele fiind solicitate de părți și administrate în condițiile art. 167 C.
proc. civ., astfel că înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor și fără
respectarea cerințelor art. 169 din cod nu au fost analizate de instanță.
Împotriva
acestei ultime decizii și încheierii din 26 mai 2014, au declarat recurs
reclamanții A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C. și M.M. și intervenienții
A.D., A.R. și B.C., pentru următoarele motive:
În
temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au invocat greșita
constatare a nerespectării regulii unanimității, care nu mai putea fi reclamată
din moment ce cei trei intervenienți au fost introduși în cauză, fiind părți în
dosar (cererea de intervenție a fost judecată cu lipsă de procedură în raport
cu aceștia). Instanța de apel a admis numai cererea de intervenție în interesul
reclamanților - apelanți, respingând, în mod ilegal, cererea de intervenție în
interes propriu a celor trei intervenienți A.D., A.R. și B.C. prin care au
solicitat, corespunzător cotei succesorale și împreună cu ceilalți reclamanți
revendicarea imobilelor situate în București, sector 2, intervenienții
dovedindu-și și calitatea de moștenitori ai proprietarilor inițiali.
Pentru
acest motiv, au considerat că se impune admiterea recursului, casarea și
trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să introducă în cauză
intervenienții în interes propriu și să admită respectiva cerere, fiind în
interesul soluționării cauzei și pentru respectarea principiului unanimității.
În
continuare, recurenții au înțeles a se prevala de interpretările oficiale ale
regulii unanimității, inclusiv prin prisma art. 643 din Noul C. civ., în
ipoteza exercitării acțiunii în revendicare de către unul sau mai mulți (nu
toți) coproprietari cu privire la bunul aflat în indiviziune. În acest context
au arătat că această regulă a fost examinată și de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului din perspectiva criticilor care au reclamat încălcarea
dreptului de acces la justiție și au invocat cauza Lupaș și alții împotriva
României.
Au
concluzionat că din interpretarea dispozițiilor Noului C. civ. rezultă că în ipoteza
în care nu toți coproprietarii unui bun își exercită concomitent dreptul de a
solicita protecția juridică pe cale litigioasă, din raționamente care nu au
relevanță juridică, pasivitatea (sau dezacordul) celorlalți coproprietari nu
constituie un motiv pentru care să fie îngrădit dreptul coproprietarului
interesat de a formula acțiune în revendicare a cotei părți deținute de el și,
în consecință, de a obține protecția juridică a acestui drept.
Au mai
precizat recurenții că regula instituită prin legea specială este una
derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speță se pune în discuție
distincția dintre calitatea de "persoană îndreptățită", noțiune
definită prin art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 și calitatea de
"moștenitor al fostului proprietar", definită prin art. 650 și următ.
C. civ.
Au
considerat că motivând inadmisibilitatea acțiunii în constatare pe ideea
imposibilității constatării calității de coproprietar al bunului supus
reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat
notificarea, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziției de către
unitatea deținătoare, instanța a atins incidental chestiunea negării calității
de persoane îndreptățite în conformitate cu dispozițiile legii.
S-a
arătat că în mod greșit, instanța de apel a admis excepția unanimității,
reținând faptul că reclamanții, la data promovării acțiunii în revendicare, în
anul 2006, cunoșteau toți moștenitorii, conform legislației de la data
introducerii acțiunii, numai notificatorii în baza Legii nr. 10/2001 puteau
introduce o astfel de acțiune și numai cei cinci notificatori au depus acțiune
în fața instanțelor judecătorești.
Totodată,
s-a invocat faptul că instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a
Sentinței civile nr. 637 din 2 mai 2014 a Tribunalului București, secția a
III-a civilă (Dosar nr. 48805/3/2012), a constatat greșit că în respectiva
sentință au fost menționați și cei trei moștenitori ce nu au formulat
notificare și în mod eronat a înlăturat rapoartele de expertiză depuse la dosar
efectuate pentru imobilele în litigiu.
Recursul
este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:
Astfel
cum s-a dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un ciclu procesual
anterior, cererea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare
de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,
întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat în mod abuziv, în
perioada regimului comunist, aspecte necontestate în cauză.
Pentru
aceste motive, s-a apreciat că, date fiind condițiile învestirii - acțiune în
revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. - instanța nu poate da
eficiență dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în privința dovedirii legitimării
procesuale active.
Pornind de
la această premisă și considerând că în cauză nu s-a făcut dovada
consimțământului coproprietarilor la promovarea acțiunii în revendicare, în
anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de către trei coproprietari,
acțiunea în revendicare a fost respinsă, nefiind respectată regula
unanimității.
A mai
motivat curtea de apel că și după intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1
octombrie 2011, practica recentă a Curții Constituționale subliniază faptul că
actele de dispoziție juridică asupra bunurilor deținute în coproprietate sunt
guvernate de regula unanimității consimțământului coproprietarilor - Decizia
nr. 64/2014.
Înalta
Curte reține că, în temeiul art. 643 C. civ., (1) Fiecare coproprietar poate
sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune
privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.
(2)
Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor
coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt
opozabile celorlalți coproprietari.
(3) Când
acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței
de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de
reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă
pentru chemarea în judecată a altor persoane.
Potrivit
art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011:
"Dispozițiile
art. 643 alin. (1) și (2) C. civ. se aplică și în cazurile în care hotărârea
judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului
civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care
pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în
vigoare a Codului civil".
Împrejurarea
că reclamanții n-au invocat și norma tranzitorie din Legea de punere în
aplicare a Codului civil nu înseamnă că instanța nu trebuia și nu trebuie să
facă aplicarea acesteia întrucât analizarea domeniului de activitate a unei
legi presupune cu necesitate verificarea și corelarea acesteia cu normele de
punere în aplicare, ce reglează asemenea situații tranzitorii.
Față de
prevederile legale mai sus citate, instanța de apel trebuia să aprecieze asupra
faptului că sunt aplicabile prevederile art. 643 din Noul C. civ. situației
litigioase pendinte.
Or, noua
normă, reglementată de art. 643 C. civ. permite introducerea acțiunii în
revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre
aceștia), fără a face distincție între obiectul revendicării.
Prin
urmare, reclamanții au la îndemână posibilitatea de a introduce acțiunea în
revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari,
solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei
părți ai cărui titulari sunt.
Având în
vedere caracterul admisibil al acțiunii în revendicare, în lumina dispozițiilor
legale mai sus citate, precum și faptul că instanța nu a intrat în cercetarea
fondului, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., Înalta
Curte urmează să caseze decizia recurată și să trimite cauza spre rejudecare.
Față de
soluția trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reține că nu se mai
impune analizarea celorlalte motive de recurs, care urmează a fi avute în
vedere ca apărări de către instanța de apel.
De
altfel, în privința susținerii că trebuia să fie admisă cererea de intervenție
în interes propriu, instanța de apel a dezlegat în mod corect asupra faptului
că aceasta se impunea a fi respinsă, în condițiile art. 50 alin. (3) C. proc.
civ., dat fiind faptul că respectiva cerere poate fi făcută numai în fața
primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru a fi
admisibilă în apel este necesară învoirea părților. Or, în ședința publică din
26 mai 2014, atât apărătorul apelanților - pârâți, cât și apărătorul
intimatului - pârât Municipiul București prin Primar general au solicitat
respingerea cererii de intervenție, precizând expres că se opun la admiterea
acesteia în respectiva fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanții A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C., M.M.
și intervenienții A.D., A.R. și B.C. împotriva Deciziei nr. 421-A din 13 octombrie
2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu
minori și de familie.
Casează
decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.
Procesat
de GGC - GV