ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 18 octombrie 2006, sub nr. 35801/3/2006, reclamanta M.M.C.L. a chemat în judecată pe pârâtele SC H.O.C. SRL și SC C. SA, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, încheiat de pârâte în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), în condițiile în care imobilul supus vânzării se afla în procedura de restituire a Legii nr. 10/2001, declanșată prin Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001. Pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția tardivității cererii introductive de instanță, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția insuficientei timbrări și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin cererea completatoare depusă la termenul din 26 ianuarie 2007, reclamanta a arătat că, pe lângă solicitarea din cererea introductivă, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 pentru încheierea sa în frauda Legii nr. 10/2001 - art. 21 alin. (5), înțelege să solicite constatarea nulității absolute a aceluiași contract și raportat la prevederile art. 45 alin. (2) și art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001. În ședința publică din 23 martie 2007, pârâta SC C. SA a invocat excepția necompetenței materiale a instanței sesizate, solicitând declinarea competenței la Judecătoria Sectorului 5 București sau la secția comercială a Tribunalului București.

Prin încheierea din 30 martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale a secției civile și a trimis cauza la secția comercială, reținând că ambele părți din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata sunt societăți comerciale, pentru acestea vânzarea-cumpărarea reprezentând act de comerț, în sensul art. 4 C. com. Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 17046/3/2007. Prin încheierea din 20 iunie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția de necompetență materială funcțională și a dispus înaintarea dosarului conducerii Tribunalului București în vederea repartizării la o secție civilă, reținând că din analiza sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că toate litigiile născute din aplicarea acestui act normativ sunt de competența instanței civile.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin încheierea din 12 octombrie 2007, instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, iar prin încheierea din 07 decembrie 2007 a respins excepția de netimbrare. Prin Sentința civilă nr. 334 din 15 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul din str. B. colț cu str. D. a fost dobândit de către E.U. prin actul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930. Din copia certificatului de moștenitor nr. 38/1975 rezultă că de pe urma defunctei C.E.

au rămas ca moștenitori C.G., în calitate de soț, C.V., în calitate de nepoată de soră, și C.C., în calitate de legatar particular. De pe urma defunctului C.G. au rămas ca moștenitori C.O., în calitate de soră și legatară universală, și M.C.V.L., în calitate de legatară universală. Dincolo de faptul că nu se face dovada identității dintre imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni cu imobilul din actul de proprietate din 1930, prin care E.U. a dobândit imobilul, chiar în ipoteza în care ar exista identitate între E.C. și E.U. (situație nedovedită în cauză), reclamanta nu a făcut dovada faptului că este moștenitoarea fostului proprietar, deci titulara dreptului dedus judecății. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 98A din 26 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, curtea a reținut, în esență, că răspunsurile primite de la autoritățile de la care s-au solicitat relații în această fază procesuală (Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1, Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană) nu sunt în măsură să clarifice situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu, în special sub aspectul identității dintre imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat și imobilul evidențiat în mod diferit în conținutul înscrisurilor administrate în cauză de către reclamantă.

Dovezile administrate nu au clarificat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei în accepțiunea legii speciale, singura în măsură să confere legitimitate procesuală în acțiunea dedusă judecății, aspect care însemna, așa cum corect s-a susținut în apărare, dar și în hotărârea de primă instanță, clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu și imobilul identificat de actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calității de moștenitoare a reclamantei de pe urma autorului inițial, situație care presupune analiza concretă a conținutului actelor de stare civilă - pentru dovada actelor sau faptelor juridice intervenite în perioada 1930 - 1950 la zi, respectiv a certificatelor de moștenitor - certificate de calitate de moștenitor, dovadă a tuturor moștenirilor succesive intervenite în aceeași perioadă.

Nu s-au administrat în cauză înscrisurile care evidențiau modificările intervenite în statutul civil al numitei E.U., căsătorită la nivelul anului 1930 cu I.U., iar la data de 27 mai 1940 cu numitul C.G., la fel cum nu s-au depus la dosarul cauzei dovezi din care să rezulte persoana deținătoare a imobilului în litigiu la data preluării efective în stăpânirea statului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta. Prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată, precum și Sentința civilă nr. 334 din 15 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că reclamanta, alături de alte persoane, a notificat pârâta SC O.O. SRL (fostă SA) pentru restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului - hotel O. - situat în municipiul București, str. B., sector 1, dobândit de antecesoarea sa în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930, autentificat sub nr. 29630/1930 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, transcris sub nr. 13698/1930 și intabulat sub nr. 6260 din 27 mai 1940. După comunicarea notificării, între pârâte a intervenit actul juridic contestat, având ca obiect imobilul notificat, compus potrivit mențiunilor din act din subsol, parter și 7 etaje și suprafața de 225 mp pe care este situată construcția, pentru prețul de 50.099 euro, conform actului adițional la contractul de vânzare-cumpărare.

Prevalându-se de actele depuse în probațiune, aceleași ca în susținerea notificării, reclamanta a pretins desființarea acestui contract, încheiat cu încălcarea prescripțiilor imperative ale legii speciale (art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), pretenție ce nu a fost primită de instanțe justificat de lipsa legitimării procesuale active dedusă din nedovedirea identității între E.U. și E.C., ca și a legăturii de rudenie cu proprietara imobilului, considerată a fi E.U.

În acest sens, cele două instanțe s-au raportat exclusiv la mențiunile contractului de vânzare-cumpărare exhibat, cu omiterea înscrierilor și a efectelor juridice specifice ale acestora operate în evidențele de publicitate imobiliară privind imobilul pretins în cauză (mențiuni efectuate la 10 ani de la încheierea actului, odată cu adoptarea legislației privitoare la cartea funciară), perspectivă în raport cu care soluția instanțelor și prin consecință a considerentelor ce au fundamentat-o se vădește a fi greșită și dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 octombrie 1930, B.I.S., în calitate de vânzător, a transmis E.U., în calitate de cumpărător, imobilul din București, str. B. colț cu str. D., cu toate construcțiile și instalațiile aflate pe el, act ce a fost autentificat sub nr. 29630 din 20 octombrie 1930 de Tribunalului Ilfov, secția notariat și transcris sub nr. 13698/1930. Ulterior, prin procesul-verbal din 27 mai 1940, actul de vânzare-cumpărare menționat a constituit titlul de proprietate în temeiul căruia "C.G.E.

născut P.", astfel cum se arată în acest script, și-a înscris dreptul de proprietate în evidențele de publicitate imobiliară asupra imobilului "situat în str. B. colț cu intrarea D. în suprafață de 210 mp compus din curte de lumină și un corp de casă ce are parter, subsol, 6 etaje și mansardă". Actele de stare civilă depuse în probațiune relevă că numita C.E., născută P. la data de 28 februarie 1891 și decedată la data de 21 noiembrie 1974, a fost soția lui C.G., care i-a și succedat în calitate de soț supraviețuitor (Certificat de moștenitor nr. 38 din 30 ianuarie 1978). Alături de acesta, succesiunea defunctei a fost acceptată de C.V., în calitate de nepoată, și de C.C., în calitate de legatar particular.

Apoi, defunctului C.G., decedat la data de 17 august 1983 potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor din 14 septembrie 1983, i-au succedat C.O., în calitate de soră și legatară universală, și M.C.V.L., în calitate de legatară universală, acesteia din urmă succedându-i reclamanta din prezenta cauză, M.C.L.M. Prin urmare, rezultă indubitabil că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidențe. Este lipsită de relevanță în acest context al analizei împrejurarea că nu s-a făcut dovada identității între E.U.

și E.C., deși potrivit mențiunilor din procesul-verbal de înscriere a dreptului rezultă că titlul înscrierii îl constituie actul de vânzare-cumpărare din octombrie 1930, încheiat de E.U. în calitate de cumpărătoare, ceea ce confirmă identitatea celor două persoane. Aceasta pentru că înscrierea dreptului în favoarea antecesoarei reclamantei are efect constitutiv de drepturi (Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare, în vigoare la momentul deschiderii cărții imobilului și înscrierii dreptului), apoi de opozabilitate (art. 1802 C. civ.) a acestui drept față de terți, operațiunea menționată fiind guvernată totodată de principiul forței probante, care înseamnă că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept se prezumă că acesta există în folosul părții în favoarea căreia s-a înscris dreptul (efecte și principii reglementate și de actualul sistem de publicitate imobiliară instituit prin Legea nr. 7/1996).

Prin urmare, raportându-se la constatări eronate, ambele instanțe au reținut greșit lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei. În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. În această fază procesuală, pârâta SC L.I. SRL (fostă SC H.O.C. SRL, așa cum rezultă din certificatele de înregistrare din 18 iunie 2008 și din 14 octombrie 2010 eliberate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București) a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv R.D.R. și C.M.E., celelalte notificatoare. Aceeași pârâtă a formulat cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea reconvențională, a solicitat constatarea nulității absolute a Procesului-verbal nr. 6260/1940 încheiat de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București și, în subsidiar, constatarea caducității acestui proces-verbal. Prin cererea de chemare în garanție, a arătat că Statul Român este răspunzător pentru orice evicțiune și/sau prejudiciu pe care îl poate suferi prin pierderea proprietății asupra bunului. Reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 și potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ., pentru că este lipsit de cauză, prețul vânzării fiind derizoriu. La termenul din 18 februarie 2011, pârâta SC L.I.

SRL a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepție care a fost respinsă la termenul din 11 mai 2012, cu motivarea că unul din motivele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte vizează neseriozitatea prețului, iar valoarea imobilului consemnată în contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 2007 este peste 500.000 lei, ceea ce atrage competența materială a tribunalului în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. În ședința publică de la 18 martie 2011, pârâta SC L.I. SRL a depus întâmpinare la cererea completatoare a reclamantei, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând totodată netemeinicia cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 întemeiată pe dispozițiile art. 966 C. civ.

La data de 20 ianuarie 2012, pârâta SC L.I. SRL a depus o precizare a cererii de chemare în judecată a altor persoane, prin care a solicitat introducerea în cauză a numitei N.L., moștenitoare a numitei R.D.R., conform certificatului de moștenitor nr. 89 din 03 martie 2004 eliberat de notar public M.I. Prin încheierea din 08 iunie 2012, instanța a respins excepția prescripției, reținând că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 28 iulie 2003, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că nu este incident termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5), iar susținerea pârâtei în sensul că un nou termen de prescripție de 18 luni începe să curgă de la momentul încheierii actului a fost înlăturată, întrucât actul normativ nu reglementează situația contractelor încheiate după momentul intrării sale în vigoare.

La termenul din 24 octombrie 2013, pârâta SC L.I. SRL a invocat excepția lipsei de interes, iar la termenul din 08 mai 2014 a solicitat suspendarea judecății în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea contestației îndreptate împotriva deciziei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emisă la data 11 septembrie 2013 în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 08 mai 2014, instanța a respins cererea de suspendare, apreciind că soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/201 prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nu poate ține în loc soluționarea prezentei cauze, întrucât soluționarea contestației împotriva acestei decizii nu are incidență asupra motivelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză; de asemenea, a respins excepția lipsei de interes, reținând că scopul urmărit de reclamantă este desființarea contractului de vânzare-cumpărare atacat și restabilirea situației anterioare vânzării imobilului.

Prin Sentința civilă nr. 807 din 19 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca nefondată; a admis acțiunea principală; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003; a respins cererea reconvențională, ca nefondată; a respins cererea de chemare în garanție, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, vânzătoarea pârâtă SC C. SA a vândut cumpărătoarei pârâte SC H.O.C. SA imobilul situat în București, str. B., sector 1, compus din teren în suprafață de 225 mp (195,16 mp din măsurătorile cadastrale) și nuda proprietate asupra construcției.

Pe calea excepției lipsei calității procesuale active, pârâta-reclamantă a susținut că există o lipsă de identitate între imobilul ce face obiect al notificării formulate de reclamantă și interveniente în temeiul Legii nr. 10/2001 și imobilul ce face obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003. Or, din adresa din 14 noiembrie 2012 de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru rezultă că imobilul care a purtat adresa poștală pe strada B., fost nr. 23, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe strada B., cât și pe strada V., dobândind la nivelul anului 1938 și 1948 numărul 1 pe strada A., fiind recenzat pe strada B., care a purtat anterior numărul 23 pe strada B., până la nivelul anului 1931. Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M.

rezultă că imobilul situat pe str. B. colț cu str. V., fostă M., ce face obiectul notificării, se identifică cu imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930. În ce privește acțiunea principală, motivele de nulitate invocate vizează încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5), art. 45 alin. (2) și art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, încălcarea dispozițiilor art. 966 C. civ. Cu privire la încălcarea art. 966 C. civ., susținerea reclamantei în sensul că lipsește cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare, prin faptul că terenul a fost înstrăinat în lipsa unui preț, iar prețul construcției este derizoriu în raport de valoarea reală a bunului înstrăinat, prețul derizoriu al acestei vânzări fiind dovedit de valoarea mult superioară a acestui imobil stabilită prin vânzarea ulterioară a acestuia, este nefondată.

Scopul înstrăinării imobilului la momentul 28 iulie 2003 a fost doar dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia, scopul imediat a existat câtă vreme s-a achitat prețul drept contraprestație, deci nu se poate reține încălcarea art. 966 C. civ. Prețul vânzării, dincolo de faptul că ține de învoiala părților, nu poate fi apreciat ca derizoriu prin raportare la prețul ulterior încasat pentru același imobil, întrucât urmare a vânzării din 28 iulie 2003 vânzătorul și-a păstrat folosința bunului, păstrând, deci, posibilitatea de a câștiga fructele acestuia. În speță, nu s-a făcut dovada că prețul nu ar fi fost real, ci doar stabilit în mod fictiv, el a fost stabilit convențional și încasat de vânzător, încasare care din perspectiva art. 1303 C. civ.

reprezintă o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite proprietatea bunului, chiar dacă prețul încasat nu reclamă neapărat o echivalență a elementelor cuantum-preț-valoare bun, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M. rezultând că valoarea imobilului la data de 28 iulie 2003 era de 1.965.905 dolari SUA. Totodată, vânzarea ulterioară a intervenit după un interval de circa 4 ani, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 2007 pârâta SC H.O.C. SA transmițând proprietatea, cu toate prerogativele sale, către SC M.I.D. SRL. Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că textul de lege respectiv nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, deci părțile nu erau ținute a respecta aceste dispoziții la încheierea convenției.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin cererea precizatoare formulată la data de 26 ianuarie 2007, reclamanta a invocat reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat. Din perspectiva acestor dispoziții legale, s-a reținut că la data de 11 aprilie 2001 reclamanta și intervenientele au formulat Notificarea nr. 2516 transmisă pârâtei SC H.O.C. SA prin intermediul B.E.J.

de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. B., sector 1, notificare soluționată prin emiterea deciziei din data de 11 septembrie 2013. Astfel, la momentul vânzării, vânzătorul cunoștea intenția fostului proprietar de redobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, intenție adusă la cunoștința cumpărătoarei, care a înțeles să cumpere în considerarea existenței acestei notificări, asumându-și riscul unor acțiuni în revendicare. În speță, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au cunoscut că imobilul face obiectul unei revendicări pe cale administrativă, că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în mod abuziv, în cuprinsul notificării fiind indicată modalitatea de trecere a imobilului în patrimoniul statului, astfel că în favoarea niciuneia dintre părți nu se poate reține că a contractat cu bună-credință.

Față de faptul că părțile contractante nu se pot apăra cu buna-credință la încheierea actului, fiind incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003. În ce privește cererea reconvențională, cu privire la numele proprietarului din cuprinsul Procesului-verbal nr. 6260/1940, care se susține a fi altul decât cel din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29630, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 4294 din 08 septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere de lucru judecat, că există identitate între C.E., născută P., nume consemnat în Procesul-verbal nr. 6260/1940, și E.U., numele cumpărătorului din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29630/1930, astfel că nu se pot reține ca fondate susținerile pârâtei-reclamante.

Cu privire la numărul poștal al imobilului, s-a reținut că există identitate de imobil, identitate rezultată din adresa din 14 noiembrie 2012 de PMB - Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, în care se arată că imobilul care a purtat adresa poștală pe str. B., fost nr. 23, la nivelul anului 1930, a fost consemnat atât pe str. B., cât și pe str. V., dobândind la nivelul anului 1938 și 1948 nr. 1 pe str. A., care a purtat anterior nr. 23 pe str. B., până la nivelul anului 1931, identitate confirmată prin concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C.M. Chiar dacă în Actul de vânzare-cumpărare nr. 29630/1930 nu este descrisă compunerea imobilului, în Procesul-verbal nr. 6260/1940 se face trimitere la actul de proprietate, act prin care s-a transmis proprietatea întregului imobil din str. B., pârâta-reclamantă nefăcând dovada că alta era compunerea imobilului la momentul dobândirii.

Astfel, nu se pot reține ca fondate susținerile potrivit cu care, în Procesul-verbal nr. 6260/1940, judecătorul delegat a menționat elemente determinante pentru identificarea imobilului pe care l-a înscris în cartea funciară provizorie, diferite față de cele menționate în actul de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. 29630 din 1930, nefiind încălcate dispozițiile art. 966 - 968 C. civ., câtă vreme nu se dovedește o lipsă a cauzei sau ilicitul acestei cauze. Actul constitutiv de drepturi în favoarea autorilor reclamantei și intervenientelor este actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. 29630 din 1930, și nu Procesul-verbal nr. 6260/1940, care făcea opozabil terților acest act, astfel că eventuala lipsă a înscrierii imobilului în cartea funciară definitivă este fără relevanță din perspectiva existenței dreptului de proprietate.

În ce privește cererea de chemare în garanție, față de faptul că în cauză s-a reținut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, desființarea contractului îndreptățește pe cumpărătorul care pierde dreptul de proprietate urmare a evingerii să cheme în judecată pe vânzătorul obligat la garanție. Cu toate acestea, pârâta-reclamantă cumpărătoare a chemat în judecată în virtutea obligației de garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în lipsa unui raport contractual cu acesta, în baza căruia să se nască obligația de garanție. Susținerea că Statul Român a fost cel care a transmis către SC C. SA proprietatea asupra bunului, deși reală, nu este în măsură a atrage răspunderea acestuia pentru evicțiune la cererea pârâtei-reclamante SC L.I.

SRL (fostă SC H.O.C. SRL) pentru că nu Statul Român s-a obligat pe temei contractual la a răspunde pentru evicțiune în raport cu pârâta-reclamantă cumpărătoare, ci vânzătorul SC C. SA, astfel că cererea de chemare în garanție este nefondată. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta SC L.I. SRL. Prin Decizia civilă nr. 13A din 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: I.1. Referitor la prima critică adusă hotărârii primei instanțe, instanța de apel a pornit de la faptul că excepția de necompetență materială a tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță este o excepție de procedură absolută.

Ca atare, îi sunt incidente dispozițiile art. 136 teza finală C. proc. civ., care prevăd că: "Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii". Prin urmare, excepțiile de procedură absolute pot fi invocate numai în situațiile în care legea prevede expres această posibilitate, respectiv direct în apel, conform art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., și chiar direct în recurs, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Din interpretarea sistematică a celor trei texte de lege sus-menționate rezultă că excepțiile de procedură absolute nu pot fi invocate oricând în cursul procesului, ci numai până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, deci până la finalizarea primului ciclu procesual, iar nu și în rejudecare, în următorul (următoarele) cicluri procesuale.

Reinvocarea lor (indiferent dacă instanțele care au soluționat cauza în ciclul procesual anterior s-au pronunțat asupra lor sau, din contră, au omis să se pronunțe, aspect ce putea fi invocat prin exercitarea căilor legale de atac, inclusiv extraordinare, cum este și contestația în anulare de drept comun) constituie tot o modalitate de invocare, ce are loc ulterior momentului la care partea a fost decăzută din acest drept. 2. În subsidiar, Curtea a reținut că, într-adevăr, principial, întrucât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare valoarea dreptului patrimonial transmis este stabilită de părțile respectivelor acte juridice în cuprinsul acestora, în baza regulilor ce acționează la întâlnirea pe piață a cererii și ofertei, aceleași care conduc la stabilirea prețului de piață și de către un expert, este rezonabil ca și instanța să aibă în vedere prețul respectiv.

Totuși, în cazul în care reclamantul nu este parte în contractul a cărui nulitate solicită a se constata și acesta estimează diferit valoarea imobilului, mai ales atunci când valoarea este indicată într-un alt act juridic decât cererea de chemare în judecată, astfel că nu se pune problema că, indirect, și-ar alege instanța care să îi soluționeze cererea, deși această opțiune trebuie să aparțină legiuitorului, trebuie să se dea prioritate estimării celui care a declanșat procesul, astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Or, în cauză, deși prin contractul de vânzare-cumpărare atacat, prețul imobilului în litigiu indicat a fost de 2.338.623.000 lei (ROL), respectiv 233.862,3 RON, prin Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001, formulată de către reclamantă și interveniente, valoarea estimativă a imobilului a fost indicată ca fiind de circa 2.000.000 dolari, respectiv 5.551.000 RON (la cursul dolarului din 11 aprilie 2001, de 2,7755 RON), sumă care se situează peste pragul valoric ce atrage competența tribunalului de judecată în primă instanță, de 5.000.000.000 ROL, adică 500.000 RON, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței (18 octombrie 2006). În plus, în speță, în al doilea ciclu procesual a fost efectuată o expertiză tehnică de evaluare a imobilului la data vânzării, 18 iulie 2003, de către inginer C.M., care a indicat valoarea de 64.029.528.119 ROL = 6.402.952,8119 RON (1.965.905 dolari SUA), motiv pentru care argumentul că, în regulă generală, este avută în vedere valoarea din contract nu poate fi susținut și de această dată. Este de menționat și faptul că, deși litigiul privește numai proprietatea terenului și nuda proprietate asupra construcției, în timp ce reclamanta și expertul au evaluat proprietatea terenului și a construcției nedezmembrată, diferența nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care potrivit expertizei valoarea terenului (13.786.323.126 ROL = 1.378.632,3126 RON) depășește singură de 2,75 ori pragul impus de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. II.1. Prin Decizia asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013 a fost soluționată Notificarea nr. 2516 din 11 aprilie 2001 formulată de reclamantă și interveniente, în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, str. B., sector 1 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Folosul practic indicat a fi urmărit de reclamantă constă în aceea că prin constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003 se deschide calea reintrării bunului în patrimoniul vânzătoarei SC C. SA, redobândirii de către aceasta a calității de unitate deținătoare și analizării notificării din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Deci, interesul urmărit este reprezentat de natura măsurilor reparatorii pe care le-ar putea obține reclamanta în aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv restituire în natură, în loc de măsuri reparatorii prin echivalent. Pe de altă parte, chiar dacă măsurile reparatorii ar fi de aceeași natură indiferent de calitatea persoanei juridice devenită unitate deținătoare în urma unei transmiteri, notificatorul are interesul reintrării bunului în patrimoniul entității investite inițial, și anume evitarea eventualelor riscuri legate de persoana subdobânditorului (de exemplu, insolvabilitate), precum și potențiale înstrăinări către un alt subdobânditor care, la rândul său, ar putea prezenta riscuri. De aceea, emiterea unei dispoziții de către un subdobânditor, care nu este nici una de restituire în natură și nici irevocabilă, nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii notificatorului în constatarea nulității actului de înstrăinare.

În fine, nu este necesar ca folosul să se realizeze chiar prin soluția pronunțată în cauza cu care reclamantul a învestit instanța, ci este suficient ca acesta să poată fi obținut ulterior, chiar implicând alte demersuri judiciare sau administrative, o asemenea condiție restrictivă nefiind cerută, potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate. 2. Împotriva Deciziei asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013, reclamanta și intervenientele din prezenta cauză au formulat contestație, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 37411/3/2013 și care nu a fost soluționată până în acest moment, potrivit informațiilor din sistemul informatic E. Raportat la dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanței, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condițiile în care se va menține dispoziția de acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent este de natură să întârzie realizarea dreptului reclamantei de a solicita restituirea imobilului în natură și implicit ar conduce la încălcarea în continuare de către pârâtă a dreptului de proprietate aparținând notificatoarei.

Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare în situația în care se va recunoaște dreptul reclamantei de a obține restituirea imobilului în natură chiar de la apelanta-pârâtă (subdobânditor care a dobândit calitatea de unitate deținătoare) este aptă să genereze un nou litigiu, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, în care s-a ridicat problema suspendării. Concluzia care se impune este aceea că instanța trebuie să verifice nu numai existența ca atare a chestiunii prejudiciale a cărei soluționare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, ci și să pună în balanță interesele părților în conflict.

Aplicând în cauză aceste considerații de ordin teoretic, Curtea a apreciat că, în spiritul respectării dreptului reclamantei la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, nu era oportună suspendarea judecării cauzei într-un stadiu atât de avansat al procedurii, la aproape opt ani de la data sesizării instanței. Ca atare, în mod corect a respins tribunalul și cererea de suspendare a judecării cauzei la termenul din 08 mai 2014. III.1. În legătură cu excepția lipsei calității procesuale active, prin decizia instanței de recurs s-a statuat cu putere obligatorie, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., că este neîntemeiată: "(...) rezultă indubitabil că reclamanta este moștenitoarea persoanei înscrise în evidențele de publicitate imobiliară ca proprietar al imobilului situat la adresa la care se află imobilul în litigiu, înscriere ce atestă și confirmă existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei înscrisă în aceste evidențe", înlăturându-se astfel argumentele instanței de apel din ciclul procesual anterior care reținuse contrariul, și anume că dovezile administrate nu au condus la clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu - identitatea dintre imobilul în litigiu și imobilul din actele depuse la dosar de reclamantă, respectiv clarificarea calității de moștenitoare a reclamantei de pe urma autorului inițial.

Autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești irevocabile împiedică repunerea în discuție a aspectului privind legitimarea procesuală a reclamantei, chiar în cadrul aceluiași proces și chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susțină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunțării hotărârii judecătorești din recurs. În același sens, instanța de apel a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Philis împotriva Greciei - hotărârea din 27 august 1991 și cauza Siegle împotriva României - hotărârea din 16 aprilie 2013. 2. De aceea, o expertiză tehnică specialitatea topografie, în combaterea soluției pronunțate de instanța de recurs cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, era inadmisibilă.

În plus, prin Decizia asociatului unic al SC L.I. SRL din 11 septembrie 2013, care nu a fost avută în vedere de instanța de recurs, fiind ulterioară, apelanta-pârâtă a stabilit, la rândul său, pe baza acelorași probe reprezentate de înscrisurile ce constituie dosarul administrativ, identitatea dintre imobilul ce formează obiectul notificării și cel dobândit de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, precum și calitatea reclamantei și intervenientelor de persoane îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii pentru imobilul de care autorul lor a fost deposedat în mod abuziv.

Tot posterior deciziei de casare a fost obținută și adresa din 14 noiembrie 2012 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, din care rezultă identitatea dintre imobilul cu adresa nr. nou 1 pe str. A., la nivelul anului 1938, cu cel având adresa nr. 1 pe str. A., la nivelul anului 1948, cu mențiunea recenzat pe str. B. nr. 37, cu cel având nr. nou 23 - nr. vechi 31 pe str. B. la nivelul anului 1891 (adresă care este menționată în contractul de vânzare-cumpărare din 20 octombrie 1930 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat), cu cel având nr. nou 37 - nr. vechi 23 pe str. B. la nivelul anului 1931 (adresă care este menționată în procesul-verbal din 27 mai 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, în actul de preluare și în contractul de vânzare-cumpărare care formează obiectul litigiului) și cu cel având nr. actual 37 pe str. B., potrivit registrului de revizuire a numerotării imobilelor și apartamentelor - 1948. De asemenea, s-a arătat că potrivit planului topografic scara 1: 500 ediția 1940 a figurat înscris imobil cu nr. 1 pe str. A. și cu nr. 37 pe str. B. (în procesul-verbal din 27 mai 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București s-a menționat str. B., colț cu Intr.

D. nr. 1). IV.1. Pe fondul cererii principale, Curtea a avut în vedere că din faptul introducerii art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, nu se poate deduce că anterior adoptării acestui din urmă act normativ înstrăinarea unui imobil notificat până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de Legea nr. 10/2001 era permisă. Nulitatea vânzării putea să rezulte dintr-un alt text de lege, mai general, legiuitorul intenționând prin noua prevedere numai să fie evitate dificultățile de interpretare și aplicare a regulii de drept comun la un caz particular, pe care a considerat important să-l evidențieze distinct sau să-i stabilească un regim juridic diferit (de exemplu, caracterul imprescriptibil al acțiunii), după cum putea fi vorba și de o nulitate virtuală.

Textul de lege general invocat de către reclamantă este art. 45 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței (18 octombrie 2006). Soluția aplicării acestui text de lege numai actelor juridice de înstrăinare anterioare intrării lui în vigoare ar însemna lăsarea în afara câmpului său de reglementare tocmai a celor încheiate de părți având cunoștință și cu ignorarea sancțiunii prevăzute expres de lege la momentul încheierii lor, ceea ce nu poate fi admis. Analizând art. 45 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că dispozițiile alin. (1), care constituie un preambul al întregului articol, nu fac decât să reia regula care rezultă per a contrario din definiția nulității.

Astfel, dacă sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă, în același timp nu sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu respectarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă. Deși, prin ipoteză, înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil este făcută cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, legea a salvgardat acele înstrăinări făcute cu bună-credință, instituind astfel o primă excepție de la regula nulității care s-ar fi aplicat potrivit dreptului comun. Cea de-a doua excepție a fost consacrată în materia înstrăinării imobilelor preluate cu titlu valabil, pentru care nulitatea intervine, prin derogare de la principiul general, numai pentru încălcarea dispozițiilor imperative, deci numai pentru încălcări grave ale legii (normelor juridice de ordine publică).

2. În cauză, imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Astfel, din Deciziunea nr. 12 din 18 ianuarie 1949 emisă de Administrația Financiară - Contribuții Directe, aflată la rolul fiscal al imobilului, comunicat cu adresa din 08 noiembrie 2012 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1, rezultă că "imobilul din str. B. 37 a fost luat de stat în patrimoniul său și folosit cu mobila pentru cămin studențesc, în baza Decretului-lege nr. 214/1948 și Deciziei nr. 229.332/1948", de la E.C. În analiza valabilității titlului statului, reținut a fi Decretul nr. 214/1948, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, raportat la care a stabilit că titlul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 214/1948 contravenea Constituției de la 1948, dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

3. Rămâne astfel de stabilit dacă părțile au fost sau nu de bună-credință la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 2003, numai în primul caz putând fi înlăturată sancțiunea nulității. Din punct de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua-credință. Prin urmare, dacă pârâtele au avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că acestea au fost de rea-credință.

În acest sens, aspectul decisiv care trebuie avut în vedere este reprezentat de faptul că, la data încheierii contractului, reclamanta și intervenientele formulaseră o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, trimisă inițial cumpărătoarei SC C.O. SA (care la acea dată deținea un drept de folosință, corespunzător participației SC C. SA ca acționar la SC C.O. SA) și primită apoi și de vânzătoarea SC C. SA, așa cum rezultă din adresa din 15 iunie 2001. Or, în condițiile în care moștenitoarele proprietarei deposedate abuziv au formulat cerere de restituire în natură, se deduce că acestea au considerat că trecerea nu s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare la acel moment și că, deci, titlul statului nu este valabil.

Apreciind că există rea-credință nu numai atunci când părțile cunosc că bunul aparține unui terț, ci și atunci când acceptă această posibilitate, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma de la data sesizării instanței. 3. Necontestarea de către proprietar a actului de constituire de către un neproprietar a unui drept de folosință asupra bunului său, în speță contractul de societate din 13 februarie 1997, prin care apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului în litigiu, nu are decât semnificația folosirii numai a unuia din mijloacele de apărare a dreptului de proprietate (constatarea nulității actului de transmitere a proprietății) puse de legiuitor la dispoziția titularului său.

4. Sub un alt aspect, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit art. 43 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data încheierii de către pârâte a contractului de vânzare-cumpărare contestat: "(1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali. (2) Imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute la alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare. Deținătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi au drept de preemțiune". Prin urmare, înstrăinarea se putea realiza numai după finalizarea (în urma) procedurii de restituire, deci abia după emiterea unei dispoziții de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, care să fi rămas irevocabilă.

Soluția prevăzută de H.G. nr. 498/2003, care a stabilit prin art. 43 alin. (2) că "se recomandă ca aplicarea prevederilor alin. (2) și (3) ale art. 43 să se facă numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale generate de aplicarea legii", nu poate fi avută în vedere, fiind prevăzută într-un act normativ cu forță juridică inferioară. Oricum, textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că înstrăinarea ar fi validată (când art. 45 prevede contrariul), ci că eventual s-ar putea realiza dacă există o bază solidă pentru a preconiza o dispoziție de respingere a notificării sau de propunere de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent. V.1.

Referitor la soluția dată cererii reconvenționale, Curtea a reținut, sub un prim aspect, că eventuala constatare a nulității Procesului-verbal nr. 6260/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București nu ar putea avea nicio consecință în cauză asupra aspectului statuat irevocabil prin decizia instanței de recurs al calității procesuale active a reclamantei și care nu mai poate fi repus în discuție. 2. În subsidiar, Curtea a reținut că principiul forței probante, la care s-a referit instanța de recurs, instituit de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, se referă la existența sau, după caz, inexistența unor drepturi reale având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară.

Cel care este înscris ca proprietar, titular al unui drept de uzufruct sau servitute etc., este reputat a avea acea calitate juridică. Invers, cel al cărui drept de uzufruct, servitute sau ipotecă a fost radiat din cartea funciară, este prezumat că nu mai are această calitate. Sub aspectul forței probante, prezumțiile instituite de art. 32 sunt relative, iar nu absolute, putând fi combătute prin proba contrară, ce poate fi făcută de orice persoană interesată să le răstoarne și să restabilească, pe cale de consecință, situația juridică reală a cuprinsului cărții funciare. Practic, din punct de vedere probator, aceste prezumții dispensează pe cel care le invocă (de ex. proprietarul tabular care intentează o acțiune în revendicare sau negatorie) de sarcina de a dovedi că operațiunea formală a înscrierii (și deci statutul juridic înscris în cartea funciară) este exactă.

Prin urmare, el nu are să facă nicio alegațiune (susținere) ori probă în ce privește faptul juridic (spre pildă, contractul de vânzare-cumpărare) prin care a dobândit imobilul. Invers, acela care înțelege să înlăture prezumția și consecințele ce decurg din ea este ținut să dezvăluie complet starea de fapt, adică tot ceea ce este necesar pentru a putea ajunge la concluzia contrară aceleia ce rezultă din prezumție, respectiv la faptul că cel înscris în cartea funciară nu este titularul dreptului litigios (este doar un proprietar sau titular aparent). Prezumțiile operează în favoarea sau contra titularului înscris indiferent dacă acesta a fost ori nu de bună-credință, cu titlu oneros ori gratuit și fără a distinge după cum înscrierea s-a făcut în temeiul unui act juridic valabil, nul sau chiar inexistent.

Prin urmare, prin concept apelanta-pârâtă era cea care trebuia să administreze probe din care să rezulte că înscrierea în cartea funciară ar fi fost greșită (cu privire la numele proprietarului și numărul poștal). În ceea ce privește întocmirea cărților funciare provizorii, art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că: "Judecătorul delegat va proceda la următoarele lucrări: 1. Va examina actele cu privire la identificarea imobilelor, întocmind un tablou de schimbările de posesiune intervenite de la alcătuirea lor până la zi; 2. Va stabili parcelele de teren care vor fi întrunite în corpuri funciare; 3. Va stabili drepturile de proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente, restrângerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune, sarcinile reale ce grevează locul nemișcător, precum și orice fapt sau raport juridic ce urmează să fie notate.

Despre cercetările și constatările sale, judecătorul va încheia procese-verbale, semnate și de cei interesați". Potrivit art. 167: "După terminarea cercetărilor și verificărilor, judecătorul delegat va întocmi, potrivit legii de față, cărțile funciare provizorii". Conform art. 146: "Cel care posedă un titlu de proprietar, va fi înscris ca proprietar, afară numai dacă dreptul său fiind contestat, judecătorul constată din datele strânse cu prilejul lucrărilor pregătitoare sau din înscrisurile înfățișate de părțile interesate, că o altă persoană urmează să fie înscrisă.", iar art. 171 stabilea că: "Cărțile funciare provizorii se vor întocmi în două exemplare.

Un exemplar împreună cu procesele-verbale și cu actele de măsurătoare, vor fi depuse la judecătorie, iar al doilea exemplar la primărie, pentru ca părțile să poată lua cunoștință despre înscrierile făcute". Ca atare, întocmirea proceselor-verbale și a cărților funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, ci presupunea și constatări personale ale judecătorului delegat. VI. În legătură cu cererea de chemare în garanție, Curtea a pornit de la faptul că, din momentul în care contractul de vânzare-cumpărare este constatat nul, nu mai subzistă obligația de garanție pentru evicțiune, care constituia un efect al acestuia.

Într-o asemenea ipoteză, se pune problema repunerii în situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză. Or, în speță, cererea de chemare în garanție nu s-a întemeiat pe această obligație de restituire a prestațiilor, iar prețul nu a fost încasat de către chematul în garanție Statul Român. Împotriva deciziei curții de apel a declarant recurs, în termen legal, pârâta SC L.I. SRL, care a invocat următoarele motiv