ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1683/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1683/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26

februarie 2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București sub nr. 2645/301/2009,

reclamanții G.T., M.C.D., P.M.M. și G.I. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele T.A. și SC A. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 03

martie 2004 de către B.N.P., M.E. și a actului adițional autentificat din 14

martie 2004 de către B.N.P., G.G., invocând cauza ilicită și frauda la lege.

Prin sentința civilă nr.

5174 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a

admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

489 din 08 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea formulată, ca fiind lipsită de interes.

În esență, instanța a

reținut că interesul în promovarea cererii de chemare în judecată este motivat

de reclamanți prin faptul că, prin constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare și a actului adițional la acesta, ce au

avut ca obiect imobilul ce face obiectul notificării formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001, acesta reintră în patrimoniul societății comerciale notificate,

iar prin dovedirea preluării fără titlu, imobilul poate fi supus restituirii în

natură.

Tribunalul a apreciat

că reclamanții nu justifică un folos practic prin promovarea cererii de chemare

în judecată, pentru că, și în măsura în care s-ar constata nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare și a actului adițional la acesta și

imobilul ar reintra în patrimoniul societății SC A. SA, s-a stabilit printr-o

hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt litigiu că aceasta nu are

calitate procesuală pasivă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru a dispune

restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr.

29/A din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

admis apelul formulat de apelanții - reclamanți, a desființat sentința civilă

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că, prin cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

pe calea notificării trimise din 14 august 2001, prin executorul judecătoresc P.S.,

reclamanții G.I., G.T. și P.M.M. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii

pentru o suprafață de 2,5 ha teren intravilan, situat în municipiul București.

Prin contractul de

vânzare cumpărare autentificat din 03 martie 2004 de notarul public M.E.,

pârâta SC A. SA a înstrăinat pârâtei T.A. terenul în suprafață de 41.904 mp

situat în București, sector 3 și construcțiile existente pe acesta.

Prin actul adițional

autentificat din 17 martie 2004 de notarul public G.G., părțile au convenit și

cu privire la înstrăinarea bunurilor mobile cuprinse și descrise în anexa nr. 1.

Din considerentele

sentinței civile nr. 1319 din 29 octombrie 2007 pronunțate de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 17930/3/2007 s-a reținut că,

prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 17 martie 2004, pârâta T.A.

a revândut acest teren către SC I.S. SA (în prezent SC M.C.T. SA).

Cu adresa din 11 mai

2004, potrivit susținerilor necontestate ale reclamanților, Primăria

Municipiului București le-a comunicat că terenul care formează obiectul

notificării este inclus în amplasamentul deținut de SC A. SA.

Din considerentele

aceleiași hotărâri judecătorești s-a mai reținut că, la data de 29 iulie 2004,

reclamanții au chemat în judecată pe pârâții SC I.S. SA Câmpia Turzii și

Primăria Municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâtelor să le restituie în natură terenul în

suprafață de 25.000 mp, situat în București, sectorul 3, iar în subsidiar

obligarea pârâtelor la măsuri reparatorii în echivalent bănesc. La data de 22

octombrie 2004, reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii

introductive, în sensul că au înțeles să se judece și cu SC A. SA și T.A.

Prin sentința civilă nr.

1319 din 29 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

rămasă definitivă și irevocabilă, a fost respinsă acțiunea, așa cum a fost

precizată, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

În motivare, s-a reținut, după ce s-a făcut referire la conținutul art. 29 din

Legea nr. 10/2001, că, din interpretarea logico-rațională a dispozițiilor

legale aplicabile în materie și în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată, se conturează în mod clar ideea că societățile comerciale

de drept privat sau persoanele fizice nu aveau și nu au calitatea de unități

deținătoare, în înțelesul Legii nr. 10/2001.

În condițiile

arătate, prima instanță a apreciat că, și în ipoteza în care bunul ar fi readus

în patrimoniul SC A. SA, aceasta nu ar putea dispune acordarea unor măsuri

reparatorii în favoarea reclamanților și, ca atare, constatarea nulității

contractului de vânzare cumpărare nu le-ar aduce niciun folos practic.

Cu toate acestea,

instanța care a soluționat cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a

exclus posibilitatea unei analize a notificării și în raport de prevederile

inițiale ale Legii nr. 10/2001, care înlăturau restituirea în natură a

imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale numai dacă

acestea au fost preluate cu titlu valabil, de vreme ce s-a referit la primele

Norme metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care prevedeau că

„societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din

inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau,

după caz, după înființarea lor, nu au obligația restituirii în natură dacă sunt

dobânditori de buna-credință”. Impedimentul de a proceda la o asemenea

verificare în acea cauză l-a constituit faptul că instanța nu a fost învestită

cu o cerere corespunzătoare.

Prin urmare,

eventualitatea constatării nulității contractului de vânzare cumpărare care

formează obiectul prezentei cauze ar conduce la modificarea titularului

dreptului de proprietate asupra terenului, în persoana căruia s-ar analiza

existența bunei credințe la momentul dobândirii.

Nu în ultimul rând,

este de menționat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă

nr. 6748 din 17 iunie 2009, a verificat statutul de unitate deținătoare astfel

cum este definit de dispozițiile Legii nr. 10/2001 numai din perspectiva pârâtei

SC I.S. SA, unitatea care are în deținere terenul în dispută.

Pe cale de

consecință, constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare succesive ar

deschide posibilitatea analizării acestui statut și în persoana pârâtei SC A.

SA care, redevenind proprietar, ar dobândi astfel calitatea de unitate

deținătoare în sensul Legi nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât instanța

supremă a reținut că restituirea în natură este, în principiu, exclusă în cazul

societăților comerciale integral privatizate.

Față de acest

considerente, reținând că prin chiar hotărârile judecătorești pronunțate în

cadrul litigiului anterior intervenit între părți s-a admis, expres sau

implicit, faptul că nu au fost soluționate toate chestiunile juridice legate de

restituirea imobilului, analiza unor dintre acestea depinzând de soarta

contractul de vânzare cumpărare în dispută, Curtea a constatat că prima

instanță a făcut o greșită aplicare a legii admițând excepția lipsei de

interes.

Având în vedere și

faptul că, procedând astfel, a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a

desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 8645

din 08 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul declarat de pârâta T.A. împotriva Deciziei nr. 29/A din 17

ianuarie 2011 a Curții de Apel București.

În esență, Înalta

Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanții au interesul de a

formula cererea de chemare în judecată, întrucât constatarea nulității

contractelor de vânzare cumpărare succesive ar deschide posibilitatea

analizării statutului de unitate deținătoare și în persoana pârâtei SC A. SA

care, redevenind proprietar, ar dobândi astfel calitatea de unitate deținătoare

în sensul Legii nr. 10/2001.

Rejudecând cauza în

fond, după casare, Tribunalul București, secția IV-a civilă, prin Decizia

civilă nr. 560 din 18 martie 2013 a respins, ca nefondată, excepția

prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității cererii de

chemare în judecată, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P., M.E. din 03 martie 2004

și a actului adițional autentificat la B.N.P., G.G., din 17 martie 2004.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizat, este reprezentat de constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 03 martie 2004

de către B.N.P., „M.E.” și a actului adițional autentificat din 14 martie 2004

de către B.N.P., „G.G.”, pentru cauză ilicită și fraudă la lege constând în

încălcarea celor două interdicții de înstrăinare, legală (în temeiul art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001) și convențională (față de înscrierea în C.F. a sectorului

3 București la data de 15 ianuarie 2004 a interdicției de înstrăinare în

favoarea unui terț).

Prin contractul de

vânzare cumpărare menționat, pârâta SC A. SA a vândut pârâtei T.A. terenul în

suprafață de 41.904 mp situat în București, sector 3, construcțiile

identificate în contract și mijloacele fixe din anexă, iar prin actul adițional

încheiat între aceleași părți s-a convenit că în prețul menționat în

contractul de vânzare cumpărare se are în vedere și transmiterea dreptului de

proprietate asupra bunurilor mobile identificate în anexa la actul adițional.

Prin notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001, G.T., P.M.M. și G.I. au solicitat

restituirea în natură a suprafeței de 2,5 ha, din care o parte este situată în

incinta pârâtei SC A. SA.

Totodată, prin Încheierea

nr. 416-7-8-9 din 15 ianuarie 2004, s-au notat în cartea funciară ipoteca

pentru suma de 740.000 dolari SUA în favoarea unui terț și interdicția de

înstrăinare, acestea fiind radiate la data de 16 martie 2004.

În cauză au fost

invocate de către pârâte, prin întâmpinare, excepția lipsei de interes,

excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității.

Cu privire la prima

excepție, tribunalul a reținut că, în ciclul procesual anterior, s-a stabilit,

cu putere de lucru judecat, că reclamanții au interes în formularea cererii de

chemare în judecată.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a constatat că aceasta a

fost invocată în considerarea prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că, în cauză, a fost solicitată nulitatea absolută a unui

contract de vânzare și act adițional, încheiate după expirarea termenului

special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a

considerat că acest termen special nu are aplicabilitate în cauza de față.

Cu referire la

excepție inadmisibilității, aceasta a fost invocată cu motivarea că nu există

dispoziție legală care să interzică înstrăinarea unui bun ipotecat, în acest

caz creditorul având dreptul să urmărească bunul în mâna oricui s-ar afla,

terțul dobândind bunul grevat de sarcină.

Tribunalul a

constatat că și această excepție este nefondată, având în vedere că nulitatea

absolută a fost solicitată nu prin raportare la faptul că s-a înstrăinat un

imobil ipotecat, ci în considerarea încălcării interdicției de înstrăinare

convenționale notate în cartea funciară.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că pârâtele au acționat cu rea credința la încheierea

actului de vânzare cumpărare atacat. Acest aspect rezultă, în primul rând, din

declarația vânzătoarei SC A. SA la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, în sensul că imobilul nu este grevat de sarcini și

servituți, ca și a cumpărătoarei, în sensul că are cunoștință de situația

juridică a terenului și cunoaște că nu este grevat de sarcini și servituți.

Or, aceste declarații

echivalează cu încălcarea cu bună știință a interdicției de înstrăinare

convenționale înscrise în mod legal în cartea funciară a imobilului, chiar

la cererea vânzătoarei. Prin înscriere, interdicția a dobândit caracter de

opozabilitate față de terți și, ca atare, cumpărătoarea putea să aibă

cunoștință de existența interdicției de înstrăinare.

Reaua credință a

cumpărătoarei rezultă și din faptul că, la interogatoriul aflat la filele 29 și

următoarele din dosarul judecătorie, la întrebarea nr. 29, precizează că a

existat un extras de carte funciară la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, în condițiile în care în contract este menționat că nu a existat un

astfel de înscris, ca și din aplicarea art. 225 C. proc. civ. cu privire la interogatoriul

încuviințat spre administrare de către tribunal.

În plus, ambele

pârâte aveau cunoștință, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare,

că pentru imobil fusese depusă notificare de către foștii proprietari în baza

Legii nr. 10/2001, datele referitoare la notificările formulate în baza Legii

nr. 10/2001 fiind disponibile și on-line, acesta fiind în realitate motivul

pentru care pârâta SC A. SA a înstrăinat imobilul înainte de soluționarea

notificării.

În consecință,

Tribunalul a constatat că pârâtele, de conivență, au înstrăinat imobilul

înainte de soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru

a evita eventuala restituire către notificatori și, mai mult, în condițiile în

care pentru întreg terenul opera interdicția de înstrăinare convențională,

astfel cum s-a arătat anterior.

Ca atare, Tribunalul

a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P., M.E. din 03 martie 2004.

Pe de altă parte,

actul privind bunurile mobile, adițional la contractul de vânzare cumpărare a

cărui nulitate a fost constatată, urmează soarta actului principal, cu atât mai

mult cu cât pentru bunurile mobile nici nu a fost stabilit un preț distinct de

cel prevăzut în actul de vânzare cumpărare.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâtele.

Prin Decizia nr. 341/A

din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii s-au reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția nulității sentinței (susținută de apelanți în temeiul art. 105 C.

proc. civ., pe motiv că în dispozitivul sentinței s-a menționat în mod greșit

că excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la

acțiune ar fi fost invocate de reclamanți), Curtea a constatat că instanța de

fond a analizat în mod temeinic cele două excepții invocate, iar faptul că în

dispozitivul sentinței s-a menționat că aceste excepții au fost invocate de

către reclamanți și nu de către pârâte, reprezintă o eroare materială care nu

este de natură să conducă la anularea sentinței, pentru îndreptarea acestor

neconcordanțe pârâtele având la îndemână calea prevăzută de art. 281 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

critica din apel referitoare la lipsa calității procesuale active a

reclamanților, instanța de apel a reținut că nulitatea absolută a actului

juridic poate fi invocată de oricine are un interes (părțile actului juridic,

avânzii-cauză ai părților, alte persoane ce nu au participat la încheierea

actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanță din

oficiu, precum și de alte organe prevăzute de lege.

Această regulă își

găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească

interese obștești, așa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de

persoane să invoce o asemenea nulitate.

Curtea a mai reținut

că, față de condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, se impunea ca

reclamanții, pentru a avea calitate procesuală activă într-o astfel de cauză,

să dovedească și un interes personal (un folos practic). Or, aceste aspecte, ce

vizează calitatea procesuală activă a reclamanților, au fost analizate pe larg

prin Decizia civilă nr. 29/A din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, și Decizia nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care se impun cu autoritate de lucru

judecat și sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Ca atare, în prezenta

cauză pentru ca reclamanții să aibă calitate procesuală activă este necesar și

suficient să justifice interesul și folosul practic și nu faptul că sunt

titularii unui drept de proprietate cu privire la bunurile (mobile și imobile)

aflate în litigiu.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a

mandatarului M.C.D., Curtea a constatat că, la filele 29 - 30 Dosar nr. 26525/3/2009

al Tribunalului București, secția IV-a civilă, se află depusă procura

specială autentificată din 15 iunie 2009, din care rezultă că mandatarul este

împuternicit să îi reprezinte pe reclamanții inițiali (G.T., G.I., P.M.M.) în

fața organelor competente, inclusiv instanțe judecătorești în problema

restituirii în natură sau despăgubiri în numerar în baza Legii nr. 10/2001 și

altor acte normative aflate în vigoare, precum și orice alte probleme ale

dreptului reclamanților privind imobilul teren în suprafață de 2,50 ha situat

în București, sector 3, fostă com. Dudești - Cioplea, Dosar Legea nr. 10/2001

înregistrat sub nr. 13657/2001, Dosar A.N.R.P. nr. 30288/C. civ. - teren ce

face obiectul contractului a cărui anulare se solicită în prezenta cauză.

Cu privire la

motivele de apel privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului

material la acțiune, Curtea a reținut că actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 03 martie 2004 de către notar public M.E. și actul adițional

autentificat din 2004 de către notar public G.G. au fost încheiate ulterior

datei expirării termenului de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, acest

termen de prescripție special nu are aplicabilitate în cauză, cum în mod corect

a reținut instanța de fond.

De asemenea, faptul

că titularul unui drept de ipotecă poate urmări bunul în mâna oricărei persoane

s-ar afla, nu conduce la inadmisibilitatea unei acțiuni în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul ipotecat.

Curtea a mai reținut

că acțiunea îndeplinește condițiile de admisibilitate, deoarece are drept

obiect constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare prevăzut de art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ultimul motiv de

apel, privind fondul cauzei, a fost apreciat, de asemenea, ca nefiind

întemeiat, Curtea reținând că buna-credință reprezintă obligația generală de

conduită ce revine părților la încheierea și executarea unei convenții.

Pentru a cunoaște

dacă o persoană a acționat cu bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare este necesar a se avea în vedere toate acțiunile care se

referă la prudență și diligență la data încheierii acelui act juridic,

implicând informarea asupra situației juridice a imobilului și asupra

posibilităților obiective pe care fostul proprietar le putea valorifica pentru

retrocedarea imobilului.

Legea ocrotește

buna-credință, înțeleasă ca atitudine a celui care a făcut demersuri pentru a

se edifica asupra situației juridice a bunului. Doar o astfel de conduită poate

duce la recunoașterea valabilității actului încheiat.

Verificarea faptului

dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001 sau al unei acțiuni în revendicare s-ar fi înscris în cadrul

minimelor diligențe pe care cumpărătoarea apelantă trebuia să le facă înainte

de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credință

întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a

vânzătorului este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării

actului de la nulitate.

În speță,

buna-credință a pârâților este exclusă în condițiile în care, cu minime

diligențe, aceștia puteau lua cunoștință de faptul reclamanții au revendicat

imobilul și au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Din înscrisurile

depuse la dosar de către notarii publici care au întocmit cele două acte a

căror nulitate se solicită prin prezentul recurs, rezultă că apelanta - pârâtă

cumpărătoarea T.A. nu a făcut nici un demers pentru a cunoaște situația

juridică a terenului, respectiv dacă acesta face sau nu obiectul unor cereri de

revendicare sau restituire, întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Mai mult, în

cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se menționează că apelanta

cumpărătoare cunoaște situația juridică și de fapt a terenului care se

înstrăinează, știe că nu este grevat de sarcini sau servituți și îi scutește pe

vânzătoare și pe notarul public instrumentator de cercetarea sarcinilor.

Deși legal citată

pentru a se prezenta la interogatoriu în fața instanței de fond, pârâta T.A. nu

s-a prezentat, astfel încât în mod corect tribunalul coroborând această lipsă

nejustificată cu restul probatoriului administrat, respectiv răspunsul la

interogatoriul luat acestei părți în Dosarul nr. 1452/2004, conform art. 225 C.

proc. civ., a reținut că aceasta a fost de rea-credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea a mai reținut,

față de împrejurarea că datele referitoare la notificările formulate în baza Legii

nr. 10/2001 sunt publice (sunt disponibile și on-line), că ambele părți, cu

minime diligențe, aveau posibilitatea de a se informa asupra regimului juridic

al imobilului.

În aceste condiții,

buna credință nu poate fi reținută, astfel încât contractul de

vânzare-cumpărare și actul adițional la acesta sunt lovite de nulitate, chiar

dacă interdicția de înstrăinare înscrisă în cartea funciară a fost cerută de un

alt creditor, care după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a

solicitat radierea acestei înscrieri.

Curtea a mai adăugat

că apelanta-pârâtă T.A. este căsătorită cu G.A. (astfel cum rezultă din copia

certificatului de căsătorie atașată la dosar) care, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, avea calitatea de președinte al Consiliului

de Administrație al pârâtei apelante. Având în vedere și această împrejurare de

fapt, Curtea a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că

pârâtele, de conivență, au înstrăinat imobilul înainte de soluționarea

notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru a evita eventuala

restituire către notificatori și, mai mult, în condițiile în care pentru întreg

terenul opera interdicția de înstrăinare convențională.

Totodată, Curtea a

reiterat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia

nr. 8645 din 08 decembrie 2011, a statuat cu putere de lucru judecat că, prin Decizia

civilă nr. 6748 din 17 iunie 2009 instanța de apel a verifica statutul de

unitate deținătoare astfel cum este definit de dispozițiile Legii nr. 10/2001

numai din perspectiva pârâtei SC I.S. SA și nu cu privire la apelanta - pârâtă SC

A. SA.

Prin urmare, au fost

găsite neîntemeiate criticile din apelul pârâtelor privind ignorarea deciziilor

anterioare prin care s-a stabilit că SC A. SA nu are calitate de unitate

deținătoare.

Împotriva Deciziei

nr. 341/A din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâții T.A.

și SC A. SA.

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că hotărârea supusă recursului a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

prevederilor Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 7/1996 și a art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs se arată că, în litigiul purtat anterior, instanța a

stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că SC A. SA, SC M.C.T. SA și T.A. nu

pot fi obligate în raportul juridic dedus judecății, întrucât nu au calitate

procesuală pasivă, cu mențiunea că obiectul litigiului l-a constituit obligarea

persoanelor nominalizate la restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanți.

Contractul de

vânzare-cumpărare din martie 2004 a cărui nulitate se solicită a fost încheiat

cu îndeplinirea condițiilor stabilite de art. 948 C. civ., având în vedere că

la data încheierii tranzacției la notar s-au depuse următoarele documente: certificatul

fiscal, care atesta calitatea de proprietar a SC A. SA pentru terenul situat în

București, decizia Consiliului de Administrație al SC A. SA, prin care s-a

aprobat vânzarea terenului în suprafață de 41.904 mp, situat în București,

încheierea de carte funciară din 21 martie 2000, care atesta înscrierea

dreptului de proprietate al SC A. SA pentru terenul situat în București,

certificatul constatator din 29 septembrie 2003, certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 21 iunie 1995.

Aceste documente au

fost prezentate la notar în vederea încheierii tranzacției de vânzare, astfel

că recurenta consideră că fost de bună credință la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 martie 2004, conform

actelor neexistând niciun impediment pentru încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Referitor la motivele

avute în vedere atât de instanța de fond, cât și cea de apel, privind existența

celor două interdicții, recurenta consideră că acestea nu au niciun fundament

legal. Instanța de apel încalcă principiul disponibilității consacrat de art. 129

pct. 6 C. proc. civ. atunci când face referiri la faptul că s-ar fi dovedit

reaua credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că

părțile contractului ar fi trebuit să facă minime diligențe pentru a se informa

despre situația juridică a terenului.

Recurenta susține că

s-a dovedit buna credință, în apel fiind depuse, de către B.N.P., M.E., toate

actele care au stat la baza încheierii contractului, iar din actele depuse

rezultă că cele consemnate și însușite de recurentă la data încheierii

contractului sunt date reale și nu inexacte, așa cum în mod nelegal au reținut

cele două instanțe.

S-a dovedit în schimb

reaua-credință a reclamanților intimați, care au depus un certificat de

căsătorie, fără a menționa modalitatea prin care au ajuns în posesia acestui

certificat, în condițiile în care, acest act este un act confidențial, viața de

familie și viața privată, fiind ocrotite de Legea fundamentală și art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai susține recurenta

că vânzarea s-a efectuat de către titularul dreptului de proprietate SC A. SA,

o societate privatizată, căreia i s-a emis în condițiile Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991 certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform legii

încă din anul 1995.

Reclamanții nu au

notat în cartea funciară niciun litigiu privind terenul ce a constituit

obiectul vânzării, conform Legii nr. 7/1996.

Nu au fost depuse de

notar acte care să demonstreze existența unei interdicții convenționale, iar în

ceea ce privește notificarea din 14 august 2001, formulată de G.I., G.T. și P.M.M.,

prin executor judecătoresc P.S., prin accesarea on-line a notificărilor se

putea observa că terenul notificat de reclamanții intimați era identificat ca

fiind situat la nr. 7-9 din București, iar proprietatea SC A. SA se

regăsea la nr. 501, neexistând astfel identitate între cele două imobile.

Ca atare, consideră

recurenta, susținerile instanței de apel în sensul ca trebuia cu minime

diligente să cunoască dacă terenul a fost solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001,

nu au niciun suport legal, nefiind astfel dovedită reaua credință la încheierea

contractului și neoperând în aceste condiții interdicția stabilită de art. 45

din Legea nr. 10/2001, urmare a inexistenței identității dintre terenul

notificat și cel înstrăinat.

Se mai arată, în

motivarea recursului, că interdicția de înstrăinare convențională era înscrisă

de un terț, SC C.D.G.I. SRL, singurul care ar fi fost vătămat prin înstrăinare,

iar așa cum rezultă din actele depuse, această societate a radiat interdicția

la data de 16 martie 2004. Interdicția convențională nu poate atrage decât o

nulitate relativă, pentru că nu putea fi invocată decât de persoana în favoarea

căruia era înregistrată această notare, dreptul de a cere anularea în baza

acestei interdicții fiind astfel prescris, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

A. SA. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. arată că instanța

de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ. În cadrul ședinței din data de 10 septembrie 2014,

deși instanța a fost sesizată cu privire la intervenirea unui incident

procedural, ce a constat în revocarea intempestivă și nejustificată a

mandatului de reprezentare al avocatului C.V. de către administratorul SC A. SA,

C.D.D. și s-a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, pentru a se

clarifica chestiunea reprezentării și a se asigura dreptul la apărare al

apelantei, instanța de apel a respins cererea și, în acest mod, a încălcat

dreptul la apărare și principiul contradictorialității, fapt ce conduce

implicit la încălcarea dreptului la un proces echitabil, recunoscut și garantat

prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În privința dreptului

la apărare, recurenta face referire la art. 24 din Constituția României și art.

15 din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară, care stipulează că

dreptul la apărare este garantat și că, în tot cursul procesului, părțile au

dreptul să fie reprezentate, sau după caz, asistate de avocat.

Documentul privind

revocarea mandatului, document care conținea și amenințări pentru situația

în care avocatul ar fi continuat să asigure apărarea SC A. SA în fața

instanțelor de judecată, a fost comunicat avocatului la data de 09 septembrie 2014,

cu o zi înaintea judecării apelului, 10 septembrie 2014. În aceste împrejurări,

instanța trebuia să acorde un nou termen de judecată pentru a se clarifica

chestiunea reprezentării și pentru a se asigura respectarea garanțiilor

procesuale stabilite de legea fundamentală și legea de organizare

judecătorească.

Prin art. 13 din

N.C.P.C. este consacrat expres dreptul la apărare, ca principiu general al

desfășurării procesului civil.

Dreptul la apărare,

din punct de vedere tehnic, este, de regulă, asigurat de avocat, care are

dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața

instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție, astfel atât

instanțele de judecată, cât și celelalte autorități au obligația să permită și

să asigure avocatului desfășurarea activității în condițiile art. 2 alin. (3)

din Legea nr. 51/1995, privind exercitarea profesiei de avocat.

Instanța de apel

motivează respingerea cererii de amânare a judecății prin aceea că înscrisul

conținând această cerere a fost depus de însăși avocatul căruia îi fusese

retras mandatul, instanța apreciind că acesta nu mai avea calitatea de a cere

amânarea în cauză. Soluționând astfel cererea de amânare, instanța de apel a

nesocotit dispozițiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că

avocatul care a asistat partea la judecarea, pricinii, chiar fără mandat, poate

face orice pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde

prin neexercitarea lor la timp.

Astfel, judecătorii

instanței de apel au încălcat dreptul la apărare, care, sub aspect practic,

este privit și ca obligație a acestora de a respecta ei înșiși principiile

fundamentale ale dreptului procesual, sub sancțiunea stabilită de legiuitor

prin art. 105 C. proc. civ.

Respectarea acestui

principiu asigură aflarea adevărului, obligație ce incumbă instanței conform

dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ., iar încălcarea acestui principiu

nu poate conduce decât la nulitatea hotărârii și casarea acesteia.

Contradictorialitatea

este un alt principiu pe care recurenta susține că instanța de apel l-ar fi

încălcat, deoarece a îngrădit total orice drepturi procesuale ale apelantei.

Mai susține recurenta că existența contradictorialității impune cerința ca

nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în

discuția contradictorie a părților, tocmai pentru ca nicio măsură să nu poată

fi dispusă de judecător fară a acorda părților dreptul de a se apăra,

asigurându-le acestora posibilitatea de a-și susține și de a-și argumenta cererile,

de a susține probele.

Instanța de apel a

pus în discuție probele și a soluționat apelul pe o procedură necontencioasă,

dacă avem în vedere că a dialogat numai cu reclamanții intimați, apelanta SC A.

SA fiind privată de orice drept în susținerea probelor pe care le-a solicitat

instanței și, în acest mod, urmare a nerespectării principiului

contradictorialității, sancțiunea este nulitatea hotărârii recurate, care a

fost dată cu încălcarea acestui principiu.

Se mai susține de

către recurentă că instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 128 și art.

129 C. proc. civ., care prevăd că președintele completului de judecată este

obligat să dea cuvântul ambelor părți asupra chestiunilor deduse judecății sau

asupra împrejurărilor de fapt și de drept pe care înțelege să le ridice din

oficiu în timpul dezbaterilor.

Or, este cunoscut că

respectarea acestor reguli au o importanță deosebită în realizarea justiției,

întrucât numai astfel se poate asigura realizarea dreptului constituțional la o

apărare eficientă în cadrul litigiului și instanța este în măsură să se edifice

în ceea ce privește situația reală a litigiului dintre părți și să stabilească

adevărul.

În speță,

instanța de apel a ținut de fapt o ședință similară cu cea de camera de

consiliu, atâta timp cât apelanta nu a mai avut practic posibilitatea de a

susține în contradictoriu problemele de drept invocate de către instanță și

intimați, dând dovadă de lipsă de imparțialitate în judecarea cauzei.

Prin modalitatea în

care a decurs litigiul în faza apelului, este evident că apelanta SC A. SA a

suferit o vătămare, pentru că a fost lipsită de posibilitatea de a-și exercita

drepturile procesuale, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii, acest motiv fiind prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

coroborat cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, vătămarea

adusă apelantei SC A. SA este evidentă, având în vedere că, în faza de

dezbateri, i-a fost nesocotit dreptul la apărare și litigiul s-a derulat cu

nerespectarea principiului contradictorialității, au fost respinse toate

probele și nu s-a acordat un termen pentru a se asigura dreptul la apărare.

Astfel, decizia supusă controlului judiciar a fost dată cu încălcarea art. 127,

coroborat cu art. 146 C. proc. civ. și cu art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Un alt motiv de

nulitate a deciziei recurate invocat de recurentă, întemeiat tot pe prevederile

art. 304 pct. 5 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ., îl constituie faptul că

instanța de apel a omis a se pronunța cu privire la excepția lipsei de interes

a reclamanților în promovarea acțiunii în nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 3 martie 2004 și a actului adițional autentificat din 14

martie 2004.

Recurenta susține că

a reiterat în apel excepția lipsei de interes, pentru că situația de fapt

reținută de instanțe s-a schimbat total și interesul care era condiționat de

existența pe rolul instanțelor a unei acțiuni în revendicare nu mai subzistă.

Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest motiv de apel, ceea

ce reprezintă motiv pentru casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă

arată că instanța de apel în mod greșit a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților. Este real faptul că, prin hotărârile

anterioare, instanțele au apreciat că reclamanții intimați ar justifica un

interes, dar acest interes a fost raportat și susținut de către intimați pe

motiv că au înregistrat la Judecătoria sectorului 3 o acțiune în revendicare,

acțiune care a fost lăsată de către aceștia să intre sub incidența perimării.

În aceste condiții și

față de soluțiile date de instanțele judecătorești respectiv sentința civilă nr.

1319 din 29 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, rămasă

definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit că recurenta nu are calitate

procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, privind soluționarea

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, este admisibilă excepția lipsei

calității procesuale a intimaților. Intimații reclamanți nu exhibă niciun titlu

legal, astfel că nu-și dovedesc calitatea procesuală activă.

Recurenta mai arată

că lipsa calității procesuale active, fiind excepție de ordine publică,

peremptorie și absolută, ce poate fi ridicată în orice fază procesuală, permite

completarea argumentării acesteia, sens în care arată că intimatul reclamant M.C.D.

este titularul unui contract de vânzare a dreptului litigios, operațiune

permisă de dispozițiile art. 1391-1392 C. civ. Însă, calitatea sa de cumpărător

de drept litigios nu-i conferă și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, astfel cum aceasta este definită de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

nedovedind că ar avea calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

Legiuitorul a

enumerat limitativ categoriile de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii, cumpărătorii de drepturi litigioase neîncadrându-se în niciuna

dintre categoriile de persoane îndreptățite a obține despăgubiri sau

restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001.

Recurenta mai arată

că reclamanții intimați nu pot obține un folos practic prin prezenta cerere de

chemare în judecată, deoarece SC A. SA nu are calitatea de unitate deținătoare

în sensul dispozițiilor art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 și art. 2 din

Normele de aplicare a acestei legi.

Recurenta arată că a

înstrăinat terenul prin contractul de vânzare-cumpărare din 2004 către T.A.,

iar aceasta, la rândul său, l-a înstrăinat către SC I.S. SA Câmpia Turzii,

astfel că, prin admiterea acțiunii, terenul nu poate reintra în patrimoniul SC

A. SA, în condițiile în care acesta a fost revândut, iar acțiunea reclamanților

intimați privind obligarea celor două societăți la restituirea în natură a

terenului a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.

1319 din 29 octombrie 2007.

Nelegal, printr-o

motivare lapidară, instanța a respins și lipsa calității de reprezentant a

intimatului M.C.D., apreciind că procura specială autentificată din 15 iunie 2009

este în măsură a demonstra calitatea de reprezentant a acestuia.

Raționamentul

instanței este greșit, deoarece procura avută în vedere de instanță nu este o

procură judiciară, ci o procură cu caracter general, pentru că se referă nu la

prezentul litigiu și la terenul din litigiu, ci dimpotrivă, această procură

demonstrează că M.C.D. nu are niciun mandat judiciar special pentru a declanșa

prezentul litigiu.

Procura specială se

acordă pentru o singură operație juridică, pe când procura din 15 iunie 2009 are

caracter general și vizează mai multe operațiuni juridice.

Intimatul nu face

dovada că deține un mandat special în Dosarul nr. 26525/3/2009*, acest dosar

nefiind menționat în cuprinsul procurii, astfel instanța de apel în mod greșit

a respins excepția lipsei calității de reprezentant, în speță fiind întrunite

condițiile art. 161 C. proc. civ., având în vedere că procura nu este dată ad

litem, pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau reprezentare în

prezentul litigiu.

Instanța de apel, ca

și instanța de fond, au respins excepția prescripției, fără nicio

motivare, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se a

arăta faptul că actele contestate au fost încheiate ulterior datei expirării

termenului de un an prevăzut de ari. 45 din Legea nr. 10/2001, ignorând total

faptul că reclamanții intimați și-au motivat cererea de nulitate a contractului

de vânzare-cumpărare din 03 martie 2004 și a actului adițional nr. 97/2004

numai pe aspectul privind interdicțiile de vânzare, și nu pe dispozițiile art. 966

C. civ.

Având în vedere că

reclamanții intimați au arătat că acțiunea are ca temei dreptul comun, este

evident că dreptul la acțiune este prescris, acțiunea neputând fi promovată

decât în termenul legal stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Interdicția de

înstrăinare convențională, fiind instituita de un terț în favoarea sa, doar

terțul era îndreptățit a solicita anularea contractului, fiind singurul

care s-ar fi putut declara vătămat prin încălcarea interdicției instituite în

favoarea sa. O atare încălcare nu poate fi sancționată cu nulitatea absolută,

ci doar cu nulitatea relativă, astfel că, în speța, dreptul la acțiune este

prescris.

Instanța de fond a

făcut o greșita aplicare în speța a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât SC A. SA fost supusă procesului de privatizare, este legal a aprecia

că, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul

la acțiune este prescris, neexistând în lege nici o exceptare de natura celei

făcute de instanțele de fond, atunci când au reținut ca în speța nu ar fi

aplicabil termenul special prevăzut de textul legal.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității, instanța de apel nu a motivat respingerea acestei

excepții decât parțial și numai pe considerentul că acțiunea ar fi admisibilă

pe motiv că s-ar fi încălcat interdicția de înstrăinare stabilită de art. 45

din alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, recurenta a

criticat sentința pe motiv că instanța de fond a respins excepția

inadmisibilității fără a menționa care este norma de drept material și

procedural care atrage nulitatea în cazul de înstrăinare a unui bun ipotecat,

cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că persoana în favoarea căreia era înscrisă

ipoteca și interdicția de înstrăinare nu numai ca a cunoscut, dar a și

radiat ipoteca și interdicția de vânzare.

Prin prisma

dispozițiilor art. 1746 C. civ., privind efectele garanției reale imobiliare,

legiuitorul nu a stabilit expres o sancțiune a nulității în cazul vânzării unui

bun ipotecat.

Instanța de apel nu a

analizat excepția inadmisibilității în ceea ce privește interdicția

convențională, acesta fiind un alt argument în favoarea primului motiv de

recurs ce atrage nulitatea deciziei recurate, instanța încălcând astfel

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neaducând niciun argument faptic și

juridic privind această excepție.

Referitor la

aspectele de nelegalitate pe fondul cauzei, instanța de apel face aprecieri

generice care depășesc cadrul procesual și încalcă principiul disponibilității,

consacrat de art. 129 pct. 6 C. proc. civ., reținând că semnatarii contractului

de vânzare-cumpărare ar fi dat dovadă de rea credință la încheierea

contractului, în sensul că nu ar fi depus minime diligente pentru a cunoaște

situația juridică a terenului.

Or, terenul supus

înstrăinării era în proprietatea exclusivă a SC A. SA, o societate privatizată,

fiind persoană juridică de drept privat, beneficiară a unui atestat al

dreptului de proprietate emis legal la data de 21 iunie 1995, în condițiile

Legii nr. nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, nefiind notat la cartea funciară

niciun litigiu de către reclamanții intimați.

Reclamanții intimați,

chiar prin cererea de chemare în judecată, au arătat că abia la data 18 mai 2004

au notificat societatea, așadar, ulterior datei întocmirii contractelor

menționate.

Cu privire la

notificarea formulată de G.I., G.T. și P.M.M., transmisă la data de 14 august 2001

prin executor judecătoresc P.S., se poate observa că se solicita restituirea în

natură a terenului liber situat în București și măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul ocupat.

Conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat la B.N.P., M.E. din 03 martie 2004, terenul

înstrăinat figurează la nr. 501, sector 5, prin urmare, la un cu totul alt

număr decât cel individualizat prin notificare.

În aceste

circumstanțe, toate susținerile instanței de apel în sensul că recurenta

trebuia cu minime diligente să cunoască împrejurarea că terenul a fost

solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât notificarea viza un alt

număr poștal decât cel al terenului înstrăinat, sunt lipsite de fundament.

Referitor la

existența unei cereri de revendicare, reclamanții intimați nu notaseră în

cartea funciară existența unui astfel de litigiu, care de fapt nici nu fusese

declanșat, fiind evident că nu intră în discuție reaua - credință a părților

contractante.

Mai arată recurenta

că nelegalitatea deciziei recurate reiese și din faptul că, prin Dispoziția nr.

6604 din 11 octombrie 2006, intimaților li s-a reconstituit dreptul de proprietate

pentru o suprafață de 7.694 mp, situată în București, sector 3 și că

această dispoziție nu a fost atacată, față de împrejurarea că pentru diferența

de teren li s-au acordat despăgubiri.

Nu poate fi reținută

cauza ilicită în raport de interdicția convențională de înstrăinare, care nu

era instituită de intimații reclamanți, aceștia nenotând în nume propriu vreo

interdicție în cartea funciară.

Conform dispozițiilor

art. 22-24 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară se pot face

numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular

al dreptul asupra căruia înscrierea a fost făcută. Intimații, în schimb, la

data înstrăinării, nu au supus înregistrării vreo interdicție de vânzare, sau

notarea vrunui litigiu în contradictoriu cu recurenta, având în vedere că numai

în atare condiții cererea ar fi putut fi analizată de către instanța de

judecată.

Referitor la

interdicția legală stabilită de art. 45 din Legea nr. 10/2001, așa cum am

arătat, nu poate fi reținută întrucât obiectul notificării l-a constituit un

teren cu un alt număr poștal 7-9, iar terenul înstrăinat de recurentă se

regăsește în sectorul 3. Prin lipsa de identitate a numerelor poștale se

dovedește că nu poate opera interdicția de vânzare dispusă de art. 45 din Legea

nr. 10/2001, notificarea adresată de intimați fiind emisa la 18 mai 2004,

ulterior înstrăinării.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

privește recursul declarat de recurenta-pârâtă T.A., prima susținere se referă

la faptul că, în litigiul purtat anterior, instanța a stabilit, cu autoritate

de lucru judecat, că SC A. SA, SC M.C.T. SA și T.A. nu pot fi obligate în

raportul juridic dedus judecății, întrucât nu au calitate procesuală pasivă.

Recurenta nu dezvoltă această afirmație și nu arată în ce ar consta greșeala

instanței de apel în raport cu cele statuate în litigiul anterior, finalizat

prin Decizia nr. 6748 din 17 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ceea ce susține

recurenta nu este un fapt întru totul exact, deoarece, așa cum recurenta

recunoaște, obiectul acelui litigiu a constat în obligarea celor trei pârâte la

restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanți, fiind diferit de

obiectul cauzei de față. Ca atare, nu intră în discuție excepția autorității de

lucru judecat. În plus, prin Decizia nr. 8645 din 8 decembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, prin Decizia nr. 6748 din 17

iunie 2009 a aceleiași instanțe s-a verificat statul de unitate deținătoare,

astfel cu este definit de Legea nr. 10/2001, numai din perspectiva pârâtei SC

I.S. SA, astfel încât anularea contractelor de vânzare-cumpărare succesive ar

deschide posibilitatea analizării acestui statut și în persoana pârâtei SC A.

SA.

În consecință,

problema de drept a calității procesuale pasive, rezolvată prin Decizia nr. 6748

din 17 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie circumscrisă

contextului configurat prin cea de-a doua decizie a instanței supreme, care a

tranșat problema interesului reclamanților în prezentul litigiu și a stabilit

că o eventuală invalidare a contractelor de vânzare cumpărare ar putea permite

analizarea calității de unitate deținătoare în persoana pârâtei SC A. SA. Acest

aspect, lămurit irevocabil prin decizia din recurs pronunțată în prezentul

litigiu în primul ciclu procesual, nu mai poate fi readus în discuție în

această fază a procesului, deoarece, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate este obligatorie pentru judecătorii fondului.

Recurenta T.A. mai

susține că actul de vânzare-cumpărare din 2004 a cărui nulitate se solicită a

fost încheiat cu îndeplinirea condițiilor stabilite de art. 948 C. civ. În

acest sens, recurenta enumeră înscrisurile care au fost depuse la dosarul

notarial, cu ocazia autentificării contractului, arătând că a fost de bună

credință, deoarece, la momentul respectiv, nu exista niciun impediment în

calea vânzării.

Cu privire la această

critică, se constată că, prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței,

reclamanții au invocat, ca motive de nulitate absolută a contractului de

vânzare-cumpărare și a actului adițional, atât încălcarea interdicției de

înstrăinare, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar și cauza

ilicită a actului juridic și frauda la lege, în temeiul art. 966 C. civ.

Ca atare, nu este

relevant a se analiza în cauză dacă au fost respectate celelalte condiții

generale de valabilitate ale actului juridic, prevăzute de art. 948 C. civ.,

verificarea instanței fiind limitată, conform principiului disponibilității, la

cauzele de nulitate invocate prin acțiune.

De aceea,

înscrisurile pe care le invocă în recurs recurenta T.A. (certificat