ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6135/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6135/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13 iulie 2009, reclamanții

E.T. și E.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului

Constanța și C.N., anularea dispozițiilor din 11 iulie 2005 și din 19 iunie 2007,

prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str.

D.C., nr. 2A.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanții locuiesc în apartamentul din imobilul menționat, în baza

contractului de închiriere din 25 februarie 1967, reînnoit până în anul 2009.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 112/1995 au solicitat cumpărarea apartamentului ocupat și au formulat

numeroase cereri în acest sens către R.A.E.D.P.P. Constanța și Primăria municipiului

Constanța, fără să le fie adus la cunoștință lor sau celorlalte 14 familii care

ocupă imobilul din Constanța, str. D.C., nr. 2A, faptul că acesta face obiectul

vreunei solicitări de restituire.

O astfel de informare

au primit abia la 05 septembrie 2005, când R.A.E.D.P.P. Constanța le-a comunicat

că întreg condominiul a fost restituit moștenitorilor numitei M.M.L.

Au susținut reclamanții,

că restituirea a fost dispusă în temeiul unor declarații de cesiune a drepturilor

litigioase, în absența vreunui titlu de proprietate și fără verificarea situației

juridice a bunului, cu atât mai mult cu cât pretinsa proprietară a decedat în Olanda,

în anul 1991, sub numele de M.A.; de asemenea, s-a invocat și lipsa de identitate

dintre imobilul restituit prin dispozițiile atacate și cel care a făcut obiectul

partajului realizat prin sentința civilă nr. 132/1938, susținându-se că bunul partajat

avea 9 camere și era compus din subsol, parter, mansardă și etaj, în timp ce clădirea

în care locuiesc reclamanții este compusă din subsol, parter și 3 etaje; s-a pretins,

totodată, că există neconcordanțe și cu privire la terenul aferent.

În cauză, a formulat cerere

de intervenție în interes alăturat pârâtului C.N. numita F.D. care a arătat că,

potrivit sentinței civile nr. 132/1938, este descendentă în linie dreaptă a numiților

A. și R.M.A., unica titulară a imobilului situat în str. N.T., fost lot II din imobilul

amplasat în str. L.C. și că susținerea potrivit căreia acest imobil s-ar afla astăzi

pe str. N.T. nu este reală întrucât str. N.T., la care fac trimitere reclamanții,

s-a numit anterior schimbării denumirii și renumerotării ei, str. L.C.

Cererea de intervenție

în interes alăturat a fost admisă în principiu de Tribunalul Constanța prin încheierea

pronunțată la termenul din 10 decembrie 2010.

Prin sentința civilă

nr. 2089 din 16 decembrie 2010, aceeași instanță a respins ca nefondate excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Primarul municipiului Constanța,

și acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat că identitatea imobilului restituit prin dispozițiile contestate

cu cel individualizat ca fiind lotul I în sentința civilă nr. 132/1938 rezultă din

expertiza efectuată în anul 1938, care descrie imobilul partajat prin hotărârea

judecătorească anterior menționată, coroborată cu documentele referitoare la istoricul

schimbării denumirii străzilor și a numerelor imobilelor care încadrau bunul în

litigiu. În anul 1938, lotul I, atribuit autoarei pârâtului, era poziționat la intersecția

str. R. (astăzi str. D.C.) și L.C. (astăzi str. N.T.), lotul II, atribuit minorilor

C., se afla pe str. L.C., devenită ulterior str. N.T., iar lotul III, V., se afla

la intersecția str. R., astăzi str. D.C., cu Bd. C., astăzi str. O.

De asemenea, s-a reținut

că prin adresele din 19 noiembrie 2009, din 16 decembrie 2009 Primăria Constanța,

Direcția Patrimoniu, a confirmat faptul că actuala str. D.C. s-a numit, conform

planului general al orașului Constanța, str. R., iar actuala str. N.T. s-a numit

str. L.C.

Calitatea de persoană

îndreptățită a pârâtului C.N. a rezultat din calitatea sa de descendent al numitei

M.N., căsătorită C., care, la rândul său, era fiica proprietarei M.M.L.

În aceste condiții, până

la definitivarea procedurii de soluționare a notificării formulată de pârât în temeiul

Legii nr. 10/2001 nu se putea da curs niciunei cereri de înstrăinare a imobilului

notificat, inclusiv celei formulată de reclamanți, pentru că vânzarea ar fi fost

lovită de nulitate.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții E.T. și E.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând greșita apreciere a calității pârâtului de moștenitor al proprietarului

imobilului în litigiu și a identității dintre imobilul a cărui restituire a fost

solicitată de pârât și cel în care apelanții locuiesc în calitate de chiriași.

Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 417/C din 26 octombrie 2011, prin

care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că aprecierile Tribunalului asupra calității intimatului, de

moștenitor al proprietarului imobilului restituit și asupra identității dintre acest

imobil și cel care a fost atribuit autoarei pârâtului prin sentința de partaj din

1938 sunt corecte.

Astfel, calitatea de moștenitor

a intimatului-pârât a fost dovedită cu declarația cu privire la dreptul de moștenire

din mai 1991, prin care M.R.V. și M.N. au acceptat succesiunea mamei lor, M.M.L.M.A.,

cu declarația de moștenire din 02 martie 2004 și declarația de accept ca atare,

din aceeași dată, prin care succesiunea defunctei M.N. a fost acceptată de fiul

acesteia, C.N., dar și cu declarația de cesiune a drepturilor litigioase din 10

mai 2004 prin care M.R.V. a cedat cu titlu gratuit și necondiționat nepotului său

de soră, C.N., drepturile care privesc imobilul din Constanța, care a aparținut

mamei sale.

S-a constatat că toate

aceste înscrisuri fac dovada calității intimatului-pârât de unic moștenitor, respectiv

cesionar al proprietarilor anteriori ai imobilului aflat în litigiu și, pe cale

de consecință, a caracterului nefondat al susținerii referitoare la lipsa calității

acestuia, de persoană îndreptățită la restituire.

De asemenea, au fost înlăturate

susținerile referitoare la nelegalitatea declarației prin care M.R.V. a cesionat

cu titlu gratuit și necondiționat toate drepturile sale litigioase asupra imobilului

către sora sa, M.N. (cesiune autentificată în 10 ianuarie 2001 de Consulul General

al Ambasadei României în Olanda) sau a procurilor date numitului F.V. de M.N., în

vederea retrocedării imobilului anterior menționat, întrucât valabilitatea acestor

acte nu a fost infirmată pe cale judiciară și, mai mult, a fost verificată și confirmată

în Dosarul nr. 1749/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, în care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de fals și uz de fals,

la plângerea apelanților-reclamanți.

Nici împrejurarea că numita

M.M.L. era decedată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu a fost considerată

relevantă în aprecierea legalității dispozițiilor contestate, deoarece titular al

demersului întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001 a fost mama intimatului-pârât,

numita M.N., iar nu bunica acestuia (respectiv, persoana la care au făcut referire

apelanții).

În ce privește caracterul

preluării bunului în proprietatea statului, s-a reținut că, potrivit adresei

din 31 mai 2002 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanța, imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 712/1966, care, într-un articol unic, prevedea că

bunurile ce se încadrau în art. 3 din Decretul nr. 218/1960 erau considerate proprietate

de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste.

Ca atare, asemenea bunuri

au intrat în posesia de fapt a statului, fără niciun titlu, fiind vorba despre o

preluare abuzivă.

În ceea ce privește dreptul

de proprietate al defunctei M.M.L. asupra bunului litigios s-a constatat că existența

acestuia rezultă din sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului

Județului Constanța, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului,

atribuindu-se autoarei intimatului lotul I, care, potrivit raportului de expertiză

întocmit și schiței de plan anexată, era compus din teren în suprafață de 175 m.p.

și construcție, și forma colțul str. L.C. la Est cu str. R. la Nord și se învecina

la Sud cu lotul II, iar la Vest cu lotul III.

Dreptul de proprietate

a fost confirmat și de mențiunile matricolei privind impozitul pe clădiri în care

autoarea, M.M.L., este menționată cu imobilul situat în Constanța, str. D.C.,

nr. 4.

Totodată, s-a reținut

că pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat Băncii S. București

de A.M.A. - invocată de către apelanți - reprezintă o apărare neconfirmată probator,

care nu poate fi dedusă din mențiunea făcută în cuprinsul aceleiași notificări -

potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul

autoarei intimatului - cu atât mai mult cu cât distincția dintre cele două imobile

rezultă din actul de expertiză care a stat la baza partajului efectuat în 1938,

potrivit căruia lotul II, atribuit prin sentința din 1938 minorilor rămași de pe

urma defunctei C.M.E., se învecina la sud cu proprietatea Băncii S.

S-a apreciat că lipsa de identitate dintre imobilul restituit

prin dispoziția atacată și cel atribuit autoarei intimatului N.C. în 1938 nu poate

fi întemeiată nici pe diferențele între componența clădirii ce a intrat în alcătuirea

lotului I la data partajului și cea existentă în prezent la adresa din str.

D.C. nr. 2A sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil.

Intimatul-pârât a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinței

de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior

atribuirii lui către M.M.L. rezultă chiar din matricola unde se menționează că imobilul

din str. D.C., nr. 4, având ca proprietar pe bunica intimatului-pârât, este „o construcție

nouă fără uși, fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată”.

În ceea ce privește întinderea suprafeței construite și a terenului

ce intră în componența imobilului s-a constatat că acestea au avut aceleași întinderi

de-a lungul timpului sau apropiate de suprafețele înscrise în actul de expertiză

din 1938. S-a făcut trimitere în acest sens, la declarația și procesul-verbal din

25 februarie 1967 (potrivit cărora imobilul din Constanța, str. D.C., nr. 2A, este

compus din clădire în suprafață de 826 m.p. și teren aferent în suprafață de 180

m.p.), la fișa clădirii imobilului întocmită în 1976, (conform căreia aceasta a

fost construită în 1936, preluată în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 și

cu o suprafață construită desfășurată de 826 m.p.). De asemenea, terenul ce intră

în componența imobilului restituit are o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată

celei înscrisă în actul de expertiză din 1938, de 175 m.p., dar și celei menționată

în actele întocmite de diferite instituții ulterior preluării bunului în proprietatea

statului.

Față de toate aceste considerente, s-a apreciat asupra legalității

dispoziției de restituire și a faptului că nu există motive pentru reformarea hotărârii

atacate, astfel încât apelul a fost respins ca nefondat.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au

susținut că soluția este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:

- Deși intimații-pârâți nu au fost în măsură să-și susțină cererea

printr-un titlu de proprietate sau prin înscrisuri care să demonstreze modificarea

structurală a imobilului, instanța de apel a respins în mod nejustificat cererea

reclamanților în legătură cu depunerea acestor acte la dosar.

- Reclamanții au arătat că soluționarea cauzei este legată de

existența titlului de proprietate al imobilului, referindu-se în acest sens și la

înscrisul identificat sub denumirea „Matricola/impozitul pe clădiri”, care atestă

că autoarea reclamantului nu a deținut niciodată un imobil compus din parter și

trei etaje.

- Decizia atacată, la fel ca sentința, au ignorat înscrisurile

depuse de reclamanți, așa cum s-au ignorat și susținerile acestora privind cererile

adresate Primăriei Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, în care nu se făcea nicio

mențiune asupra faptului că imobilul în litigiu ar face obiectul unor revendicări

în baza Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost depuse în apărare și deciziile Comitetului

executiv al Sfatului popular Constanța emise în anul 1953 și 1960, din care rezulta

că imobilul ce face obiectul prezentei cauze era, la nivelul acelor ani, compus

din nouă camere, așa cum rezultă și din raportul de expertiză din 1938.

Or, nici aceste înscrisuri n-au fost considerate probe edificatoare

pentru instanța de apel, care le-a interpretat tot în favoarea pârâților.

- Nu este real ceea ce se afirmă în decizia criticată, în sensul

că imobilul atribuit în anul 1938 autoarei intimaților ar fi fost modificat în anul

1939 într-un imobil compus din parter și trei etaje, având în vedere că acesta era

alcătuit din nouă camere în anii 1953 și 1960, când a fost trecut în administrația

Primăriei Constanța.

- Au fost depuse și înscrisuri din care rezultă că autoarea dobânditorului

(M.N.) cu ultim domiciliu în Olanda, a decedat în anul 2004, „necăsătorită și fără

partener înregistrat, fără avere”. În aceste condiții, notificarea transmisă, la

fel ca toate celelalte acte, ridică semne de îndoială în legătură cu autenticitatea

lor.

- În privința locului de situație a imobilului, reclamanții-recurenți

au făcut referire și la „confuziile din referatul Comisiei județene, prin care s-a

motivat retrocedarea acestui imobil”.

- În legătură cu structura imobilului, intimații-pârâți s-au

referit, în apărare, la raportul de expertiză care menționează că „imobilul a fost

demolat și reconstruit pe perimetrul fostului imobil”, fără ca această afirmație

să conțină probe edificatoare.

Deși este adevărat că în fișa matricolă este descrisă situația

însușită de expert, în realitate nu există că imobilul avea trei etaje, ci că era

o construcție neterminată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Deși reclamanții își întemeiază recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., indicarea acestor cazuri de modificare a deciziei

din apel s-a făcut în mod formal, în condițiile în care nu sunt dezvoltate argumente

care să poată fi subsumate acestor dispoziții legale.

Astfel, recurenții nu indică un act juridic în sensul acestuia

de negotium iuris, ale cărui clauze neîndoielnice, clare să fi fost denaturate prin

interpretarea instanței, pentru a fi verificată ipoteza avută în vedere de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. și incidența acestui motiv de recurs.

În privința dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată

că, de asemenea, recurenții nu dezvoltă aspecte de nelegalitate a deciziei, ci dimpotrivă,

deduc judecății împrejurări de fapt ale pricinii sau de evaluare a probatoriului,

tinzând - în mod inadmisibil - în faza extraordinară de atac la o devoluare a fondului.

În acest sens, recurenții fac trimitere la mijloace de probă

care, în opinia lor, ar fi demonstrat o altă structură a imobilului și ar fi pus

astfel, în discuție, identitatea bunului restituit. Se pretinde, totodată, că nu

ar fi reale aprecierile instanței în legătură cu modificările structurale în componența

imobilului, cu renovările efectuate și cu întinderea suprafeței construite sunt

elemente de fapt stabilite de instanța devolutivă, ca și din prima instanță a fondului,

care nu sunt supuse controlului de legalitate.

Tot astfel, instanțele de fond au statuat asupra identității

imobilului restituit intimaților-pârâți cu cel care a aparținut autoarei acestora

coroborând, sub acest aspect, sentința de partaj din 1938 cu mențiunile din registrul

referitor la plata impozitului pe clădiri și cu concluziile raportului de expertiză

efectuat.

Nemulțumiți de aceste statuări ale instanței, fără să demonstreze

nelegalitatea soluției, recurenții pretind că „probele ar fi fost interpretate în

favoarea pârâților”, ignorând, pe de o parte, că este vorba de elemente obiective

relevate de respectivele mijloace de probă – în legătură cu intervenirea unui partaj,

plata impozitelor pe clădiri, actul de expertiză care a stat la baza partajului

din 1938 – care nu sunt supuse, așadar, unor aprecieri subiective, iar pe de altă

parte, se ignoră faptul că evaluarea mijloacelor de probă se realizează de către

instanțele de fond, cele care au atribuit exclusiv în acest sens.

- Sunt, de asemenea, simple afirmații cele referitoare la „nevalabilitatea”

notificării transmise de M.N. și la actele (procurile) care au stat la baza solicitării

de retrocedare a imobilului.

Aceasta, în condițiile în care instanța de apel a reținut că

M.N. a fost beneficiara unei cesiuni cu titlu gratuit și necondiționat de la sora

sa M.R.V., asupra tuturor drepturilor litigioase privind imobilul, iar valabilitatea

procurilor date de aceasta în vederea recuperării imobilului a fost confirmată în

dosarul penal (dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de

fals și uz de fals la solicitarea reclamanților).

Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că, pe de o parte, reclamanții

au supus judecății în recurs elemente de fapt ale pricinii - vizând compunerea imobilului,

locul de situație a acestuia, modificările structurale ce i-au fost aduse - și de

evaluare a probatoriului, pretinzând stabilirea unei alte situații de fapt.

Formulând criticile în această modalitate, reclamanții-recurenți

nesocotesc caracterul non-devolutiv al recursului, ceea ce înseamnă că în această

cale extraordinară de atac nu este permisă reaprecierea probatoriului (în condițiile

abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 nu se mai poate

analiza în recurs „greșeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a mijloacelor

de probă”).

Or, toate aceste aspecte, aflate în căderea instanțelor fondului,

au constituit obiect de probațiune și de dezbatere în etapele procesuale anterioare.

Pe de altă parte, se constată că recurenții fac simple afirmații

în legătură cu nedovedirea dreptului de proprietate al autoarei intimaților-pârâți

asupra imobilului retrocedat „fără să combată și să demonstreze nelegalitatea soluției

care sub acest aspecte s-a fundamentat pe verificări privind transmisiunea dreptului

de proprietate - pe cale succesorală și prin acte între vii -, începând din anul

1938”.

Față de toate aceste considerente, se va constata că, promovând

calea de atac, recurenții au nesocotit exigențele art. 304 C. proc. civ., indicând

în mod formal dispozițiile prevăzute la pct. 8 și 9 din textul menționat și, de

asemenea, dezvoltând aspecte nesusceptibile de încadrare [în condițiile art. 306

alin. (3) C. proc. civ.] în alte motive de recurs.

De aceea, se va constata incidența art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea cererea de recurs ce nu

cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul (în limitele și

termenii art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.), și dezvoltarea lor.

În consecință, făcându-se aplicarea textelor procedurale menționate,

recursul exercitat de către reclamanți cu nerespectarea exigențelor legale, va fi

constatat nul.

În temeiul art 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați

la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanța

[reduse conform alin. (3) din același art., raportat la complexitatea cauzei,

astfel cum a rezultat ea din aspectele juridice ridicate în faza recursului].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții E.T. și E.E. împotriva deciziei nr. 417/C din 26 octombrie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la

200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.