ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6135/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 iulie 2009, reclamanții E.T. și E.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța și C.N., anularea dispozițiilor din 11 iulie 2005 și din 19 iunie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. D.C., nr. 2A. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții locuiesc în apartamentul din imobilul menționat, în baza contractului de închiriere din 25 februarie 1967, reînnoit până în anul 2009. După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 au solicitat cumpărarea apartamentului ocupat și au formulat numeroase cereri în acest sens către R.A.E.D.P.P.

Constanța și Primăria municipiului Constanța, fără să le fie adus la cunoștință lor sau celorlalte 14 familii care ocupă imobilul din Constanța, str. D.C., nr. 2A, faptul că acesta face obiectul vreunei solicitări de restituire. O astfel de informare au primit abia la 05 septembrie 2005, când R.A.E.D.P.P. Constanța le-a comunicat că întreg condominiul a fost restituit moștenitorilor numitei M.M.L.

Au susținut reclamanții, că restituirea a fost dispusă în temeiul unor declarații de cesiune a drepturilor litigioase, în absența vreunui titlu de proprietate și fără verificarea situației juridice a bunului, cu atât mai mult cu cât pretinsa proprietară a decedat în Olanda, în anul 1991, sub numele de M.A.; de asemenea, s-a invocat și lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispozițiile atacate și cel care a făcut obiectul partajului realizat prin sentința civilă nr. 132/1938, susținându-se că bunul partajat avea 9 camere și era compus din subsol, parter, mansardă și etaj, în timp ce clădirea în care locuiesc reclamanții este compusă din subsol, parter și 3 etaje; s-a pretins, totodată, că există neconcordanțe și cu privire la terenul aferent.

În cauză, a formulat cerere de intervenție în interes alăturat pârâtului C.N. numita F.D. care a arătat că, potrivit sentinței civile nr. 132/1938, este descendentă în linie dreaptă a numiților A. și R.M.A., unica titulară a imobilului situat în str. N.T., fost lot II din imobilul amplasat în str. L.C. și că susținerea potrivit căreia acest imobil s-ar afla astăzi pe str. N.T. nu este reală întrucât str. N.T., la care fac trimitere reclamanții, s-a numit anterior schimbării denumirii și renumerotării ei, str. L.C. Cererea de intervenție în interes alăturat a fost admisă în principiu de Tribunalul Constanța prin încheierea pronunțată la termenul din 10 decembrie 2010. Prin sentința civilă nr. 2089 din 16 decembrie 2010, aceeași instanță a respins ca nefondate excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Primarul municipiului Constanța, și acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că identitatea imobilului restituit prin dispozițiile contestate cu cel individualizat ca fiind lotul I în sentința civilă nr. 132/1938 rezultă din expertiza efectuată în anul 1938, care descrie imobilul partajat prin hotărârea judecătorească anterior menționată, coroborată cu documentele referitoare la istoricul schimbării denumirii străzilor și a numerelor imobilelor care încadrau bunul în litigiu. În anul 1938, lotul I, atribuit autoarei pârâtului, era poziționat la intersecția str. R. (astăzi str. D.C.) și L.C. (astăzi str. N.T.), lotul II, atribuit minorilor C., se afla pe str. L.C., devenită ulterior str. N.T., iar lotul III, V., se afla la intersecția str. R., astăzi str. D.C., cu Bd.

C., astăzi str. O. De asemenea, s-a reținut că prin adresele din 19 noiembrie 2009, din 16 decembrie 2009 Primăria Constanța, Direcția Patrimoniu, a confirmat faptul că actuala str. D.C. s-a numit, conform planului general al orașului Constanța, str. R., iar actuala str. N.T. s-a numit str. L.C. Calitatea de persoană îndreptățită a pârâtului C.N. a rezultat din calitatea sa de descendent al numitei M.N., căsătorită C., care, la rândul său, era fiica proprietarei M.M.L. În aceste condiții, până la definitivarea procedurii de soluționare a notificării formulată de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se putea da curs niciunei cereri de înstrăinare a imobilului notificat, inclusiv celei formulată de reclamanți, pentru că vânzarea ar fi fost lovită de nulitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții E.T. și E.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând greșita apreciere a calității pârâtului de moștenitor al proprietarului imobilului în litigiu și a identității dintre imobilul a cărui restituire a fost solicitată de pârât și cel în care apelanții locuiesc în calitate de chiriași. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 417/C din 26 octombrie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că aprecierile Tribunalului asupra calității intimatului, de moștenitor al proprietarului imobilului restituit și asupra identității dintre acest imobil și cel care a fost atribuit autoarei pârâtului prin sentința de partaj din 1938 sunt corecte.

Astfel, calitatea de moștenitor a intimatului-pârât a fost dovedită cu declarația cu privire la dreptul de moștenire din mai 1991, prin care M.R.V. și M.N. au acceptat succesiunea mamei lor, M.M.L.M.A., cu declarația de moștenire din 02 martie 2004 și declarația de accept ca atare, din aceeași dată, prin care succesiunea defunctei M.N. a fost acceptată de fiul acesteia, C.N., dar și cu declarația de cesiune a drepturilor litigioase din 10 mai 2004 prin care M.R.V. a cedat cu titlu gratuit și necondiționat nepotului său de soră, C.N., drepturile care privesc imobilul din Constanța, care a aparținut mamei sale. S-a constatat că toate aceste înscrisuri fac dovada calității intimatului-pârât de unic moștenitor, respectiv cesionar al proprietarilor anteriori ai imobilului aflat în litigiu și, pe cale de consecință, a caracterului nefondat al susținerii referitoare la lipsa calității acestuia, de persoană îndreptățită la restituire.

De asemenea, au fost înlăturate susținerile referitoare la nelegalitatea declarației prin care M.R.V. a cesionat cu titlu gratuit și necondiționat toate drepturile sale litigioase asupra imobilului către sora sa, M.N. (cesiune autentificată în 10 ianuarie 2001 de Consulul General al Ambasadei României în Olanda) sau a procurilor date numitului F.V. de M.N., în vederea retrocedării imobilului anterior menționat, întrucât valabilitatea acestor acte nu a fost infirmată pe cale judiciară și, mai mult, a fost verificată și confirmată în Dosarul nr. 1749/P/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de fals și uz de fals, la plângerea apelanților-reclamanți.

Nici împrejurarea că numita M.M.L. era decedată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu a fost considerată relevantă în aprecierea legalității dispozițiilor contestate, deoarece titular al demersului întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001 a fost mama intimatului-pârât, numita M.N., iar nu bunica acestuia (respectiv, persoana la care au făcut referire apelanții). În ce privește caracterul preluării bunului în proprietatea statului, s-a reținut că, potrivit adresei din 31 mai 2002 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanța, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966, care, într-un articol unic, prevedea că bunurile ce se încadrau în art. 3 din Decretul nr. 218/1960 erau considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste.

Ca atare, asemenea bunuri au intrat în posesia de fapt a statului, fără niciun titlu, fiind vorba despre o preluare abuzivă. În ceea ce privește dreptul de proprietate al defunctei M.M.L. asupra bunului litigios s-a constatat că existența acestuia rezultă din sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului Județului Constanța, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului, atribuindu-se autoarei intimatului lotul I, care, potrivit raportului de expertiză întocmit și schiței de plan anexată, era compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție, și forma colțul str. L.C. la Est cu str. R. la Nord și se învecina la Sud cu lotul II, iar la Vest cu lotul III.

Dreptul de proprietate a fost confirmat și de mențiunile matricolei privind impozitul pe clădiri în care autoarea, M.M.L., este menționată cu imobilul situat în Constanța, str. D.C., nr. 4. Totodată, s-a reținut că pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat Băncii S. București de A.M.A.

- invocată de către apelanți - reprezintă o apărare neconfirmată probator, care nu poate fi dedusă din mențiunea făcută în cuprinsul aceleiași notificări - potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul autoarei intimatului - cu atât mai mult cu cât distincția dintre cele două imobile rezultă din actul de expertiză care a stat la baza partajului efectuat în 1938, potrivit căruia lotul II, atribuit prin sentința din 1938 minorilor rămași de pe urma defunctei C.M.E., se învecina la sud cu proprietatea Băncii S. S-a apreciat că lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziția atacată și cel atribuit autoarei intimatului N.C. în 1938 nu poate fi întemeiată nici pe diferențele între componența clădirii ce a intrat în alcătuirea lotului I la data partajului și cea existentă în prezent la adresa din str. D.C.

nr. 2A sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil. Intimatul-pârât a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinței de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii lui către M.M.L. rezultă chiar din matricola unde se menționează că imobilul din str. D.C., nr. 4, având ca proprietar pe bunica intimatului-pârât, este „o construcție nouă fără uși, fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată”. În ceea ce privește întinderea suprafeței construite și a terenului ce intră în componența imobilului s-a constatat că acestea au avut aceleași întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafețele înscrise în actul de expertiză din 1938. S-a făcut trimitere în acest sens, la declarația și procesul-verbal din 25 februarie 1967 (potrivit cărora imobilul din Constanța, str. D.C., nr. 2A, este compus din clădire în suprafață de 826 m.p.

și teren aferent în suprafață de 180 m.p.), la fișa clădirii imobilului întocmită în 1976, (conform căreia aceasta a fost construită în 1936, preluată în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 și cu o suprafață construită desfășurată de 826 m.p.). De asemenea, terenul ce intră în componența imobilului restituit are o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată celei înscrisă în actul de expertiză din 1938, de 175 m.p., dar și celei menționată în actele întocmite de diferite instituții ulterior preluării bunului în proprietatea statului. Față de toate aceste considerente, s-a apreciat asupra legalității dispoziției de restituire și a faptului că nu există motive pentru reformarea hotărârii atacate, astfel încât apelul a fost respins ca nefondat.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au susținut că soluția este nelegală, având în vedere următoarele aspecte: - Deși intimații-pârâți nu au fost în măsură să-și susțină cererea printr-un titlu de proprietate sau prin înscrisuri care să demonstreze modificarea structurală a imobilului, instanța de apel a respins în mod nejustificat cererea reclamanților în legătură cu depunerea acestor acte la dosar. - Reclamanții au arătat că soluționarea cauzei este legată de existența titlului de proprietate al imobilului, referindu-se în acest sens și la înscrisul identificat sub denumirea „Matricola/impozitul pe clădiri”, care atestă că autoarea reclamantului nu a deținut niciodată un imobil compus din parter și trei etaje.

- Decizia atacată, la fel ca sentința, au ignorat înscrisurile depuse de reclamanți, așa cum s-au ignorat și susținerile acestora privind cererile adresate Primăriei Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, în care nu se făcea nicio mențiune asupra faptului că imobilul în litigiu ar face obiectul unor revendicări în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, au fost depuse în apărare și deciziile Comitetului executiv al Sfatului popular Constanța emise în anul 1953 și 1960, din care rezulta că imobilul ce face obiectul prezentei cauze era, la nivelul acelor ani, compus din nouă camere, așa cum rezultă și din raportul de expertiză din 1938. Or, nici aceste înscrisuri n-au fost considerate probe edificatoare pentru instanța de apel, care le-a interpretat tot în favoarea pârâților.

- Nu este real ceea ce se afirmă în decizia criticată, în sensul că imobilul atribuit în anul 1938 autoarei intimaților ar fi fost modificat în anul 1939 într-un imobil compus din parter și trei etaje, având în vedere că acesta era alcătuit din nouă camere în anii 1953 și 1960, când a fost trecut în administrația Primăriei Constanța. - Au fost depuse și înscrisuri din care rezultă că autoarea dobânditorului (M.N.) cu ultim domiciliu în Olanda, a decedat în anul 2004, „necăsătorită și fără partener înregistrat, fără avere”. În aceste condiții, notificarea transmisă, la fel ca toate celelalte acte, ridică semne de îndoială în legătură cu autenticitatea lor. - În privința locului de situație a imobilului, reclamanții-recurenți au făcut referire și la „confuziile din referatul Comisiei județene, prin care s-a motivat retrocedarea acestui imobil”.

- În legătură cu structura imobilului, intimații-pârâți s-au referit, în apărare, la raportul de expertiză care menționează că „imobilul a fost demolat și reconstruit pe perimetrul fostului imobil”, fără ca această afirmație să conțină probe edificatoare. Deși este adevărat că în fișa matricolă este descrisă situația însușită de expert, în realitate nu există că imobilul avea trei etaje, ci că era o construcție neterminată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Deși reclamanții își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., indicarea acestor cazuri de modificare a deciziei din apel s-a făcut în mod formal, în condițiile în care nu sunt dezvoltate argumente care să poată fi subsumate acestor dispoziții legale.

Astfel, recurenții nu indică un act juridic în sensul acestuia de negotium iuris, ale cărui clauze neîndoielnice, clare să fi fost denaturate prin interpretarea instanței, pentru a fi verificată ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și incidența acestui motiv de recurs. În privința dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că, de asemenea, recurenții nu dezvoltă aspecte de nelegalitate a deciziei, ci dimpotrivă, deduc judecății împrejurări de fapt ale pricinii sau de evaluare a probatoriului, tinzând - în mod inadmisibil - în faza extraordinară de atac la o devoluare a fondului. În acest sens, recurenții fac trimitere la mijloace de probă care, în opinia lor, ar fi demonstrat o altă structură a imobilului și ar fi pus astfel, în discuție, identitatea bunului restituit.

Se pretinde, totodată, că nu ar fi reale aprecierile instanței în legătură cu modificările structurale în componența imobilului, cu renovările efectuate și cu întinderea suprafeței construite sunt elemente de fapt stabilite de instanța devolutivă, ca și din prima instanță a fondului, care nu sunt supuse controlului de legalitate. Tot astfel, instanțele de fond au statuat asupra identității imobilului restituit intimaților-pârâți cu cel care a aparținut autoarei acestora coroborând, sub acest aspect, sentința de partaj din 1938 cu mențiunile din registrul referitor la plata impozitului pe clădiri și cu concluziile raportului de expertiză efectuat.

Nemulțumiți de aceste statuări ale instanței, fără să demonstreze nelegalitatea soluției, recurenții pretind că „probele ar fi fost interpretate în favoarea pârâților”, ignorând, pe de o parte, că este vorba de elemente obiective relevate de respectivele mijloace de probă – în legătură cu intervenirea unui partaj, plata impozitelor pe clădiri, actul de expertiză care a stat la baza partajului din 1938 – care nu sunt supuse, așadar, unor aprecieri subiective, iar pe de altă parte, se ignoră faptul că evaluarea mijloacelor de probă se realizează de către instanțele de fond, cele care au atribuit exclusiv în acest sens. - Sunt, de asemenea, simple afirmații cele referitoare la „nevalabilitatea” notificării transmise de M.N.

și la actele (procurile) care au stat la baza solicitării de retrocedare a imobilului. Aceasta, în condițiile în care instanța de apel a reținut că M.N. a fost beneficiara unei cesiuni cu titlu gratuit și necondiționat de la sora sa M.R.V., asupra tuturor drepturilor litigioase privind imobilul, iar valabilitatea procurilor date de aceasta în vederea recuperării imobilului a fost confirmată în dosarul penal (dispunându-se neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de fals și uz de fals la solicitarea reclamanților). Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că, pe de o parte, reclamanții au supus judecății în recurs elemente de fapt ale pricinii - vizând compunerea imobilului, locul de situație a acestuia, modificările structurale ce i-au fost aduse - și de evaluare a probatoriului, pretinzând stabilirea unei alte situații de fapt.

Formulând criticile în această modalitate, reclamanții-recurenți nesocotesc caracterul non-devolutiv al recursului, ceea ce înseamnă că în această cale extraordinară de atac nu este permisă reaprecierea probatoriului (în condițiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 nu se mai poate analiza în recurs „greșeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a mijloacelor de probă”). Or, toate aceste aspecte, aflate în căderea instanțelor fondului, au constituit obiect de probațiune și de dezbatere în etapele procesuale anterioare. Pe de altă parte, se constată că recurenții fac simple afirmații în legătură cu nedovedirea dreptului de proprietate al autoarei intimaților-pârâți asupra imobilului retrocedat „fără să combată și să demonstreze nelegalitatea soluției care sub acest aspecte s-a fundamentat pe verificări privind transmisiunea dreptului de proprietate - pe cale succesorală și prin acte între vii -, începând din anul 1938”.

Față de toate aceste considerente, se va constata că, promovând calea de atac, recurenții au nesocotit exigențele art. 304 C. proc. civ., indicând în mod formal dispozițiile prevăzute la pct. 8 și 9 din textul menționat și, de asemenea, dezvoltând aspecte nesusceptibile de încadrare [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] în alte motive de recurs. De aceea, se va constata incidența art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea cererea de recurs ce nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul (în limitele și termenii art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.), și dezvoltarea lor. În consecință, făcându-se aplicarea textelor procedurale menționate, recursul exercitat de către reclamanți cu nerespectarea exigențelor legale, va fi constatat nul.

În temeiul art 274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanța [reduse conform alin. (3) din același art., raportat la complexitatea cauzei, astfel cum a rezultat ea din aspectele juridice ridicate în faza recursului].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții E.T. și E.E. împotriva deciziei nr. 417/C din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurenți la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul-pârât Primarul municipiului Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012.