ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 10 octombrie 2006, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local al Municipiului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, M.I., M.L.A., C.M., K.E., D.A. și R.M., solicitând instanței să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, etajele 1 și 2, precum și spațiul de la parter ocupat de M.I.; să constate nelegalitatea înstrăinării celor patru spații situate la parter, et. 1 și 2, de către R.A.E.D.P.P. Constanța, către M.I., M.L.A., D.A. și R.M.; să constate nelegalitatea înstrăinării spațiului situat la etajul 1 de către M.L.A. către C.M.

și K.E., ca act subsecvent, urmare a nelegalității înstrăinării de către R.A.E.D.P.P. Constanța către M.L.A.; să fie obligați pârâții la restituirea imobilului situat din Constanța, str. Ștefan Mihăileanu și lăsarea lui în deplină proprietate și posesie reclamantei. În motivarea cererii, s-a arătat că, prin sentința civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001, Tribunalul Constanța a admis acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă, iar pârâții Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și R.A.E.D.P.P. Constanța au fost obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie parterul imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, ocupat cu contract de închiriere de către SC H. SA, și imobilul situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, județul Constanta, compus din demisol și parter, ocupat de chiriași, precum și întreaga suprafață de teren pe care se află cele două corpuri de casă.

A mai arătat reclamanta, că prin decizia civilă nr. 304/ C din 21 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost respins apelul declarat de către R.A.E.D.P.P. Constanța, iar prin decizia civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunțată de către Curtea Supremă de Justiție a fost respins recursul promovat în cauză de către R.A.E.D.P.P. Constanța; că, prin hotărârea mai sus menționată, s-a reținut că autoarea sa, proprietara imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, era exceptată de la naționalizare, aceasta realizându-se în mod abuziv, cu nerespectarea art. II din acest act normativ, ceea ce echivalează cu o simplă preluare în fapt de către stat, fără consecințe juridice, dreptul de proprietate nefiind pierdut niciodată de către autoarea sa.

În ceea ce privește legitimarea procesuală activă, s-a arătat că, prin actul de vânzare transcris în registrul de transcripțiune din 16 septembrie 1933, numiți A.V.D. și V.M. au cumpărat imobilul mai sus menționat. Prin actul de partaj autentificat la 20 septembrie 1933 și transcris, A.V.D. a primit în proprietate exclusivă imobilul situat în Constanța, iar prin actul de donație autentificat la 24 februarie 1945 și transcris la 24 aprilie 1945, proprietarul a donat soției sale întreg imobilul compus din două corpuri de casă situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu. Potrivit certificatelor de moștenitor din 11 decembrie 1998 și din 22 octombrie 1998, D.M. este unică moștenitoare a autoarei A.D.

A mai arătat reclamanta, că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv, întrucât Decretul nr. 92/1950 a fost în contradicție cu prevederile Constituției din 1948, în vigoare la acea dată, fiind vorba în cauză despre o trecere a bunului fără titlu în patrimoniul statului. În ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate, reclamanta a arătat că instanța urmează a constata că titlul său este mai caracterizat din punct de vedere juridic, iar, în temeiul art. 480 și art. 1181 C. civ., pârâții urmează a fi obligați la restituirea terenului și a apartamentelor situate în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, județul Constanța. Pe cale de excepție, prin întâmpinările formulate, pârâții R.M., C.M.

și K.E. au invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de împrejurarea că pe calea acțiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, iar nu a unei situații de fapt, iar, pe de altă parte, prin dispozițiile art. 111 teza a II-a din Codul procedură civilă, a fost subliniat caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, reclamanta având deschisă calea acțiunii în revendicare, ca acțiune în realizare. S-a mai invocat, totodată, prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, cu privire la solicitarea sa de constatare a nelegalității (nulității absolute) actelor de înstrăinare încheiate între R.A.E.D.P.P.

Constanța și pârâții persoane fizice, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Cu privire la fondul cererii, s-a arătat că situația subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al unui bun imobil a fost apreciată constant de doctrina și practica judiciară ca reprezentând o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, justificată de două principii de drept: al ocrotiri bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și al asigurării stabilității circuitului civil, ca necesitate de ordin general, iar în cauză nici caracterul oneros la actului și nici buna credință a pârâților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat la 09 septembrie 2002 nu pot fi puse la îndoială.

Prin întâmpinare, pârâta D.A. a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, motivat de împrejurarea că ocuparea imobilului în calitate de chiriașă s-a făcut de peste 27 de ani, fiind cumpărătoarea de bună credință a acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995 și că, prin renunțarea la revendicarea imobilelor ocupate de pârâți, reclamanta nu mai are nici un drept de apel, conform art. 246 C. proc. civ., fiind vorba de o autoritate de lucru judecat sub acest aspect. În ceea ce privește titlul de proprietate cu care reclamanta se legitimează, pârâta a solicitat a se avea în vedere că autorul acesteia nu era un mic comerciant ci, conform sentinței penale nr. 1032/1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, a posedat o librărie, 6 imobile și un loc de casă, astfel încât acțiunea în revendicare nu este întemeiată și nici cererea privind constatarea nulității contractelor de înstrăinare a imobilului.

Pârâta M.L.A. a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că nu este deținătoarea imobilului în litigiu, acesta fiind ulterior înstrăinat, iar pe fond cererea reclamantei nu poate fi primită în raport de faptul că a fost de bună credință, ceea ce nu poate fi pus la îndoială, situația juridică fiind neîndoielnică încă de când mama sa a devenit proprietar, prin cumpărarea de la R.A.E.D.P.P. Constanța. Prin încheierea de ședință din 24 mai 2007, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că orice persoană care justifică un interes poate formula acțiune în justiție prin care să obțină desființarea unor acte juridice considerate nelegale și a respins excepția autorității de lucru judecat constatând că nu există triplă identitate de obiect, cauză și părți între cauza de față și cererea soluționată prin sentința civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1460 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei R.A.E.D.P.P. Constanța în ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobilelor în litigiu și nulitatea contractului, cu consecința respingerii acestor cereri ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M.L.A. A admis acțiunea principală formulată de reclamanta D.M. și pe cale de consecință a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanța, str. Mihăileanu, precum și a spațiului situat la parterul imobilului ocupat de pârâtul M.I.

A constatat nelegalitatea înstrăinării către pârâții M.I., M.L.A., D.A. și R.M. a apartamentelor situate la parter, etajele 1 și 2 din imobilul situat în Constanța. A constatat nulitatea absolută a înstrăinării apartamentului situat la etajul 1 din imobilul din str. Mihaileanu, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C., intervenit între M.L.A. și pârâții C.M. și K.E. A obligat pârâtul M.I. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus menționat, compus din parter, Corp B, ocupat de acesta, compus din 2 camere și dependințe, în suprafața de 39,72 mp; a obligat pârâții C.M. și K.E. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie etajul 1 al imobilului, compus din 3 camere și dependințe în suprafața de 87,72 mp., corp A, ocupat de aceștia; a obligat pârâtele R.M.

și D.A. să lase reclamantei în deplină proprietate si posesie etajul 2 al imobilului, corp A, în suprafața de 90,25 mp., și apartamentul situat la etajul 1 al imobilului, corp B. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții C.M. și K.E. și a obligat reclamanta D.M. să plătească către pârâți suma de 61.324,031 lei, reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului. A instituit în favoarea pârâților reclamanți C.M. și K.E. un drept de retenție asupra apartamentului situat la etajul 1, în suprafața de 87,72 mp., până la achitarea integrală a sumei mai sus menționate de către reclamantă. A admis în parte cererea de chemare în garanție pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu pârâții și a obligat chemații în garanție să plătească pârâților daune interese de 115.500 lei, cu titlu de preț al vânzării imobilului și 1328,2 lei cu titlu de cheltuieli privind autentificarea vânzării.

A respins capătul de cerere privind plata daunelor cu titlu de diferență între prețul plătit și sporul de valoare al imobilului. A obligat reclamanta la plata diferenței de onorariu de expert de 700 lei, în favoarea expertului C.C. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C., deoarece părțile din acest contract sunt persoane fizice și că nu are calitate procesuală pasivă nici în capătul de cerere privind revendicarea imobilelor în litigiu, deoarece aceste imobile au format obiectul înstrăinării către persoane fizice.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 607 din 3 septembrie 2001, irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, Tribunalul Constanta a stabilit că statul nu deține un a titlu valabil asupra imobilului în litigiu și că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 480 C. civ., autoarea reclamantei fiind exceptată de la naționalizare, deoarece deposedarea de imobil s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Prin aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea la judecată în ceea ce privește revendicarea spațiului ocupat de către M.I. situat în Constanța, str. I.C. Brătescu, județul Constanța. În ceea ce privește situația imobilelor față de care s-a renunțat la judecată prin hotărârea sus menționată, luându-se act de dispoziția părții în conformitate cu art. 246 C. proc.

civ., tribunalul a stabilit că situația juridică a acestora este identică, astfel încât s-a constatat ca fiind incidente efectele autorității de lucru judecat ale respectivei hotărâri judecătorești. Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. și cele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice și private, și că fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării lor, iar bunurile preluate de stat fără titlu pot fi revendicate de către foștii proprietari, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

S-a arătat, că întregul imobil situat în Constanta, str. Ștefan Mihăileanu, județul Constanta, a format obiectul preluării abuzive în proprietatea statului, fără titlu valabil, situație în care s-a constatat întemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M. Tribunalul a mai reținut că, deși statul român nu s-a legitimat ca proprietar asupra imobilului, acesta a efectuat acte de înstrăinare a apartamentelor în litigiu în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerându-se că vânzările au avut la bază o cauză nelicită, situație în care s-a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 958 și urm. C. civ. privind constatarea nulității absolute a contractelor.

Comparând titlurile de proprietate deținute de părți, instanța a acordat preferință titlului reclamantei, care a solicitat restituirea imobilului încă din 11 iunie 1998, cu mult anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții C.M. și K.E., instanța a reținut că reclamanta trebuie să restituie c/val. îmbunătățirilor necesare și utile aduse de pârâți imobilului pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., privind răspunderea vânzătorului în caz de evicțiune, cu referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C. și a stabilit că vânzătorii trebuie să restituie cumpărătorului prețul vânzării și cheltuielile cu autentificarea actului. Prin decizia civilă nr. 136/ C din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul reclamantei D.M.; a admis apelurile pârâților R.M., M.L.A., C.M., K.E., Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, D.A.

și M.I.; a schimbat în parte sentința apelată; a respins acțiunea principală, ca inadmisibilă; a respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție ca fiind lipsită de interes; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat apelanta reclamantă la 372 lei către apelanții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând următoarele; În ședința din 16 februarie 2011, la solicitarea instanței de apel, reclamanta D.M.

a precizat, prin apărătorul ales, că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să fi solicitat restituirea imobilului ce face obiectul prezentei cauze, o cerere de restituire a bunului fiind formulată doar în procedura Legii nr. 112/1995, iar cu privire la cadrul procesual de sesizare a instanței a subliniat că nu a cerut instanței să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru frauda la lege, ca un argument pentru restituirea bunului și ca un motiv de a acorda preferabilitate titlului său în procedura de comparare a titlurilor.

În raport de aceste precizări, instanța de apel a constatat că prin cererea de sesizare a instanței reclamanta a revendicat apartamentele deținute de pârâți, situate la parter și etajele 1 și 2 din imobilul situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, invocând naționalizarea abuzivă a imobilului și nelegalitatea înstrăinării lui către chiriași, iar ca temei al cererii formulate art. 480 C. civ., respectiv acțiunea în revendicare de drept comun. În apelurile pârâților, față de cererea formulată de reclamantă, s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, excepție care a fost analizată de instanța de apel cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut că problema supusă dezbaterii instanței de apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat și Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca temei al cererii sale de restituire a imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu. Reclamanta a susținut că, prin sentința civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța, irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și a recursului, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilele situate în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, preluate de la autoarea sa, A.D., au fost naționalizate abuziv, această hotărâre recunoscându-i reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului.

Fără a nega cele statuate prin hotărârea judecătorească sus menționată cu privire la caracterul abuziv al naționalizării bunului în litigiu preluat din patrimonial autoarei reclamantei și recunoscând puterea lucrului judecat cu privire la această statuare, instanța de apel a constatat, însă, că, în procesul finalizat prin sentința civilă nr. 607/2001, reclamanta D.M. a renunțat la judecată în cererea de revendicare a etajelor 1 și 2 ale clădirii, precum și la revendicarea spațiului deținut la parter de către M.I., respectiv la apartamentele care fac obiectul prezentului litigiu. Renunțând la judecată pentru această parte din imobil, reclamanta nu mai poate pretinde că are un titlu recunoscut în justiție, care să-i confere legitimare într-o acțiune în revendicare ulterioară.

Naționalizarea abuzivă a imobilului nu înseamnă, de la sine, recunoașterea dreptului reclamantei asupra bunului și nu se poate afirma că, la data promovării prezentei acțiuni, 10 octombrie 2006, reclamanta deținea un titlu de proprietate recunoscut de justiție pentru apartamentele deținute de pârâți. Apelanții pârâți au susținut că, pentru restituirea acestor apartamente, reclamanta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, act normativ special în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, întrucât aceasta nu avea posibilitatea să opteze, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, între acțiunea în revendicare pe drept comun și acțiunea în restituire formulată în temeiul legii speciale.

Cu privire la aceste critici instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate, care este un drept subiectiv, nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui „cumul” de acțiuni. Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv în acțiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii respective. Abrogarea art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, în sensul înlăturării de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de reglementare al acestei legi, nu numai că nu era posibilă, dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Instanța nu poate reține că prin această soluție s-ar încălca dreptul reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun, întrucât, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, iar C.E.D.O. a statuat că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, s-a reținut că este evident că reclamanta are pe deplin asigurat accesul la justiție și că adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Ori, în privința accesului efectiv, reclamanta a susținut că nu a formulat nici o notificare de restituire a imobilului în litigiu, singurul său demers anterior revendicării fiind cererea de restituire formulată în condițiile Legii nr. 112/1995.

De asemenea, s-a mai reținut că dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. De altfel, în Cauza P. contra României C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.M., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de apel a admis apelurile pârâților, respingând acțiunea sa ca inadmisibilă, în condițiile în care instanța de fond a soluționat cauza pe fond.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, fiind consemnat în tabelul anexă cu imobilele naționalizate, proprietar D.A. care la acea dată era casnica, iar trecerea imobilului fără titlu la stat a fost reținută cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție, definitiva și irevocabila. Potrivit principiului res iudicata ius facis inter omnes, decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003 se impune ca un fapt juridic care făcând parte din ordinea juridică are aptitudinea de a-și produce efectele față de terții, care erau obligați să recunoască existența acestuia și să-l respecte, acceptându-i efectele.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă validitatea și regularitatea actului jurisdicțional opozabil erga omnes. Or, în vederea apărării securității raporturilor juridice civile, cele statornicite prin decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003 urmează a fi avute în vedere, prin prisma puterii de lucru judecat asupra trecerii la stat fără titlu a imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihaileanu, pentru a se elimina posibilitatea apariției unei hotărâri judecătorești cu un conținut contradictoriu față de cele statornicite deja printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce privește nelegalitatea înstrăinării apartamentelor în litigiu, s-a arătat că aceasta provine din faptul că vânzarea către chiriași s-a făcut în baza Legii nr. 112/1995, care se referă exclusiv la imobilele trecute cu titlu valabil în proprietatea statului și, vânzându-se apartamentele în baza unei legi inaplicabile (Legea nr. 112/95), actele de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absoluta.

Cu privire la compararea titlurilor părților, s-a arătat că titlul reclamantei este perfect caracterizat din punct de vedere juridic și, în baza art. 480 - 481 C. civ., urmează a fi obligați pârâții la restituirea terenului și apartamentelor situate în imobilul din Constanța, str. Ștefan Mihaileanu, în deplina proprietate, întrucât, așa cum atestă în mod irevocabil decizia Curții Supreme de Justiție nr. 515 din 12 februarie 2003, pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român, care nu avea nici un titlu de proprietate asupra imobilului în cauză, pe când reclamanta are un titlul de proprietate transcris, opozabil și necontestat.

În acest condiții, neexistând titlu valabil de proprietate al statului, deoarece proprietara inițială, autoarea reclamantei, era casnica, statul nu a dobândit niciodată titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, iar Legea nr. 112/1995, în virtutea căreia au fost cumpărate apartamentele în cauză, nefiind aplicabilă nu s-au putut obține decât contracte de vânzare cumpărare lovite de nulitate absoluta. Comparându-se titlurile de proprietate, unica soluție juridica o prezintă obligarea statului, precum și a chiriașilor cumpărători la restituirea în deplina posesie și proprietate a imobilului. S-a conchis, că, pe acest aspect, nelegal, a apreciat instanța de apel că reclamanta recurenta nu are un bun actual sau o speranță legitimă.

S-a mai arătat, că de la regula conform căreia prin apariția Legii nr. 10/2001 nu mai sunt admisibile acțiunile în revendicare imobiliara ca efect al apariției legii speciale de reparație, așa cum prevede art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, în doctrina și în practica s-a statuat ca exista o excepție și anume în situația în care, la data apariției Legii nr. 10/2001, bunul preluat abuziv nu se mai găsea în proprietatea/folosința/administrarea unităților special prevăzute a fi competente a le restitui. Or, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate în anul 1996, ca efect al Legii nr. 112/1995, astfel că, la data apariției Legii nr. 10/2001 ele nu se mai găseau în patrimoniul Municipiului Constanta, iar primarul nu mai era competent să se pronunțe asupra restituirii în natură, fiind exceptat de la obligația de restituire, potrivit Legii nr. 10/2001.

Acesta a fost și motivul pentru care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar acest argument al instanței de judecată este fără suport legal, întrucât are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, noțiunea de bun având un caracter autonom în jurisprudența C.E.D.O., intrând în aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și „speranța legitimă" care decurge din „interesul patrimonial" născut din prevederea expresă și neechivocă a legii speciale în sensul că proprietarul nu a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.

Temeiul juridic al acestei solicitări îl reprezintă dispozițiile cuprinse art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 20 alin. (2) din Constituția României, care stabilesc prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România este parte. Prin Legea nr. 30/1994, Statul Român a ratificat această Convenție care are, astfel, forță obligatorie. Potrivit acestor dispoziții, așa cum au fost ele interpretate de jurisprudența C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauza de utilitate publică și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

S-a concluzionat, că acțiunea prezentă este admisibilă în lumina prevederilor art. 1 din același Protocol invocat mai sus, care consacră atât dreptul fiecărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât și obligația autorităților statului de a se abține de la a lipsi pe cineva de proprietatea sa decât numai pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. A fi considerată inadmisibilă o astfel de acțiune, ar avea semnificația nesocotirii acestor drepturi și ar constitui o ingerința în dreptul reclamantei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit prin art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, în considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiție pentru atingerea finalității de a avea exercițiul deplin al dreptului de proprietate.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamanta D.M., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecință, pentru următoarele considerente: În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local al municipiului Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, cât și cu pârâții persoane fizice M.I., M.L.A., K.E., D.A. și R.M. Solicitările reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu”, constituie argumente pentru susținerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., promovată de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens.

De altfel, asupra modului abuziv de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin naționalizare, s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 607/2001 a Tribunalului Constanța, definitivă și irevocabilă, astfel că acest aspect nu mai poate face obiectul judecății într-un proces ulterior fără încălcarea puterii lucrului judecat. În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se constată că la termenul din 16 februarie 2011, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat că „nu a cerut instanței să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la lege, ca argument pentru restituirea bunului și ca motiv de a acorda preferabilitate titlului său în procedura de comparare a titlurilor”.

Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate” s-a solicitat a fi constatată pe cale incidentală de către reclamantă, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.

Cu privire la decizia recurată, deși din dispozitivul acestuia rezultă că, urmare a admiterii apelurilor pârâților și a schimbării în parte a sentinței civile, s-a respins acțiunea principală ca „inadmisibilă”, se constată că, din considerente acesteia, rezultă că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, așa cum este aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța de apel a apreciat că dreptul reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească să-l invoce și nu are nicio speranță legitimă, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care să poată fi valorificate pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, implicit, pronunțându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanța de apel a realizat o comparare a titlurilor părților asupra imobilelor în litigiu și a dat preferabilitate titlurilor pârâților. Cu privire la soluția instanței de apel pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente: Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.

În ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificarea unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ. Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă. Prin urmare, se constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 – 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Astfel, titlurile pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, în raport de decizia nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, se constată că, în speță, nu operează, întrucât între cele două litigii nu există identitate de părți, respectiv pârâții persoane fizice din prezentul litigiu nu au fost părți în litigiu soluționat prin această decizie, însă prin aceeași hotărâre s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra modului de preluare de către stat a imobilelor în litigiu, prin naționalizare, ca fiind abuziv.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010), așa cum este cazul în speță, întrucât prin sentința civilă nr. 607/2001 Tribunalul Constanța a constatat caracterul abuziv al naționalizării imobilului în litigiu. Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul F.P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate. Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Văzând și art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța va dispune obligarea reclamantei la 372 lei către intimații Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța, și la câte 3000 lei către intimații M.I. și, respectiv, R.M., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 136/ C din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenta D.M. la plata sumei de 372 lei către intimații Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța și la câte 3.000 lei către intimații M.I. și, respectiv, R.M., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.