ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2318/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 10 octombrie 2006,

reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin

primar, Consiliul local al Municipiului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța,

M.I., M.L.A., C.M., K.E., D.A. și R.M., solicitând instanței să constate

nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în

Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, etajele 1 și 2, precum și spațiul de la

parter ocupat de M.I.; să constate nelegalitatea înstrăinării celor patru

spații situate la parter, et. 1 și 2, de către R.A.E.D.P.P. Constanța, către

M.I., M.L.A., D.A. și R.M.; să constate nelegalitatea înstrăinării spațiului

situat la etajul 1 de către M.L.A. către C.M. și K.E., ca act subsecvent,

urmare a nelegalității înstrăinării de către R.A.E.D.P.P. Constanța către

M.L.A.; să fie obligați pârâții la restituirea imobilului situat din Constanța,

str. Ștefan Mihăileanu și lăsarea lui în deplină proprietate și posesie

reclamantei.

În motivarea cererii,

s-a arătat că, prin sentința civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001, Tribunalul

Constanța a admis acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă,

iar pârâții Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și

R.A.E.D.P.P. Constanța au fost obligați să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie parterul imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu,

ocupat cu contract de închiriere de către SC H. SA, și imobilul situat în

Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, județul Constanta, compus din demisol și

parter, ocupat de chiriași, precum și întreaga suprafață de teren pe care se

află cele două corpuri de casă. A mai arătat reclamanta, că prin decizia civilă

nr. 304/ C din 21 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost

respins apelul declarat de către R.A.E.D.P.P. Constanța, iar prin decizia

civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunțată de către Curtea Supremă de

Justiție a fost respins recursul promovat în cauză de către R.A.E.D.P.P.

Constanța; că, prin hotărârea mai sus menționată, s-a reținut că autoarea sa,

proprietara imobilului situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950, era exceptată de la naționalizare, aceasta

realizându-se în mod abuziv, cu nerespectarea art. II din acest act normativ,

ceea ce echivalează cu o simplă preluare în fapt de către stat, fără consecințe

juridice, dreptul de proprietate nefiind pierdut niciodată de către autoarea

sa.

În ceea ce privește

legitimarea procesuală activă, s-a arătat că, prin actul de vânzare transcris

în registrul de transcripțiune din 16 septembrie 1933, numiți A.V.D. și V.M. au

cumpărat imobilul mai sus menționat.

Prin actul de partaj

autentificat la 20 septembrie 1933 și transcris, A.V.D. a primit în proprietate

exclusivă imobilul situat în Constanța, iar prin actul de donație autentificat

la 24 februarie 1945 și transcris la 24 aprilie 1945, proprietarul a donat

soției sale întreg imobilul compus din două corpuri de casă situat în

Constanța, str. Ștefan Mihăileanu. Potrivit certificatelor de moștenitor din 11

decembrie 1998 și din 22 octombrie 1998, D.M. este unică moștenitoare a

autoarei A.D.

A mai arătat

reclamanta, că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv,

întrucât Decretul nr. 92/1950 a fost în contradicție cu prevederile

Constituției din 1948, în vigoare la acea dată, fiind vorba în cauză despre o

trecere a bunului fără titlu în patrimoniul statului.

În ceea ce privește

compararea titlurilor de proprietate, reclamanta a arătat că instanța urmează a

constata că titlul său este mai caracterizat din punct de vedere juridic, iar,

în temeiul art. 480 și art. 1181 C. civ., pârâții urmează a fi obligați la

restituirea terenului și a apartamentelor situate în Constanța, str. Ștefan

Mihăileanu, județul Constanța.

Pe cale de excepție,

prin întâmpinările formulate, pârâții R.M., C.M. și K.E. au invocat

inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de împrejurarea că pe

calea acțiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenței sau

inexistenței unui drept, iar nu a unei situații de fapt, iar, pe de altă parte,

prin dispozițiile art. 111 teza a II-a din Codul procedură civilă, a fost

subliniat caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în

realizare, reclamanta având deschisă calea acțiunii în revendicare, ca acțiune

în realizare.

S-a mai invocat,

totodată, prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, cu privire

la solicitarea sa de constatare a nelegalității (nulității absolute) actelor de

înstrăinare încheiate între R.A.E.D.P.P. Constanța și pârâții persoane fizice,

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Cu privire la fondul

cererii, s-a arătat că situația subdobânditorului de bună credință și cu titlu

oneros al unui bun imobil a fost apreciată constant de doctrina și practica

judiciară ca reprezentând o excepție de la principiul anulării actului

subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, justificată de două principii

de drept: al ocrotiri bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu

oneros și al asigurării stabilității circuitului civil, ca necesitate de ordin

general, iar în cauză nici caracterul oneros la actului și nici buna credință a

pârâților la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat

la 09 septembrie 2002 nu pot fi puse la îndoială.

Prin întâmpinare,

pârâta D.A. a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, motivat de împrejurarea

că ocuparea imobilului în calitate de chiriașă s-a făcut de peste 27 de ani,

fiind cumpărătoarea de bună credință a acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995

și că, prin renunțarea la revendicarea imobilelor ocupate de pârâți, reclamanta

nu mai are nici un drept de apel, conform art. 246 C. proc. civ., fiind vorba

de o autoritate de lucru judecat sub acest aspect.

În ceea ce privește

titlul de proprietate cu care reclamanta se legitimează, pârâta a solicitat a

se avea în vedere că autorul acesteia nu era un mic comerciant ci, conform

sentinței penale nr. 1032/1954 a Tribunalului Popular al orașului Constanța, a

posedat o librărie, 6 imobile și un loc de casă, astfel încât acțiunea în

revendicare nu este întemeiată și nici cererea privind constatarea nulității

contractelor de înstrăinare a imobilului.

Pârâta M.L.A. a

invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că

nu este deținătoarea imobilului în litigiu, acesta fiind ulterior înstrăinat,

iar pe fond cererea reclamantei nu poate fi primită în raport de faptul că a

fost de bună credință, ceea ce nu poate fi pus la îndoială, situația juridică

fiind neîndoielnică încă de când mama sa a devenit proprietar, prin cumpărarea

de la R.A.E.D.P.P. Constanța.

Prin încheierea de

ședință din 24 mai 2007, Tribunalul Constanța a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, reținând că orice persoană care justifică un

interes poate formula acțiune în justiție prin care să obțină desființarea unor

acte juridice considerate nelegale și a respins excepția autorității de lucru

judecat constatând că nu există triplă identitate de obiect, cauză și părți

între cauza de față și cererea soluționată prin sentința civilă nr. 607 din 03

septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Prin sentința civilă

nr. 1460 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a paratei R.A.E.D.P.P. Constanța în ceea ce

privește capătul de cerere privind revendicarea imobilelor în litigiu și

nulitatea contractului, cu consecința respingerii acestor cereri ca fiind

formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M.L.A.

A admis acțiunea

principală formulată de reclamanta D.M. și pe cale de consecință a constatat

nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în

Constanța, str. Mihăileanu, precum și a spațiului situat la parterul imobilului

ocupat de pârâtul M.I. A constatat nelegalitatea înstrăinării către pârâții

M.I., M.L.A., D.A. și R.M. a apartamentelor situate la parter, etajele 1 și 2

din imobilul situat în Constanța.

A constatat nulitatea

absolută a înstrăinării apartamentului situat la etajul 1 din imobilul din str.

Mihaileanu, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie

2002 la B.N.P. B.C., intervenit între M.L.A. și pârâții C.M. și K.E.

A obligat pârâtul

M.I. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus

menționat, compus din parter, Corp B, ocupat de acesta, compus din 2 camere și

dependințe, în suprafața de 39,72 mp; a obligat pârâții C.M. și K.E. să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie etajul 1 al imobilului, compus

din 3 camere și dependințe în suprafața de 87,72 mp., corp A, ocupat de

aceștia; a obligat pârâtele R.M. și D.A. să lase reclamantei în deplină

proprietate si posesie etajul 2 al imobilului, corp A, în suprafața de 90,25

mp., și apartamentul situat la etajul 1 al imobilului, corp B.

A admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâții C.M. și K.E. și a obligat

reclamanta D.M. să plătească către pârâți suma de 61.324,031 lei, reprezentând

îmbunătățiri aduse imobilului. A instituit în favoarea pârâților reclamanți

C.M. și K.E. un drept de retenție asupra apartamentului situat la etajul 1, în

suprafața de 87,72 mp., până la achitarea integrală a sumei mai sus menționate

de către reclamantă.

A admis în parte

cererea de chemare în garanție pentru evicțiune formulată în contradictoriu cu

pârâții și a obligat chemații în garanție să plătească pârâților daune interese

de 115.500 lei, cu titlu de preț al vânzării imobilului și 1328,2 lei cu titlu

de cheltuieli privind autentificarea vânzării. A respins capătul de cerere

privind plata daunelor cu titlu de diferență între prețul plătit și sporul de

valoare al imobilului.

A obligat reclamanta

la plata diferenței de onorariu de expert de 700 lei, în favoarea expertului

C.C.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că R.A.E.D.P.P. nu are calitate

procesuală pasivă în capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P.

B.C., deoarece părțile din acest contract sunt persoane fizice și că nu are

calitate procesuală pasivă nici în capătul de cerere privind revendicarea

imobilelor în litigiu, deoarece aceste imobile au format obiectul înstrăinării

către persoane fizice.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 607 din 3 septembrie 2001,

irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, Tribunalul Constanta a

stabilit că statul nu deține un a titlu valabil asupra imobilului în litigiu și

că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 480 C. civ., autoarea

reclamantei fiind exceptată de la naționalizare, deoarece deposedarea de imobil

s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Prin

aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea la judecată în ceea ce privește

revendicarea spațiului ocupat de către M.I. situat în Constanța, str. I.C.

Brătescu, județul Constanța.

În ceea ce privește

situația imobilelor față de care s-a renunțat la judecată prin hotărârea sus

menționată, luându-se act de dispoziția părții în conformitate cu art. 246 C.

proc. civ., tribunalul a stabilit că situația juridică a acestora este identică,

astfel încât s-a constatat ca fiind incidente efectele autorității de lucru

judecat ale respectivei hotărâri judecătorești.

Tribunalul a reținut

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. și cele prevăzute de

art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice

și private, și că fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al

unităților administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor, iar bunurile preluate de stat fără titlu pot fi revendicate de

către foștii proprietari, instanțele judecătorești fiind competente să

stabilească valabilitatea titlului.

S-a arătat, că

întregul imobil situat în Constanta, str. Ștefan Mihăileanu, județul Constanta,

a format obiectul preluării abuzive în proprietatea statului, fără titlu

valabil, situație în care s-a constatat întemeiată acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta D.M.

Tribunalul a mai

reținut că, deși statul român nu s-a legitimat ca proprietar asupra imobilului,

acesta a efectuat acte de înstrăinare a apartamentelor în litigiu în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, considerându-se că vânzările au avut la bază

o cauză nelicită, situație în care s-a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile

art. 958 și urm. C. civ. privind constatarea nulității absolute a contractelor.

Comparând titlurile

de proprietate deținute de părți, instanța a acordat preferință titlului

reclamantei, care a solicitat restituirea imobilului încă din 11 iunie 1998, cu

mult anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în

temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța a obligat pârâții să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă,

astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară

efectuat în cauză.

În ceea ce privește

cererea reconvențională formulată de pârâții C.M. și K.E., instanța a reținut

că reclamanta trebuie să restituie c/val. îmbunătățirilor necesare și utile

aduse de pârâți imobilului pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, instanța

a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., privind răspunderea

vânzătorului în caz de evicțiune, cu referire la contractul de vânzare

cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C. și a stabilit că vânzătorii

trebuie să restituie cumpărătorului prețul vânzării și cheltuielile cu

autentificarea actului.

Prin decizia civilă

nr. 136/ C din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins apelul

reclamantei D.M.; a admis apelurile pârâților R.M., M.L.A., C.M., K.E.,

Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța, R.A.E.D.P.P.

Constanța, D.A. și M.I.; a schimbat în parte sentința apelată; a respins

acțiunea principală, ca inadmisibilă; a respins cererea reconvențională și

cererea de chemare în garanție ca fiind lipsită de interes; a menținut restul

dispozițiilor sentinței și a obligat apelanta reclamantă la 372 lei către

apelanții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reținând următoarele;

În ședința din 16

februarie 2011, la solicitarea instanței de apel, reclamanta D.M. a precizat,

prin apărătorul ales, că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

prin care să fi solicitat restituirea imobilului ce face obiectul prezentei

cauze, o cerere de restituire a bunului fiind formulată doar în procedura Legii

nr. 112/1995, iar cu privire la cadrul procesual de sesizare a instanței a

subliniat că nu a cerut instanței să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr.

10/2001, constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate

pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală,

nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru frauda la lege, ca un argument

pentru restituirea bunului și ca un motiv de a acorda preferabilitate titlului

său în procedura de comparare a titlurilor.

În raport de aceste

precizări, instanța de apel a constatat că prin cererea de sesizare a instanței

reclamanta a revendicat apartamentele deținute de pârâți, situate la parter și

etajele 1 și 2 din imobilul situat în Constanța, str. Ștefan Mihăileanu,

invocând naționalizarea abuzivă a imobilului și nelegalitatea înstrăinării lui

către chiriași, iar ca temei al cererii formulate art. 480 C. civ., respectiv

acțiunea în revendicare de drept comun.

În apelurile

pârâților, față de cererea formulată de reclamantă, s-a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun,

excepție care a fost analizată de instanța de apel cu prioritate, conform

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

că problema supusă dezbaterii instanței de apel este aceea a raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat și Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca

temei al cererii sale de restituire a imobilului în litigiu, situat în

Constanța, str. Ștefan Mihăileanu.

Reclamanta a susținut

că, prin sentința civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001 pronunțată de

Tribunalul Constanța, irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și a

recursului, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilele situate în

Constanța, str. Ștefan Mihăileanu, preluate de la autoarea sa, A.D., au fost

naționalizate abuziv, această hotărâre recunoscându-i reclamantei dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Fără a nega cele

statuate prin hotărârea judecătorească sus menționată cu privire la caracterul

abuziv al naționalizării bunului în litigiu preluat din patrimonial autoarei

reclamantei și recunoscând puterea lucrului judecat cu privire la această

statuare, instanța de apel a constatat, însă, că, în procesul finalizat prin

sentința civilă nr. 607/2001, reclamanta D.M. a renunțat la judecată în cererea

de revendicare a etajelor 1 și 2 ale clădirii, precum și la revendicarea

spațiului deținut la parter de către M.I., respectiv la apartamentele care fac

obiectul prezentului litigiu.

Renunțând la judecată

pentru această parte din imobil, reclamanta nu mai poate pretinde că are un

titlu recunoscut în justiție, care să-i confere legitimare într-o acțiune în

revendicare ulterioară. Naționalizarea abuzivă a imobilului nu înseamnă, de la

sine, recunoașterea dreptului reclamantei asupra bunului și nu se poate afirma

că, la data promovării prezentei acțiuni, 10 octombrie 2006, reclamanta deținea

un titlu de proprietate recunoscut de justiție pentru apartamentele deținute de

pârâți.

Apelanții pârâți au

susținut că, pentru restituirea acestor apartamente, reclamanta trebuia să

urmeze procedura Legii nr. 10/2001, act normativ special în materia restituirii

imobilelor preluate abuziv de stat, întrucât aceasta nu avea posibilitatea să

opteze, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, între acțiunea în

revendicare pe drept comun și acțiunea în restituire formulată în temeiul legii

speciale.

Cu privire la aceste

critici instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate, care este un

drept subiectiv, nu poate fi ocrotit în același timp prin două acțiuni

distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste

nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu intrarea ei

în vigoare, pentru că, instituind obligația efectuării procedurii

administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui „cumul”

de acțiuni.

Din interpretarea

sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate

fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv în acțiunea în

revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să

stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege

de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu,

inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se

valorifica doar în condițiile legii respective.

Abrogarea art. 480 C.

civ. prin Legea nr. 10/2001, în sensul înlăturării de la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 a aplicabilității dreptului comun în materia

imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de reglementare al

acestei legi, nu numai că nu era posibilă, dar nici nu era necesară câtă vreme

există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus

derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege

specială.

Instanța nu poate

reține că prin această soluție s-ar încălca dreptul reclamantei de acces la

justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe

calea dreptului comun, întrucât, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii,

dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept

absolut, iar C.E.D.O. a statuat că acest drept este compatibil cu limitări

implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, câtă vreme

persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, s-a

reținut că este evident că reclamanta are pe deplin asigurat accesul la

justiție și că adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferita de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Ori, în privința

accesului efectiv, reclamanta a susținut că nu a formulat nici o notificare de

restituire a imobilului în litigiu, singurul său demers anterior revendicării

fiind cererea de restituire formulată în condițiile Legii nr. 112/1995.

De asemenea, s-a mai

reținut că dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în

litigiu nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce

dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să

poată fi valorificat pe calea dreptului comun. De altfel, în Cauza P. contra

României C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de

stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta D.M., criticând-o pentru nelegalitate, în

sensul că instanța de apel a admis apelurile pârâților, respingând acțiunea sa

ca inadmisibilă, în condițiile în care instanța de fond a soluționat cauza pe

fond.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, fiind consemnat în tabelul

anexă cu imobilele naționalizate, proprietar D.A. care la acea dată era

casnica, iar trecerea imobilului fără titlu la stat a fost reținută cu putere

de lucru judecat prin decizia civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunțata

de Curtea Suprema de Justiție, definitiva și irevocabila.

Potrivit principiului

res iudicata ius facis inter omnes, decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003

se impune ca un fapt juridic care făcând parte din ordinea juridică are

aptitudinea de a-și produce efectele față de terții, care erau obligați să

recunoască existența acestuia și să-l respecte, acceptându-i efectele.

Autoritatea de lucru

judecat reprezintă validitatea și regularitatea actului jurisdicțional opozabil

erga omnes.

Or, în vederea

apărării securității raporturilor juridice civile, cele statornicite prin

decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003 urmează a fi avute în vedere, prin

prisma puterii de lucru judecat asupra trecerii la stat fără titlu a imobilului

situat în Constanța, str. Ștefan Mihaileanu, pentru a se elimina posibilitatea

apariției unei hotărâri judecătorești cu un conținut contradictoriu față de

cele statornicite deja printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce privește

nelegalitatea înstrăinării apartamentelor în litigiu, s-a arătat că aceasta

provine din faptul că vânzarea către chiriași s-a făcut în baza Legii nr.

112/1995, care se referă exclusiv la imobilele trecute cu titlu valabil în

proprietatea statului și, vânzându-se apartamentele în baza unei legi

inaplicabile (Legea nr. 112/95), actele de vânzare cumpărare sunt lovite de

nulitate absoluta.

Cu privire la

compararea titlurilor părților, s-a arătat că titlul reclamantei este perfect

caracterizat din punct de vedere juridic și, în baza art. 480 - 481 C. civ.,

urmează a fi obligați pârâții la restituirea terenului și apartamentelor

situate în imobilul din Constanța, str. Ștefan Mihaileanu, în deplina proprietate,

întrucât, așa cum atestă în mod irevocabil decizia Curții Supreme de Justiție

nr. 515 din 12 februarie 2003, pârâții au dobândit imobilul de la un

neproprietar, respectiv de la Statul Român, care nu avea nici un titlu de

proprietate asupra imobilului în cauză, pe când reclamanta are un titlul de

proprietate transcris, opozabil și necontestat.

În acest condiții,

neexistând titlu valabil de proprietate al statului, deoarece proprietara

inițială, autoarea reclamantei, era casnica, statul nu a dobândit niciodată

titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în baza Decretului nr.

92/1950, iar Legea nr. 112/1995, în virtutea căreia au fost cumpărate

apartamentele în cauză, nefiind aplicabilă nu s-au putut obține decât contracte

de vânzare cumpărare lovite de nulitate absoluta.

Comparându-se

titlurile de proprietate, unica soluție juridica o prezintă obligarea statului,

precum și a chiriașilor cumpărători la restituirea în deplina posesie și

proprietate a imobilului.

S-a conchis, că, pe

acest aspect, nelegal, a apreciat instanța de apel că reclamanta recurenta nu

are un bun actual sau o speranță legitimă.

S-a mai arătat, că de

la regula conform căreia prin apariția Legii nr. 10/2001 nu mai sunt admisibile

acțiunile în revendicare imobiliara ca efect al apariției legii speciale de

reparație, așa cum prevede art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, în doctrina și în

practica s-a statuat ca exista o excepție și anume în situația în care, la data

apariției Legii nr. 10/2001, bunul preluat abuziv nu se mai găsea în proprietatea/folosința/administrarea

unităților special prevăzute a fi competente a le restitui.

Or, apartamentele în

litigiu au fost înstrăinate în anul 1996, ca efect al Legii nr. 112/1995,

astfel că, la data apariției Legii nr. 10/2001 ele nu se mai găseau în

patrimoniul Municipiului Constanta, iar primarul nu mai era competent să se

pronunțe asupra restituirii în natură, fiind exceptat de la obligația de

restituire, potrivit Legii nr. 10/2001.

Acesta a fost și

motivul pentru care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar

acest argument al instanței de judecată este fără suport legal, întrucât are un

„bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, noțiunea de bun având un caracter autonom în jurisprudența

C.E.D.O., intrând în aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un

titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar și „speranța legitimă"

care decurge din „interesul patrimonial" născut din prevederea expresă și

neechivocă a legii speciale în sensul că proprietarul nu a pierdut niciodată

calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.

Temeiul juridic al

acestei solicitări îl reprezintă dispozițiile cuprinse art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și art. 20 alin. (2) din Constituția României, care

stabilesc prioritatea în fața legislației naționale a convențiilor la care România

este parte. Prin Legea nr. 30/1994, Statul Român a ratificat această Convenție

care are, astfel, forță obligatorie. Potrivit acestor dispoziții, așa cum au

fost ele interpretate de jurisprudența C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de

bunurile sale, decât pentru cauza de utilitate publică și cu o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

S-a concluzionat, că

acțiunea prezentă este admisibilă în lumina prevederilor art. 1 din același

Protocol invocat mai sus, care consacră atât dreptul fiecărei persoane la respectarea

bunurilor sale, cât și obligația autorităților statului de a se abține de la a

lipsi pe cineva de proprietatea sa decât numai pentru cauza de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional. A fi considerată inadmisibilă o astfel de acțiune, ar

avea semnificația nesocotirii acestor drepturi și ar constitui o ingerința în

dreptul reclamantei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit prin

art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, în

considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiție pentru

atingerea finalității de a avea exercițiul deplin al dreptului de proprietate.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate de reclamanta D.M., ce permit încadrarea în art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, urmând a dispune

respingerea acestuia în consecință, pentru următoarele considerente:

În raport de cadrul

procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat

prezenta acțiune în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., pe calea

dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâții persoane juridice Municipiul

Constanța, prin primar, Consiliul local al municipiului Constanța și

R.A.E.D.P.P. Constanța, cât și cu pârâții persoane fizice M.I., M.L.A., K.E.,

D.A. și R.M.

Solicitările

reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea

statului a imobilului în litigiu”, constituie argumente pentru susținerea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., promovată

de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens.

De altfel, asupra

modului abuziv de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin

naționalizare, s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, sentința civilă nr.

607/2001 a Tribunalului Constanța, definitivă și irevocabilă, astfel că acest

aspect nu mai poate face obiectul judecății într-un proces ulterior fără

încălcarea puterii lucrului judecat.

În ceea ce privește contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se constată că la

termenul din 16 februarie 2011, la solicitarea instanței, reclamanta a precizat

că „nu a cerut instanței să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001,

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru

apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea

înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la lege, ca argument pentru

restituirea bunului și ca motiv de a acorda preferabilitate titlului său în

procedura de comparare a titlurilor”.

Prin urmare,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a

căror „nelegalitate” s-a solicitat a fi constatată pe cale incidentală de către

reclamantă, nefiind atacate cu acțiune în justiție în constatarea nulității în

termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa

cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-și efectele în continuare.

Cu privire la decizia

recurată, deși din dispozitivul acestuia rezultă că, urmare a admiterii

apelurilor pârâților și a schimbării în parte a sentinței civile, s-a respins

acțiunea principală ca „inadmisibilă”, se constată că, din considerente

acesteia, rezultă că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de

reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu

„unitatea deținătoare”, așa cum este aceasta este definită prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, iar cu privire la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă,

în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâții persoane fizice,

instanța de apel a apreciat că dreptul reclamantei asupra apartamentelor în

litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească să-l invoce și nu are nicio

speranță legitimă, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O., care să poată fi valorificate pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte,

implicit, pronunțându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanța de

apel a realizat o comparare a titlurilor părților asupra imobilelor în litigiu

și a dat preferabilitate titlurilor pârâților.

Cu privire la soluția

instanței de apel pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea

deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

se constată că este legală, pentru următoarele considerente:

Reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original

al autoarei sale.

În ceea ce privește

revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia

imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de

reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act

normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise

de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificarea

unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară

prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei

proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în

contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta

a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului

comun, art. 480 C. civ.

Or, având în vedere

cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu

pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece,

potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea

generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.

Prin urmare, se

constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare

promovată, în temeiul art. 480 – 481 C. civ., de către reclamantă, în

contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane juridice,

ca inadmisibilă.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile

pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub

protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., se constată

caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;

Astfel, titlurile

pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat

mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de

proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

În ceea ce privește

autoritatea de lucru judecat, în raport de decizia nr. 515 din 12 februarie

2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, se constată că, în speță, nu operează,

întrucât între cele două litigii nu există identitate de părți, respectiv

pârâții persoane fizice din prezentul litigiu nu au fost părți în litigiu

soluționat prin această decizie, însă prin aceeași hotărâre s-a stabilit cu

putere de lucru judecat asupra modului de preluare de către stat a imobilelor

în litigiu, prin naționalizare, ca fiind abuziv.

Potrivit deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a

mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași,

cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual" presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în

acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30

iunie 2005).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie

2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000,

cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta

cauză M.A. și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin

care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu

pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010), așa

cum este cazul în speță, întrucât prin sentința civilă nr. 607/2001 Tribunalul

Constanța a constatat caracterul abuziv al naționalizării imobilului în

litigiu.

Față de aceste

considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de

acest act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul F.P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi

însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate

înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din

speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în

care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care

reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a

dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor

asemănătoare cauzei A.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente, echivalează, în același timp, cu validarea masurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de

despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Referitor la

preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că,

într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin

neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege,

titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie

contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de

securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire

care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este

inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de

considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și

ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Văzând și art. 274

alin. (1) C. proc. civ., instanța va dispune obligarea reclamantei la 372 lei

către intimații Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local Constanța,

și la câte 3000 lei către intimații M.I. și, respectiv, R.M., reprezentând

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 136/ C

din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenta D.M.

la plata sumei de 372 lei către intimații Municipiul Constanța, prin primar și

Consiliul local Constanța și la câte 3.000 lei către intimații M.I. și,

respectiv, R.M., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2012.