ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

SC C.

SA

Buzău în contradictoriu cu A.

N.P.A. RA și SC C. Brăila SA a solicitat

prin acțiune obligarea pârâtelor la plata sumei de 9.148.168.000 Ron,

reprezentând cotă din profitul realizat la 30 iunie 1997 nevirat de Sucursala

Brăila a

A.

N.P.A. RA, sumă destinată

acoperirii pierderii preluate de SC C.

SA

Buzău de la Sucursala Buzău A.N.P.A. RA.

Litigiul a fost

soluționat de Tribunalul București, secția comercială, care prin sentința nr. 1684

din 5 martie 2001, a respins acțiunea pentru lipsa calității procesual active

apreciind că reclamanta nu face parte din categoria persoanelor care au

dobândit un drept de creanță în conformitate cu O.G. nr. 23/1996.

Apelul declarat de

reclamanta SC

C.

B. SA împotriva sentinței nr. 1684 din 5 martie

2001 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. 313/2001, a fost

respins prin decizia nr. 940 din 31 mai 2001, prin care Curtea de Apel a

apreciat că excepția lipsei calității procesual active a reclamantei a fost

corect soluționată în raport de O.G. nr. 23/1996 cât și în raport de contractul

de cesiune de creanță prin care SC

C.

SA

Buzău a cedat creanța cesionarului F.N.R. Dunărea, cu titlu oneros, primind în

schimb, conform O.U.G. nr. 90/1998, titluri de participare.

Decizia nr. 940 din 31 mai 2001 a Curții de Apel București, secția comercială, a fost recurată de reclamanta SC C. SA Buzău, iar

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, apreciind ca fiind întemeiate

criticile formulate de recurentă, prin decizia nr. 3127/2003, a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC C. Brăila SA,

a admis recursul, SC C. Buzău a casat decizia nr. 940/2001 și a trimis cauza pentru

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Din analiza excepției lipsei calității

procesual active a reclamantei, Curtea Supremă a reținut că temeiul juridic al

acțiunii îi reprezintă H.G.R. nr. 184/1997, că la data introducerii acțiunii

creanța se afla în patrimoniul reclamantei ceea ce îi conferă acesteia calitate

procesuală activă și, în fine, că nu-i poate fi negată reclamantei calitatea

procesuală activă aceasta bazându-se pe o vocație și nu pe un drept întemeiat

al reclamantei.

Prin decizia nr. 93 din 18 februarie 2009,

Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelul reclamantei SC C. SA

Brăila SA a desființat sentința nr. 1684 din 5 martie 2001 pronunțată de

Tribunalul București, secția comercială și a trimis cauza pentru rejudecare în

fond aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de

Apel a reținut că între data pronunțării deciziei Curții Supreme nr. 3127 din 20

iunie 2003 și data soluționării apelului în rejudecare, dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., au fost modificate în sensul că instanța de apel, în cazul

în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului,

nu evocă fondul ci desființează hotărârea atacată și trimite cauza pentru

rejudecare, primei instanțe. Curtea de Apel, a mai constatat că nu se mai află

în ipoteza de a evoca fondul pentru prima dată în apel, astfel cum prevedea art.

297 alin. (1) C. proc. civ., de la data desființării deciziei nr. 940/2001 de

către Curtea Supremă de Justiție și că nu încalcă prevederile art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., deoarece Curtea judecă apelul în conformitate cu art. 297 (1) C.

proc. civ., în forma de la data pronunțării. Potrivit Curții de Apel în cauză

sunt aplicabile prevederile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare

și proceselor în curs de judecată. Curtea a mai reținut că, în speță, problema

nu se pune cu privire la necompetența Curții de a soluționa apelul ci dacă,

după judecarea apelului, este competentă să evoce fondul în situația în care

tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului.

Recursul Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 93 din 18 februarie

2009 a declarat recurs, reclamanta SC C. SA Brăila solicitând ca în temeiul motivelor

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., să dispună casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la instanța

de apel, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

În argumentarea celor două motive recurenta a

susținut:

- Competența materială a Curții de Apel

București de a soluționa cauza pe fond a fost hotărâtă prin încheierea

interlocutorie din 12 noiembrie 2008, iar revenirea asupra acestei hotărâri de

către aceeași instanță este inadmisibilă întrucât încalcă principiul autorității

de lucru judecat.

- Decizia prin care instanța de apel s-a

declarat necompetentă să judece cauza pe fond este nelegală întrucât încalcă art.

297 alin. (1) C. proc. civ., în forma de la data pronunțării deciziei nr. 3127

din 20 iunie 2003 de către Curtea Supremă de Justiție și art. 725 alin. (1)

teza 1 C. proc. civ.

- Este contradictorie distincția făcută de

Curtea de apel în sensul că nu se pune problema competenței Curții de a soluționa

apelul ci de a evoca fondul atunci când prima instanță nu a intrat în

cercetarea fondului. În realitate într-o astfel de situație Curtea este

competentă să judece și fondul.

- Curtea de Apel a fost investită cu judecata

în fond printr-o decizie de casare cu trimitere pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție care, direct și neechivoc a stabilit, conform art. 315 C. proc. civ., obligația

instanței de apel de a judeca în fond litigiul conform art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în forma de la data casării.

- Art. 725 alin. (2) teza a lI-a C. proc.

civ., prevede că în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile

legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile. Prin dispozițiile

legii noi privitoare la competență se înțeleg dispozițiile legii în vigoare la

acel moment respectiv cele ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în formularea

dată de O.U.G. nr. 138/2000.

- Interpretând greșit dispozițiile art. 725 alin.

(2) tezele 1 și 2 C. proc. civ., instanța de Apel s-a dezinvestit și a trimis

cauza la tribunal fără să țină seama de faptul că procesele în curs de judecată

la data schimbării competenței instanțelor legal investite se judecă de acele

instanțe.

Intimata prin întâmpinare a combătut punctual

motivele invocate de SC C. SA Brăila și a solicitat respingerea recursului ca

nefondat. În esență, a susținut că dispozițiile art. 725 alin. (2) C. proc.

civ., privitoare la competență, în caz de casare cu trimitere nu vizează

problematica soluțiilor care pot fi adoptate de instanța de apel, iar în ce

privește aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma de la data

judecării apelului, intimata a considerat că trimiterea cauzei pentru

cercetarea fondului este corectă. În final a apreciat că instanța de apel nu

putea să procedeze atât la judecata apelului cât și la judecata fondului

litigiului dacă prima instanță nu a cercetat fondul.

Recursul este nefondat.

proc. civ. Pretinsa existență a motivelor contradictorii.

Argumentarea existenței motivelor

contradictorii s-a bazat pe distincția pe care Curtea de Apel a făcut-o între competența

sa de a judeca apelul și competența de a evoca fondul, distincție care în

opinia recurentei este una și aceeași problemă.

Înalta Curte, din perspectiva motivului de

nelegalitate invocat, observă că soluția instanței de apel se bazează pe un

raționament logico-juridic care a condus în mod just către soluția din

dispozitiv. În concret, trebuie observat că prin decizia de casare, Curtea

Supremă de Justiție a admis recursul și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului

iar în considerente se explicitează faptul că această casare se impune întrucât

prin admiterea greșită a excepției lipsei calității procesual active nu s-au

mai soluționat celelalte excepții și nici nu s-a trecut la examinarea fondului.

Față de soluția pronunțată de Curtea Supremă de Justiție este evident că

instanța de apel a fost investită să judece apelul, fără să se specifice ca

judecata să vizeze în mod determinat un anume aspect al apelului.

Așadar, Curtea de Apel în rejudecare în mod

legal a stabilit, pe de o parte, că este competentă să judece apelul, iar pe de

altă parte, că în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat nu poate evoca fondul, dispozițiile privind judecata apelului fiind

de imediată aplicare.

În consecință, critica este vădit nefondată.

pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat pe aplicarea greșită a art. 268 alin. (3),

art. 297 alin. (1), art. 315 și 725 alin. (2) teza I, C. proc. civ.

a. - Prima chestiune care se impune a fi

dezlegată privește repunerea în discuție a excepției privind necompetența

Curții de Apel de a evoca fondul în urma casării cu trimitere pentru rejudecarea

apelului dispusă de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 3127 din 20

iunie 2003.

Față de analiza propusă, Înalta Curte observă

că prin încheierea din 12 noiembrie 2008, instanța de apel, ca instanță de

trimitere, a dezlegat problema competenței Curții de Apel de a judeca apelul

așa încât nu poate fi vorba de o repunere în discuție prin decizia atacată a

competenței Curții de a judeca fondul din perspectiva art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în forma de la data pronunțării deciziei nr. 93/2009.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art.

268 alin. (3) C. proc. civ. Și dacă s-ar admite ipotetic că nu era necesară

distincția dintre competența de a judeca apelul și competența de a evoca fondul

în judecarea apelului, ambele excepții vizând același lucru, nu s-ar putea da

eficiența cerută de recurentă dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.,

întrucât judecătorii sunt ținuți numai de acele încheieri care pregătesc

dezlegarea finală a pricinii. Aceste dispoziții trebuie înțelese în sensul că

judecătorul este ținut să respecte numai încheierile care cuprind o soluție

legală care pregătește dezlegarea finală a litigiului nefiind în intenția

legiuitorului de a-l obliga pe judecător să pronunțe o hotărâre finală

conștient fiind că aceasta este susceptibilă de desființare, numai pentru că

este nevoit să respecte o încheiere greșită.

În fine, Curtea de Apel însăși prin

considerentele deciziei, pentru a înlătura confuzia între cele două chestiuni

puse în discuție a precizat că „problema nu se pune cu privire la necompetența

Curții de Apel de soluționare a apelului ci, dacă, Curtea de Apel este competentă

după judecarea apelului să evoce fondul”.

b. Se reproșează instanței de apel încălcarea

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, în rejudecare, Curtea de Apel

era investită să evoce fondul și să judece apelul sub toate aspectele. S-a

arătat anterior că soluția Curții Supreme de Justiție prin care s-a trimis

cauza pentru rejudecarea apelului, așa cum a fost explicitată în considerente,

nu a vizat în sine doar evocarea fondului ci judecarea apelului așa încât chiar

dacă distincțiile făcute de instanța de apel nu sunt riguros exacte din punct

de vedere tehnic juridic nu conduc la reformarea deciziei criticate întrucât

soluția finală s-a dat cu respectarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) raportat

la art. 725 alin. (1) C. proc. civ.

Această concluzie are în vedere faptul că

judecata în apel, la data pronunțării soluției, respectă condițiile cerute de art.

297 alin. (1) C. proc. civ., care la acel moment nu mai permiteau cercetarea

fondului pentru prima dată în calea de atac a apelului. Prin urmare, Curtea,

găsind întemeiat apelul și observând că normele privind aplicarea legii noi

sunt de imediată aplicare, a trimis corect cauza tribunalului, în vederea

cercetării fondului, respectând astfel prevederile art. 725 alin. (1) C. proc.

civ.

c. Nu se poate reține nici critica privind

încălcarea de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 725 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât trimiterea pentru rejudecare s-a datorat schimbării normelor

privind judecata apelului în sensul că fondul nu poate fi evocat pentru prima

dată în apel atunci când prima instanță nu a făcut o astfel de cercetare.

Altfel spus, dispozițiile art. 725 alin. (2) C.

proc. civ., relative la aplicarea legii noi privitoare la competență, în caz de

trimitere pentru rejudecare, nu vizează și soluțiile care pot fi adoptate de

instanța de apel așa cum sunt reglementate de art. 297 C. proc. civ.

d. În adevăr, prin decizia Curții Supreme de

Justiție din 2003, Curtea de Apel a fost legal investită cu judecata apelului,

numai că până la data pronunțării s-au schimbat normele privind judecata

apelului așa încât, judecând apelul, soluția adoptată a fost aceea de trimitere

a cauzei pentru ca prima instanță să se pronunțe pe fond. Această soluție este

legală dar și rațională întrucât protejează gradele de jurisdicție conferite

părților din punct de vedere procedural. În consecință se va înlătura critica

privind nerespectarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, conform art. 312 C.

proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC C.

SA BRĂILA împotriva deciziei comerciale nr. 93

din 18 februarie

2009  a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

martie 2010.