ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Judecata în fața

primei instanțe. Obiectul cererii de chemare în judecată și susținerile

părților. Ciclurile procesuale parcurse. Sentința Tribunalului București,

secția a VI-a civilă

Prin cererea înregistrată la data de 28

ianuarie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția comercială, reclamanta SC

C. Buzău SA a chemat în judecată pe pârâtele SC C. Brăila SA și A.N.P.A.- R.A.,

reorganizată ulterior ca S.N.P.A. SA, solicitând obligarea "pârâtei în

culpă" la plata sumei de 9.148.168.000 ROL.

În motivare, a arătat

că suma pretinsă a fost prevăzută în Protocolul de predare a unei părți din

patrimoniul A.N.P.A.- R.A., cu ocazia înființării unor societăți comerciale

prin preluarea unei părți din patrimoniul Agenției, potrivit H.G. nr. 184/1997,

și reprezintă obiect al obligației de plată asumate de pârâta SC C. Brăila SA

față de reclamantă.

La data de 19

februarie 2001, pârâta SC C. Brăila SA a depus la dosar întâmpinare, prin care

a invocat excepția lipsei calității procesuale active, sub următoarele aspecte:

lipsa unui act juridic încheiat cu reclamanta din care să rezulte propria

obligație de plată, dispozițiile O.G. nr. 23/1996, dar și împrejurarea că

reclamanta a cesionat creanța F.N.R.D., notificând-o pârâtei, sub nr. X1/2000.

Prin Sentința civilă

nr. 1684 din 5 martie 2001, Tribunalul București a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins acțiunea, ca fiind formulată de o

persoană lipsită de calitate procesuală activă, având în vedere că obiectul

cererii îl constituie o sumă cu titlu de cotă de participare la profit, iar

art. 1 din O.G. nr. 23/1996 enumeră limitativ persoanele ce au dreptul de a

participa la repartizarea profitului, printre acestea neregăsindu-se și

reclamanta.

Prin Decizia

comercială nr. 940 din 31 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, a fost respins ca nefondat apelul, instanța de prim control

judiciar reținând, suplimentar, că aceasta a cesionat creanța în cuantum de

9.547.426.000 ROL, către F.N.R.D., notificând-o debitorului cedat; totodată,

curtea de apel a înlăturat susținerile autoarei căii de atac, în sensul că o

nouă convenție de cesiune de creanță ar fi dus la revenirea creanței în

patrimoniul său, apreciind că respectivul transfer nu poate produce efecte

juridice, întrucât a fost încheiat fără aprobarea Consiliului de Administrație.

Ulterior, prin

Decizia nr. 3127 din 20 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei, invocată de pârâta SC C. Brăila SA și a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza aceleiași

instanțe, pentru rejudecarea apelului. Instanța supremă a reținut că este

justificată calitatea procesuală activă, întrucât reclamanta tinde să

valorifice dreptul de creanță stabilit prin Protocoalele nr. X2 din 25

septembrie 1998 și nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar nu o cotă din beneficiul

unității, dar și că lipsa calității nu poate fi dedusă din contractul de

cesiune a creanței, deoarece creanța în litigiu a reintrat în patrimoniul

reclamantei prin Contractul nr. X4 din 27 octombrie 2000, notificat debitorului

pe parcursul procesului.

La data de 18

februarie 2003, intimata-pârâtă a formulat cerere de lămurire a dispozitivului

deciziei de recurs, sub aspectul înlăturării mențiunii privind respingerea

excepției prescrierii dreptului material la acțiune, aflat în contradicție cu

cele cuprinse în considerente, însă cererea a fost respinsă, prin Încheierea

nr. 1776 din 18 mai 2004, reținându-se că dispozițiile art. 281

1

C.

proc. civ. nu sunt incidente.

Cu ocazia rejudecării

apelului, la data de 1 aprilie 2004, au fost respinse excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune invocate de

intimata-pârâtă SC C. Brăila SA, iar excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de intimata-pârâtă S.N.P.A. SA a fost unită cu fondul.

La data de 28 mai

2008, pârâta SC C. Brăila SA a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, arătând că, în urma divizării parțiale, presupusa datorie

către SC C. Buzău SA a trecut în patrimoniul societății nou create prin

divizare, SC C.A. SRL, care a fost introdusă în proces, în calitate de

succesoare a pârâtei SC C. Brăila SA.

La data de 11

februarie 2009, s-a luat act de renunțarea la judecată față de intimata-pârâtă

S.N.P.A. SA, înființată prin H.G. nr. 830/1998, în urma reorganizării A.N.P.A.

- R.A.

La același termen de

judecată, reclamanta a formulat, în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., o

cerere prin care a solicitat obligarea pârâtelor SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL

la plata sumei de 6.000.000 RON, reprezentând actualizarea debitului pretins cu

indicele de inflație și dobânda datorată de la data scadenței (21 decembrie

1998) până la data achitării integrale a creanței reactualizate, arătând că

despăgubirile ivite după darea sentinței cuprind pierderea pe care a suferit-o

ca urmare a devalorizării monedei naționale; reclamanta a apreciat că are

dreptul de a solicita distinct dobânda aferentă sumei pe care pârâtele o

datorează.

Prin Decizia

comercială nr. 93 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a admis apelul, a desființat Sentința comercială nr. 1684 din 5

martie 2001 a Tribunalului București și a trimis cauza primei instanțe, spre

rejudecare.

Prin Decizia nr. 1132

din 19 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul.

La rejudecare, pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială (reorganizată ca secție

civilă începând cu data de 1 octombrie 2011), cauza a fost înregistrată la data

de 17 mai 2010.

La data de 19 ianuarie

2011, pârâta SC C.A. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea cererii fie pe cale de excepție - sens în care a invocat, cu

referire la cererea principală, prescripția dreptului material la acțiune, dar

și lipsa calității procesuale active -, fie ca neîntemeiată; totodată, cu

referire la cererea de despăgubiri și dobânzi formulată în cadrul apelului la

data de 11 februarie 2009, a apreciat că aceasta este inadmisibilă atât pentru

că despăgubirile și dobânzile nu au făcut obiectul cererii de chemare în

judecată, cât și în considerarea faptului că instanța de rejudecare este ținută

să judece în fond în limitele impuse de instanța de control judiciar.

La același termen,

pârâta SC C. Brăila SA a depus întâmpinare prin care a invocat, cu privire la

cererea principală, excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei

calității sale procesuale pasive, dar și excepția prescripției dreptului

material la acțiune; referindu-se la cererea de despăgubiri și dobânzi

formulată în cadrul apelului la 11 februarie 2009, a invocat excepția

inadmisibilității, susținând caracterul nou al cererii, care nu se circumscrie

ipotezei reglementate de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță

nefiind sesizată cu o cerere privitoare la rate și dobânzi, dar și excepția

prescripției dreptului de a cere despăgubiri și dobânzi pentru perioada

necuprinsă în cei trei ani anteriori datei formulării cererii.

La termenul din 4

aprilie 2011, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active

și prescripției ca inadmisibile, apreciind că acestea au fost soluționate

irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3127

din 20 iunie 2003, așa încât dezlegările date celor două excepții sunt

obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; a unit cu fondul

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA.

La data de 11 mai

2011, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că suma

actualizată a creanței de 914.816,80 RON, folosind rata medie lunară a

inflației/indicele prețurilor de consum în perioada 21 decembrie 1998 - 31

martie 2011 este de 5.736.295,68 RON. Astfel, pierderea suferită, reprezentând

diferența dintre actualizarea sumei inițiale și suma care face obiectul

judecății la momentul suspendării acesteia la cererea pârâtei SC C. Brăila SA

este de 4.821.478,88 RON. Distinct, dobânda calculată la debitul reactualizat

prin aplicarea taxei de scont a B.N.R. în perioada 31 decembrie 1998 - 31

ianuarie 2002 și a ratei dobânzii de referință în perioada 31 ianuarie 2002 -

31 martie 2011 se ridică la suma de 6.673.004 RON.

În ședința publică de

la data de 1 iunie 2011, tribunalul a respins excepția inadmisibilității și a

admis excepția prescripției cu privire la dobânda legală solicitată pentru

perioada anterioară datei de 11 februarie 2006.

De asemenea, la data

de 1 februarie 2012, prima instanță a respins ca inadmisibile excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA, astfel cum a fost

reiterată, excepția inadmisibilității formulării de cereri noi în apel privind

plata de despăgubiri și dobânzi, dar și excepția inadmisibilității cererii de

acordare de despăgubiri și dobânzi ivite anterior pronunțării hotărârii de

către prima instanță și a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune pentru sumele solicitate de reclamantă reprezentând despăgubiri

constând în rata inflației, scadente anterior datei de 11 februarie 2006.

Prin Sentința civilă

nr. 3094 din 9 martie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

respins cererea privind dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară

datei de 11 februarie 2006, constatând prescris dreptul la acțiune, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA și, pe

cale de consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această

pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă, a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu

pârâta SC C.A. SRL, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de

5.670.400,45 RON, reprezentând debitul de 914.816,8 RON actualizat cu indicele

de inflație, suma de 418.401,74 RON reprezentând dobânda legală calculată

pentru perioada 11 februarie 2006 - 19 octombrie 2011, dar și dobânda legală

datorată de la 19 octombrie 2011 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanta și pârâta SC C. Brăila SA sunt

societăți înființate în temeiul H.G. nr. 184/1997, prin preluarea cu titlu

gratuit a unei părți din patrimoniul net al A.N.P.A. - R.A., potrivit

bilanțului contabil la 31 decembrie 1996.

Art. 2 din același

act normativ a stabilit că predarea-preluarea unei părți a activului și

pasivului A.N.P.A. - R.A. către societățile comerciale nou-înființate urma a se

face prin protocol încheiat între părți, pe baza bilanțului contabil la 31

martie 1997, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii

de Guvern, iar activul și pasivul aferente sucursalelor A.N.P.A. - R.A. urmau a

se preda societăților comerciale nou-înființate.

În respectarea

acestei proceduri, la data de 19 mai 1997, între A.N.P.A. - R.A. - Sucursala

Buzău și reclamanta SC C. Buzău SA s-a încheiat un protocol, în temeiul căruia

aceasta din urmă a preluat unele elemente de activ și de pasiv, potrivit

bilanțului contabil încheiat la data de 30 iunie 1997 și balanței de

verificare, părțile semnatare convenind ca, pentru diferența de 9.547.426.000

ROL, care reprezintă pierderea rămasă neacoperită potrivit Adresei nr. 107 din

6 mai 1998 a A.N.P.A. - R.A. București, reclamanta să recupereze suma de

9.148.168.000 ROL de la pârâta SC C. Brăila SA.

Un protocol similar a

fost încheiat la data de 21 decembrie 1998 și în privința unei părți a

patrimoniului A.N.P.A. - R.A. între Sucursala Brăila a Agenției și SC C. Brăila

SA.

Potrivit art. 9 din

protocol, pârâta SC C. Brăila SA și-a asumat obligația de a vira societății

reclamante din profitul nerepartizat realizat până la data de 30 iunie 2007

suma de 9.148.168.000 ROL pentru acoperirea unor pierderi înregistrate la

societatea reclamantă.

Cu referire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA,

tribunalul a reținut următoarele:

a) din perspectiva

inexistenței unui raport juridic între părți

Prin asumarea actelor

juridice încheiate cu A.N.P.A. - R.A., cele două societăți comerciale au

devenit titularele unui drept (reclamanta), respectiv a obligației corelative

de a da (pârâta SC C. Brăila S.A.), având ca obiect suma de 9.148.168.000 ROL,

cu atât mai mult cu cât A.N.P.A. - R.A. avea dreptul de a stabili destinația

întregului profit, iar cele două societăți comerciale au luat naștere prin

preluarea unor părți din patrimoniul Agenției.

Prima instanță a mai

subliniat că în Decizia nr. 2813 din 27 septembrie 2007, pronunțată în recurs

de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza având ca obiect cererea prin

care SC C. Brăila SA a solicitat declararea nulității absolute a pct. 9 din

Protocolul încheiat la data de 21 decembrie 1998, s-a reținut că includerea în

protocol a obligației pârâtei SC C. Brăila SA de a transmite o cotă-parte din

profitul nerepartizat, realizat anterior constituirii acesteia ca societate

comercială, este legală.

De asemenea, la

rejudecarea apelului după casarea cu trimitere, la data de 1 aprilie 2004

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC C. Brăila SA întemeiată pe argumentul inexistenței unui raport

juridic, reținându-se că reclamanta a justificat îndreptățirea de a chema în

judecată pe această pârâtă ca urmare a semnării Protocolului din 21 decembrie

1998.

De aceea, tribunalul

a apreciat că excepția nu este întemeiată din acest punct de vedere.

b) din perspectiva

divizării parțiale a SC C. Brăila SA și a transferului unei părți din activ și

pasiv (inclusiv a presupusei datorii față de reclamantă) către pârâta SC C.A.

SRL.

Pârâta SC C.A. SRL

este o societate care a luat naștere în urma operațiunii de divizare parțială a

SC C. Brăila SA, potrivit art. 238 alin. (2) și art. 250 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990, prin desprinderea din patrimoniul SC C. Brăila SA a unei părți din

patrimoniu transmisă cu titlu universal către societatea astfel înființată.

Tribunalul a notat că

potrivit art. 5.4 din proiectul de divizare și anexei 7 la proiect, SC C.A. SRL

a fost aceea care a preluat litigiul existent între SC C. Buzău SA și SC C.

Brăila SA, având ca obiect pretenții în valoare de 914.816,80 RON.

Potrivit protocolului

de predare-primire a patrimoniului inventariat, încheiat de comisia mixtă de

inventariere la data de 18 decembrie 2007 și a situației provizioanelor pentru

litigii, a fost transmis și provizionul pentru riscuri și cheltuieli în valoare

de 1.328.801 RON, reprezentând datoria de 914.810 RON pretinsă de reclamantă

(datorie din 1998, reprezentând parte a profitului A.N.P.A. - R.A. și care, în

urma divizării regiei, trebuia încasată de reclamantă), la care se adaugă

dobânzile comerciale pe ultimii 3 ani (2004 - 2006).

Pentru toate aceste

motive, prima instanță a apreciat că, prin efectul divizării parțiale, a avut

loc o transmisiune legală a calității procesuale pasive, societatea

nou-înființată, C.A. SRL, dobândind calitate procesuală pasivă în locul pârâtei

SC C. Brăila SA, prin preluarea drepturilor și obligațiilor generate de

prezentul litigiu.

Au fost înlăturate

apărările reclamantei referitoare la fraudarea intereselor sale prin

prezentarea inexactă a elementelor de identificare a litigiului transmis sau la

incidența art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Prima instanță a

subliniat că nu poate analiza legalitatea divizării sau condițiile în care

aceasta a avut loc, întrucât divizarea a produs efecte juridice de la data

înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți, potrivit art. 249 lit.

a) din Legea nr. 31/1990 și reclamanta nu a utilizat mijloacele procesuale

prevăzute de legislația specială pentru contestarea divizării fie prin

opoziție, fie prin promovarea acțiunii în nulitatea divizării.

Cât privește

incidența art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanța de fond, după ce a

evocat conținutul normei legale, a apreciat că răspunderea solidară este a

societăților beneficiare a divizării, iar în sensul dispozițiilor privind

divizarea din aceeași lege, societatea din care se desprinde partea de

patrimoniu nu are calitatea de societate beneficiară, o asemenea calitate

având-o numai acelea cărora li s-au transferat active nete prin divizare.

De aceea, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. Brăila SA și, ca o

consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.

Brăila SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Cu referire la

cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SRL, instanța de fond a

reținut elementele de fapt prezentate mai sus și a precizat că punctul de

plecare în analiză îl constituie temeiul cererii, astfel cum a fost calificat

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3127/2003, subliniind

că acțiunea promovată de reclamantă trebuie analizată exclusiv din această

perspectivă, în lumina art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce privește

încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 184/1997 invocată de către pârâta SC C.A. SRL

cu ocazia întocmirii celor două protocoale, prima instanță a constatat că nu a

fost învestită cu analiza validității actelor, nici pe cale de acțiune, nici pe

cale de excepție; prin urmare, în cauză nu s-a stabilit, în condiții de

contradictorialitate, natura normei pretins a fi încălcate și pe cale de

consecință tipul de nulitate invocată pentru a verifica îndeplinirea

condițiilor impuse de regimul juridic diferențiat al nulității absolute sau

relative.

Cu referire la

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, instanța de fond a constatat că

această apărare a fost invocată doar în cadrul concluziilor scrise, astfel

încât nu a analizat-o.

De asemenea, a

apreciat că apărarea potrivit căreia acțiunea este nefondată prin raportare la

temeiul de drept indicat în cerere nu poate fi reținută: inexistența unui act

juridic (în sensul de instrumentum probationis) care să conțină ambele

semnături ale părților nu duce la concluzia inexistenței unui raport juridic

direct atât timp cât există cele două protocoale, înscrisuri constatatoare ale

manifestărilor de voință ale părților, exprese și neechivoce, prin care pârâta

și-a asumat obligația de a vira SC C. Buzău SA suma de 9.148.168.000 ROL, iar

reclamanta a devenit titulara dreptului de a primi de la SC C. Brăila SA

această sumă.

În considerarea

acestor argumente, tribunalul a constatat că cererea formulată în contradictoriu

cu pârâta SC C.A. SRL este întemeiată în ceea ce privește debitul principal

solicitat, de 914.816,8 RON.

Cum însă această

obligație de plată a fost stabilită în anul 1998, iar răspunderea civilă

angajată în privința pârâtei reclamă repararea integrală a prejudiciului

(paguba efectiv suferită și beneficiul nerealizat), instanța de fond a apreciat

că se impune actualizarea creanței principale, în scopul păstrării valorii

reale a obligației bănești, principiul nominalismului monetar invocat de pârâtă

fiind inoperabil în cauză, pe de o parte pentru că art. 1578 C. civ. se referă

la obligațiile ce rezultă din împrumutul în bani, iar pe de altă parte,

deoarece nominalismul monetar presupune constanța valorii monetare reale a

leului pe toată perioada derulării raportului juridic, fără a fi luat în

considerare efectul inflației care a diminuat semnificativ puterea de

cumpărare. Actualizarea creanței este în concordanță și cu prevederile art. 44

din Constituție, ce garantează dreptul de proprietate.

Prin urmare, prima

instanță a obligat pârâta la plata valorii actualizate a creanței, respectiv a

sumei de 5.670.400,45 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiză

contabilă întocmit în cauză.

Cu referire la

acordarea dobânzii legale în vederea acoperirii beneficiului nerealizat, a

reținut că la data de 1 iunie 2011 a admis excepția prescripției în ceea ce

privește dobânda legală solicitată pentru perioada anterioară datei de 11

februarie 2006, astfel că, în măsura arătată, cererea privind dobânda legală a

fost respinsă.

Cât despre dobânda

legală solicitată pentru perioada ulterioară datei de 11 februarie 2006, a

considerat că aceasta este datorată în temeiul art. 43 C. com., potrivit căruia

datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din

ziua când ele devin exigibile.

Calculul dobânzii

pentru intervalul de timp în care aceasta este datorată (începând cu 11

februarie 2006) efectuat de expertul desemnat a fost realizat în cadrul

obiectivului 2, stabilind că valoarea acesteia pentru perioada 11 februarie

2006 - 19 octombrie 2011 (data întocmirii raportului) este de 418.401,74 RON,

valoarea fiind reținută de tribunal, care a înlăturat opinia diferită a

expertului-parte al pârâtei, ca insuficient argumentată.

De asemenea, a notat

că dobânda este datorată și în continuare, până la achitarea integrală a

debitului, în vederea respectării principiului reparării integrale a

prejudiciului.

Apelul. Decizia

instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei

sentințe și Încheierilor din 4 aprilie 2011, 1 iunie 2011 și 1 februarie 2012,

au declarat apel SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL, căile de atac

astfel promovate fiind respinse de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, prin Decizia civilă nr. 149 din 30 aprilie 2013.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, așa cum rezultă cu

forță obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., din Decizia nr. 3127 din 20

iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta SC C. Buzău SA

își valorifică prin prezenta acțiune un drept de creanță stabilit prin

Protocoalele nr. X2 din 25 septembrie 1998 și nr. X3 din 26 noiembrie 1998, iar

nu o cotă-parte din beneficiul unității ca urmare a distribuirii, raportat la

O.G. nr. 23/1996.

A notat că prin

aceeași decizie s-a reținut că reclamanta și-a justificat calitatea procesuală

activă, instanța supremă examinând excepția prin raportare la temeiul juridic

al acțiunii, H.G. nr. 184/1997, la natura juridică de drept de creanță a

dreptului dedus judecății, dar și la titlurile creanței pretinse, referitor la

care s-a reținut că se află în patrimoniul reclamantei la data sesizării

instanței. Totodată, prin aceeași decizie, au fost înlăturate și susținerile

întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 23/1996, cât și cele raportate la cesiunea

dreptului de creanță către F.N.R.D., întrucât s-a apreciat că asupra

respectivei cesiuni reclamanta a revenit, creanța reintrându-i în patrimoniu.

De asemenea, prin

decizia amintită, în cuprinsul dispozitivului a fost respinsă excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

De altă parte, a

notat că prin Sentința comercială nr. 322 din 31 ianuarie 2006 a Tribunalului

București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru

judecat validitatea pct. 9 al Protocolului din 21 decembrie 1998 încheiat de SC

C. Brăila SA, prin care acesta s-a obligat să vireze suma de 9.148.168.000 ROL,

din profitul nerepartizat, realizat până la 30 iunie 1997, către SC C. Buzău

SA.

Analizând probatoriul

administrat prin prisma celor mai sus reținute, curtea de apel a constatat că

prin Protocolul nr. X5 din 26 noiembrie 1998 înregistrat la A.N.P.A. - R.A.,

pârâta SC C. Brăila SA s-a obligat valabil la plata sumei de 9.148.168.000 ROL

către SC C. Buzău SA, în scopul acoperirii pierderilor înregistrate până la 30

iunie 1997.

Validitatea

obligației a fost stabilită irevocabil pe calea acțiunii în constatarea

nulității, prin care se invocase lipsa obiectului obligației, ca urmare a

inexistenței profitului nerepartizat, a erorii obstacol asupra identității

obiectului și a amenințării cu imposibilitatea constituirii ca persoană

juridică.

A mai subliniat că

acestei obligații, asumate de SC C. Brăila SA, îi corespunde dreptul corelativ

recunoscut reclamantei prin Protocolul nr. X2 din 25 mai 1998.

Apreciind, prin

raportare la criticile invocate de către SC C. Brăila SA și SC C.A. Brăila SRL,

că se impune analizarea excepțiilor invocate în primă instanță, instanța de

apel a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a SC

C. Buzău SA, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C

.proc. civ., de vreme ce instanța supremă a constatat existența calității

procesuale active prin raportare la natura raportului juridic și la temeiul de

drept al acțiunii.

În aceste condiții, a

înlăturat susținerile potrivit cărora excepția lipsei calității procesuale

active s-ar întemeia pe o cauză nouă, neavută în vedere la soluționarea

excepției în primă instanță, cât timp însuși recursul a purtat asupra greșitei

soluționări a cauzei, în temeiul acestei excepții.

Cu privire la

excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a notat că în puterea

lucrului judecat intră dispozitivul hotărârilor judecătorești, doctrina și

jurisprudența recunoscând același efect și considerentelor, în măsura reflectării

lor în dispozitiv. Procedând la verificarea afirmațiilor apelantelor, curtea de

apel a constatat că data scadenței este cea la care dreptul de creanță s-a

născut în patrimoniul creditorului, adică la momentul încheierii Protocolului

din 25 mai 1998, raportat la care cererea formulată la data de 8 ianuarie 2001

nu este prescrisă.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA și, implicit, a SC C.A.

Brăila SRL, pentru inexistența unui raport juridic direct între părțile în

litigiu, instanța de prim control judiciar a notat că între părți nu a

intervenit un contract sinalagmatic, că raporturile juridice dintre ele nu

implică drepturi și obligații reciproce, prestații dublate de contraprestații,

dar nici un contract unilateral cu obligații numai în sarcina uneia dintre

părți, dar a subliniat că nu doar contractele sunt izvoare ale drepturilor de

creanță, acestea putând să fie generate de variate fapte juridice.

Astfel, curtea de

apel a reținut că în procedura specială reglementată de H.G. nr. 1054/1995, a

luat ființă A.N.P.A. - R.A., prin reorganizarea R. R.A.; prin H.G. nr.

184/1997, Anexa 1, s-a dispus înființarea a douăzeci și nouă de societăți

comerciale în vederea privatizării, printre care se regăsesc și societățile în

litigiu.

Instanța de apel a

notat că reorganizarea nu a presupus și preluarea pierderilor înregistrate de

anumite sucursale la datoria publică, astfel că prin Adresele nr. 107/1998 și

nr. 108/1998 ale A.N.P.A. - R.A., s-a dispus redistribuirea profitului către

unitățile cu pierderi, cu menționarea sumelor cuvenite și respectiv datorate,

în protocoalele de predare-primire.

De aceea, a apreciat

că dreptul de creanță, chiar dacă nu izvorăște dintr-un act juridic comun

părților, este opozabil pârâtei SC C. Brăila SA și succesoarei sale în drepturi

și obligații, SC C.A. SRL.

Pentru rațiuni

identice restructurării societăților prin divizare, a mai constatat că prin

procedura reglementată de H.G. nr. 184/1998, care se completează cu

dispozițiile Legii nr. 31/1990, transmiterea patrimonială a implicat acoperirea

pierderilor regiei înregistrate la diferite sucursale, prin redistribuire din

profiturile înregistrate de alte sucursale, astfel că societățile

nou-înființate cărora li s-a redistribuit o parte din profitul regiei, în speță

SC C. Buzău SA, au dobândit un drept de creanță împotriva societății

nou-înființate în sarcina căreia s-a stabilit obligația la plată.

În consecință, a

apreciat instanța de apel că excepția lipsei calității procesuale pasive,

raportată la inexistența unui raport juridic direct, este nefondată.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Brăila SA, ca urmare a

divizării parțiale, a notat că în cursul procesului, prin Hotărârea Adunării

Generale Extraordinare a Acționarilor SC C. Brăila SA din 16 iulie 2007, s-a

decis divizarea sa parțială, prin desprinderea și transmiterea unei părți din

patrimoniu către SC C.A. SRL, urmare a restructurării, litigiul de față fiind

transferat în patrimoniul societății nou-înființate. Proiectul de divizare

parțială a fost depus și menționat în registrul comerțului, conform Încheierii

nr. 4176 din 2 august 2007 și publicat în extras în M. Of. al României, Partea

a IV-a, nr. 2232 din 21 august 2007.

Conform

Certificatului de înregistrare nr. X6, SC C.A. SRL a fost înregistrată în

registrul comerțului la 7 decembrie 2007.

În acest context,

curtea de apel a apreciat ca fiind irelevant faptul că în litigiul dedus

judecății, pentru identificarea elementului de pasiv constând în dreptul de

creanță în litigiu preluat de societatea nou-înființată prin divizare,

Proiectul de divizare nu a fost publicat în integralitate în Monitorul Oficial,

câtă vreme rezultă că acesta se regăsește în nota contabilă la situația

financiară de divizare, a fost evidențiat în Proiectul de divizare menționat în

registrul comerțului, acte supuse cenzurii conform art. 243

3

din

Legea nr. 31/1990, dar și în raportul de audit, expertul apreciind că

situațiile financiare sunt în concordanță cu Proiectul de divizare.

Apreciind că legitimarea

procesuală a SC C. Brăila SA prezintă relevanță pentru reclamantă doar din

perspectiva solidarității, instanța de apel a constatat că potrivit

dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în vigoare

la data divizării, "dacă un element de pasiv nu este repartizat în

proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei

decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru

elementul de pasiv în cauză".

Or, în cauză, curtea

de apel a apreciat că asupra repartizării elementului de pasiv constând în

dreptul de creanță în litigiu s-a dispus cu claritate în sensul transferării

acestuia în patrimoniul societății nou-înființate, astfel că a reținut că

solidaritatea prevăzută pentru situația de excepție nu subzistă.

Nici prin raportare

la art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data divizării a mai

considerat instanța de apel că nu poate fi reținută calitatea procesuală a

pârâtei SC C. Brăila SA, întrucât solidaritatea prevăzută de aceste dispoziții

este subsecventă imposibilității de realizare a dreptului de creanță recunoscut

pe calea executării silite.

Iar prin cererea

precizatoare, formulată la 10 septembrie 2008, reclamanta nu a învestit legal

instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 243 alin. (3) din Legea

nr. 31/1990, formulată împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite

obligarea acesteia în subsidiar și în limita activelor nete transferate.

În consecință, a

apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că de la data înființării

noii societăți, SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă.

Cât privește cererea

precizatoare având ca obiect despăgubiri ivite după darea hotărârii primei

instanțe și dobânda datorată de la data scadenței și până la data achitării

integrale a creanței reactualizate, cerere care a fost formulată în apel, la

data de 11 februarie 2009, curtea de apel a luat act că pârâtele au opus

excepția inadmisibilității întemeiată pe trei motive diferite, și anume:

încălcarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; încălcarea art. 294 alin. (2) C.

proc. civ. și, respectiv, inadmisibilitatea formulării unei cereri precizatoare

conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în fond după desființare.

Independent de

temeiul de drept invocat de reclamantă, instanța de apel, în temeiul rolului

activ și având în vedere succesiunea etapelor procesuale, ce nu putea fi

anticipată la data formulării cererii, a apreciat că cererea se supune

dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a notat că

prin cererea introductivă, reclamanta și-a rezervat dreptul de a formula o

cerere în despăgubiri, constând în dobânda legală pe cale separată.

Întrucât Sentința

civilă nr. 1684 din 5 martie 2001 a Tribunalului București, prin care cererea a

fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, a fost desființată,

procesul a fost reluat de la primul act, respectiv de la actul de sesizare.

De aceea, curtea de

apel a apreciat că în rejudecarea fondului după desființare, ca urmare a

anulării în tot a procedurii urmate în primă instanță, cererea modificatoare,

chiar formulată în fața instanței de apel și greșit întemeiată în drept, intră

sub incidența art. 132 alin. (1) C. proc. civ., fiind, ca atare, admisibilă.

Referitor la excepția

prescripției dreptului de a cere despăgubiri constând în rata inflației

anterior datei de 11 februarie 2006, a considerat, dată fiind natura intrinsecă

a despăgubirilor constând în actualizarea debitului, că acesta este supus

termenului de prescripție incident debitului principal.

Cât privește excepția

prescrierii dreptului de a cere dobânda legală datorată în temeiul art. 43 C.

com., a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, odată cu stingerea dreptului la acțiune

pentru debitul principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile

accesorii.

Din interpretarea

coroborată a acestor dispoziții cu cele ale art. 12, potrivit cărora dreptul la

acțiune pentru prestații succesive se stinge printr-o prescripție deosebită

pentru fiecare dintre ele, a rezultat că pentru drepturile accesorii

legiuitorul a prevăzut un drept la acțiune distinct, căruia îi este aplicabil

un termen de prescripție propriu, condiționat de exercitarea în termenul de

prescripție a dreptului la acțiune privind dreptul principal.

De aceea, în lipsa

legalei sesizări cu acțiune în valorificarea drepturilor accesorii, termenul

prevăzut de art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și-a continuat cursul, fără ca

acțiunea privind dreptul principal să fi avut ca efect întreruperea cursului

prescripției.

Pentru aceste motive,

curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță s-a raportat la data

sesizării cu cererea completatoare în daune având ca obiect dobânda legală,

respectiv 11 februarie 2009, raportat la care a apreciat ca fiind prescrise,

conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pretențiile anterioare

datei de 11 februarie 2006.

Pe fond, în

considerarea argumentelor expuse anterior, a reținut că în mod întemeiat prima

instanță a apreciat că a fost probat dreptul de creanță al SC C. Buzău SA, în

ceea ce privește debitul principal de 914.816,8 RON, recunoscut prin

protocoalele încheiate cu A.N.P.A. - R.A., opozabile succesoarei în drepturi SC

C.A. SRL.

Cu privire la

actualizarea cu indicele de inflație, întrucât în apelul său SC C.A. SRL a

susținut nemotivarea în drept a soluției pronunțate, instanța de apel a notat

că deprecierea semnificativă a monedei cauzează un prejudiciu creditorului,

care nu poate fi înlăturat decât prin actualizarea debitului la data plății

efective, în raport cu rata oficială a inflației comunicată de Institutul

Național de Statistică, respectiv a indicelui lunar al prețurilor de consum,

această modalitate fiind de natură a compensa diminuarea puterii de cumpărare

și având ca temei principiul bunei-credințe și echității.

Referitor la

admisibilitatea cumulului dintre despăgubirile constând în actualizarea cu rata

inflației și dobânda legală, a reținut că cele două modalități de compensare a

prejudiciului cauzat prin întârzierea plății au finalitate diferită; în timp ce

dobânzile moratorii indemnizează beneficiul nerealizat, ca urmare a întârzierii

la plată, indexarea debitului asigură restituirea efectivă a sumei, nu în

număr, ci în valoare economică.

De aceea, a apreciat că

în mod corect, instanța de fond a acordat despăgubiri constând în actualizarea

debitului cu indicele de inflație și dobândă legală, iar aceasta nu reprezintă

o dublă reparare a prejudiciului.

Cât privește

cuantumul datorat cu titlu de despăgubire, instanța de apel a examinat

concluziile raportului de expertiză contabilă și a reținut că suma acordată de

prima instanță a fost corectă, așa încât, în considerarea argumentelor expuse

anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelurile ca nefondate.

Recursurile. Motivele

de nelegalitate invocate

Împotriva acestei

decizii, SC C. Buzău SA, SC C. Brăila SA și SC C.A. SRL au declarat recurs.

Prin calea de atac

promovată, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei, în sensul

admiterii apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinței civile nr. 3094 din

9 martie 2012 și Încheierii din data de 1 iunie 2011, în ceea ce privește

admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretenția

privind sumele datorate cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11

februarie 2006 și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii

cererii de chemare în judecată și obligării pârâtelor la plata către reclamantă

a sumei de 12.457.318 RON, reprezentând valoarea reactualizată a creanței

datorate (conform opiniei separate a expertului T.G.) și a sumei de 418.401,74

RON, reprezentând dobânda legală datorată de pârâte pe perioada cuprinsă între

11 februarie 2006 și 19 octombrie 2011.

În motivare,

recurenta-reclamantă a expus istoricul relațiilor dintre părți și evoluția

litigiului și arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar

și că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire

la principiile care cârmuiesc materia reparării integrale a prejudiciului; a

invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, a afirmat că decizia atacată nu cuprinde motivele

pentru care i s-au înlăturat apărările formulate în susținerea apelului, bazate

pe proba cu înscrisuri, dar și că se bazează pe motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

Astfel,

recurenta-reclamantă a afirmat că a fost incorect admisă excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru pretenția privind sumele datorate de

intimatele-pârâte cu titlu de dobândă legală anterior datei de 11 februarie

2006, pe care a formulat-o pe calea cererii depuse la instanța de apel la

termenul din 11 februarie 2009, precizată apoi la data de 11 mai 2011, la rejudecarea

în fond în primă instanță.

Astfel, a evocat

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și a subliniat că în

materia prescripției extinctive este consacrată aplicarea principiului

accesorium sequitur principalem.

În continuare,

recurenta-reclamantă a susținut că din interpretarea corectă a dispozițiilor

art. 1 alin. (2) și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că

întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune prin introducerea unei

cereri de chemare în judecată vizează inclusiv dreptul la acțiune privind

drepturile accesorii.

De asemenea, a mai

susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 525 C. civ. de la 1864,

potrivit cărora fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi.

În acest context,

recurenta-reclamantă a distins între noțiunea de dobândă-fruct civil, care

semnifică prețul folosinței capitalului încredințat temporar de creditor unui

debitor obligat să achite o remunerație intitulată dobândă remuneratorie și cea

de dobândă-daună, ce reprezintă suma de bani pe care trebuie să o plătească

debitorul creditorului său pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia prin

întârzierea în executarea obligației pecuniare, reglementată de art. 1088 C.

civ. de la 1864.

În condițiile în care

dobânda solicitată în prezenta cauză a fost determinată de derularea unor

proceduri în cadrul cărora se așteaptă un timp îndelungat să se stabilească

drepturi și obligații a căror certitudine și lichiditate fac obiectul unui

litigiu, suspendat timp de aproape patru ani, la inițiativa SC C. Brăila SA,

recurenta-reclamantă a apreciat că natura juridică a acesteia, din perspectiva

dreptului obligațiilor, este aceea de dobândă restitutorie.

De aceea, a susținut

că acestui tip de dobândă, ce nu poate semnifica o prestație succesivă în

accepțiunea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, nu i se poate aplica regimul

juridic al fructelor civile cu privire la modul de dobândire a acestora, astfel

că a considerat că este exclusă ipoteza nașterii dreptului la acțiune pentru

valorificarea acestui tip de dobândă în aceeași modalitate și potrivit

acelorași reguli cu cele prevăzute pentru dobânda remuneratorie sau pentru

culegerea fructelor civile.

În continuare,

recurenta-reclamantă a mai afirmat că decizia atacată se bazează pe

considerente contradictorii și străine de problema domeniului de aplicare a

art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cuprinsul ei reține, pe

de o parte, că acest text are în vedere doar drepturi accesorii aferente unui

debit principal, iar pe de altă parte, se constată că art. 12 din decret

prevede un drept la acțiune distinct căruia îi este aplicabil un termen de

prescripție propriu, condiționat de exercitarea în termen a dreptului

principal.

Or, susține

recurenta-reclamantă, modul de formulare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și

art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu permite asemenea dezlegări în drept.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958: Odată cu stingerea dreptului principal se stinge

și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

În conformitate cu art.

12 din Decretul nr. 167/1958, în cazul când un debitor este obligat la

prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste

prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.

Astfel,

recurenta-reclamantă a arătat că sintagma tehnico-juridică privind stingerea

dreptului la acțiune printr-o prescripție deosebită nu permite reducerea

regulii legale la identificarea sa ca o regulă specială cu caracter general cu

privire la determinarea momentului începutului cursului prescripției drepturilor

accesorii, care ar semnifica identificarea unei prescripții distincte pentru

toate drepturile cu caracter accesoriu, cum lasă să se înțeleagă decizia

recurată, ci, dimpotrivă, nu se referă decât la acte juridice din care nasc

drepturi în legătură cu exercitarea cărora, corelativ, debitorului îi revine

obligația de a face prestații succesive și nu vizează drepturi accesorii, al

căror regim juridic, sub aspectul prescripției extinctive, astfel cum este

prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1968, nu este modificat.

De aceea,

recurenta-reclamantă a apreciat că regula cuprinsă în art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 nu distinge și cuprinde cursul prescripției dreptului la

acțiune privind drepturile accesorii, inclusiv întreruperea sau suspendarea

cursului, determinat de cursul prescripției dreptului principal căruia dreptul

accesoriu îi este atașat.

Așa fiind, a susținut

că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 16 din

Decretul nr. 167/1958 este în sensul că întreruperea cursului prescripției

dreptului la acțiune prin introducerea unei cereri de chemare în judecată

vizează inclusiv dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, neexistând

nicio rațiune ca în interpretarea principiului disponibilității procesului civil

să se acrediteze teza potrivit căreia prescripția drepturilor accesorii este

autonomă față de prescripția drepturilor principale de care acestea depind.

Prin urmare,

recurenta-reclamantă a arătat că în lipsa consacrării judiciare a temeiniciei

pretenției privind dreptul principal, nu se poate pretinde creditorului

necesitatea introducerii unei cereri separate privind drepturile accesorii,

deoarece într-o atare ipoteză, rosturile prescripției ar fi deformate.

În altă ordine de

idei, recurenta SC C. Buzău SA a arătat că a fost incorect apreciată valoarea

actualizată a creanței pe care pârâtele o datorează, în decizia de apel nefiind

examinată critica potrivit căreia prima instanță a omologat varianta de calcul

întocmită de expertul A.D., care nu a respectat obiectivul stabilit prin

Încheierea de la 1 iunie 2011 și nu a luat în considerare coraportul de

expertiză întocmit de expertul T.G., care a actualizat debitul potrivit

obiectivului stabilit. Astfel, a arătat că situația nu este legal permisă de

regulile care organizează procedura administrării probei cu expertiză în

procesul civil, care nu admit omologarea judiciară a unei expertize ce nu

respectă obiectivul stabilit de instanță și validarea unui raport de expertiză

pe baza unui obiectiv stabilit unilateral de expert, cu motivarea că s-ar

aplica o metodă comunicată de Institutul Național de Statistică, iar nu metoda

prevăzută în obiectivul stabilit de judecător.

Astfel, a precizat că

s-a ajuns în situația în care actualizarea creanței bănești s-a făcut avându-se

în vedere exclusiv indicii prețurilor de consum pentru intervalul decembrie

1998 - septembrie 2011, fără a se ține cont de devalorizarea debitului în

raport de inflație.

Astfel,

recurenta-reclamantă a arătat că diferența dintre suma de 12.457.318 RON,

stabilită de expertul T.G. și suma acordată de instanță, de 5.670.400,45 RON,

îi produce o vătămare evidentă.

A susținut că

deplasarea controlului judiciar în domeniul cumulului dintre creanța rezultată

din deprecierea monetară a creanței și dobânda legală s-a făcut de instanță

fără ca problema să fie pusă în dezbaterea părților, considerentul potrivit

căruia cumulul ratei inflației cu dobânda de referință ar reprezenta o dublă

reparație fiind contrazis de chiar premisa raționamentului judiciar din același

considerent potrivit căruia în practica judiciară s-a decis ca admisibil

cumulul dobânzii legale cu actualizarea debitului cu rata inflației.

Iar argumentul

judiciar potrivit căruia determinarea indicelui de inflație presupune

raportarea la dobânda de referință a B.N.R. nu are corespondent în realitate,

conform afirmațiilor autoarei recursului întrucât indicele de inflație aplicat

de expertiza omologată judiciar este indicele de inflație al bunurilor de

consum, iar nu al unor disponibilități bănești la care s-ar fi aplicat deja

dobânda de referință, nicio dovadă nesusținând concluzia instanței de apel

potrivit căreia determinarea indicelui de inflație aplicat de expertiza

omologată prin sentință presupune raportarea la dobânda de referință a B.N.R.

Astfel,

recurenta-reclamantă a apreciat că numai prin actualizarea lunară a sumei

rezultate din adiționarea debitului actualizat cu dobânda de referință se

asigură repararea completă a prejudiciului determinat de deprecierea creanței

bănești.

O altă critică vizează

greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.

Brăila SA, ca urmare a divizării parțiale și a transferului datoriei către SC

C.A. SRL.

Astfel,

recurenta-reclamantă a afirmat că au fost greșit aplicate prevederile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care reglementează răspunderea solidară a

pârâtelor-intimate.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, a susținut că Proiectul de divizare parțială din

16 iulie 2007 nu identifică prezentul litigiu - a cărui judecată la acea dată

era suspendată -, ci Dosarul nr. 26439/3/2004.

Așadar, a afirmat că

Proiectul de divizare nu a repartizat către SC C.A. SRL elementul de pasiv care

constă în pretenția valorificată în litigiul de față.

De aceea,

recurenta-reclamantă a susținut că în speță se verifică pe deplin premisa

aplicării corecte a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr.

31/1990, potrivit cărora dacă un element de pasiv nu este repartizat în

proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei

decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru

elementul de pasiv în cauză. Regula răspunderii solidare pentru elementul de

pasiv a societăților beneficiare nu permite, prin urmare, concluzia potrivit

căreia pârâta-intimată SC C. Brăila SA ar fi pierdut calitatea procesuală

pasivă ca efect al divizării.

De asemenea,

recurenta-reclamantă a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a refuzat

să rețină răspunderea solidară a pârâtei-intimate SC C. Brăila SA pentru ipoteza

subsidiară a reținerii incidenței dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea

nr. 31/1990 care instituie norme juridice ce permit protejarea drepturilor

creditorilor sociali care nu au obținut realizarea creanței lor.

În acest context, a

susținut că dezlegarea dată de instanța de apel este contradictorie, deoarece,

pe de o parte, reține că solidaritatea prevăzută de art. 243 alin. (3) din

Legea nr. 31/1990 (...) este subsecventă imposibilității de realizare a

dreptului de creanță recunoscut pe calea executării silite, iar, pe de altă

parte, reține că SC C. Brăila SA a pierdut calitatea procesuală pasivă în

condițiile în care reclamanta nu a învestit legal instanța cu o cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, formulată

împotriva SC C. Brăila SA prin care să solicite obligarea în subsidiar și în

limita activelor nete transferate.

Or,

recurenta-reclamantă a arătat că a învestit Tribunalul București cu aplicarea,

în subsidiar, a dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, de

vreme ce a făcut obiect al criticii în apel dezlegarea sentinței de fond în

sensul că societatea mamă din care se desprinde partea din patrimoniu nu are

calitatea de societate beneficiară și că societățile beneficiare sunt acelea

cărora li s-au transferat active nete prin divizare, ceea ce exclude societatea

din care s-a desprins partea din patrimoniu.

Mai mult, prin

Încheierea din 25 martie 2013, instanța de apel a admis cererea de administrare

a probei cu înscrisuri din care rezultă verificarea condiției apreciate ca

subsecventă, constând în imposibilitatea de realizare a dreptului de creanță

recunoscut pe calea executării silite.

A arătat

recurenta-reclamantă că analiza cuprinsului Procesului-verbal de constatare

încheiat la 8 ianuarie 2013 de executorul judecătoresc D.E. în Dosarul de

executare nr. 407/2012 relevă că SC C.A. SRL dispune de 721,29 RON în contul

bancar deschis la R.B.R. SA, poprit, că, așa cum rezultă din evidențele

Primăriei Brăila, aceeași societate deține o basculantă cu remorcă, dar și că

în evidențele O.R.C. Brăila sunt înregistrate date privind activitatea numai

până în anul 2011, când a fost realizat un beneficiu net insuficient acoperirii

creanței.

De aceea,

recurenta-reclamantă a apreciat că