ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2671/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 584

din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de

reclamanta O.L., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus

anularea hotărârii nr. 5932 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă

și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantei calitatea de

refugiat în perioada ianuarie 1944 – decembrie 1944 și să-i acorde

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, începând cu data de 01

iulie 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Având în vedere dispozițiile

O.G.

nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000,

jurisprudența în materie a Instanței Supreme, imperativul

asigurării unei practici unitare în considerarea Hotărârii C.E.D.O.

din 6 decembrie 2007 în cauza B. contra României, precum și principiul

nediscriminării consacrat de art. 14 din C.E.D.O., Curtea de apel a

reținut că declarațiile martorilor audiați în

instanță, beneficiari la rândul lor ai drepturilor prevăzute de

ordonanță,

coroborate cu celelalte

înscrisurile depuse în

probațiune, au relevat împrejurarea că soțul

reclamantei s-a refugiat în perioada ianuarie – decembrie 1944 din localitatea

de domiciliu satul Bociu, comuna Mărgău, județul Cluj, în satul Scrind-Frăsinet,

comuna Mărgău, ca urmare a persecuțiilor etnice și a

cedării Ardealului de Nord în urma Diktatului de la Viena.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în

care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500

lei, iar reclamanta a făcut dovada cu martori în privința

încadrării în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de fond a

pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art.

5 coroborat cu art. 1169 și 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora

dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de

0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub

semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai

susține că în practica Instanței Supreme (deciziia nr. 3738/2007)

s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă

persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată

sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub

autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca

urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de

teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă

critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost

pronunțată în lipsa prezentării de către reclamantă a

actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de

persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința

recurată este temeinică și legală, iar recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

În esență,

recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea

de apel sub două aspecte:

recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza

reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori,

având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa

actelor doveditoare prevăzute de ordonanță.

recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se

acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub

administrația statului român ori care au părăsit localitatea de

domiciliu din alte motive decât existența unor persecuții din motive

etnice.

În ceea ce privește dovada

încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, Înalta Curte

reține că, p

otrivit art. 4 alin. (1) și (2)

din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.

1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente”, iar „în

lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin

declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele

interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de

probă prevăzut de lege”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1)

din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența

Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a

afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se

încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție

prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

În cauză reclamanta a depus

diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele

competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum

rezultă din adresa emisă de D.J.C.A.N., în care se

menționează că numitul O.N. (soțul decedat al reclamantei) nu

figurează în documentele deținute de instituție.

Astfel fiind, instanța de

control judiciar reține că instanța de fond, în virtutea rolului

activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel

Cluj a procedat la audierea martorilor T.C. și T.A., pe care le-a apreciat

ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei, din cuprinsul

cărora rezultă că soțul reclamantei s-a refugiat în cursul

lunii ianuarie 1944 din satul natal Bonciu în satul Scrind-Frăsinet unde a

rămas până în luna decembrie 1944 din cauza persecuțiilor din

motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu de către regimul

instaurat în perioada respectivă.

Înalta Curte reține că

întemeiat instanța de fond a constatat că reclamanta se

încadrează în prevederile art. 3 din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, în calitate de

soție supraviețuitoare a numitului O.N. care a avut calitatea de

refugiat în sensul dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1)

C. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se

face dovada situației de fapt constând în refugiul soțului reclamantei

și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act

juridic în sensul dispozițiilor respective.

Criticile din recurs referitoare la categoriile

de persoane care sunt excluse de la beneficiul prevederilor O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neîntemeiate,

având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este

ulterioară hotărârii invocate de recurenta-pârâtă, s-a stabilit,

î

n aplicarea dispozițiilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent

de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de

regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent

dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state

și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați

ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub

administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii

prevăzute de textul de lege mai sus menționat”.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C.

proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P.

Sălaj împotriva sentinței civile nr. 584 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 mai 2010.