ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj reclamanta P.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5871 din 30 iulie 2009, obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de persoană refugiată și, totodată, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În susținerea celor solicitate reclamanta a arătat că a fost refugiată împreună cu familia din localitatea de domiciliu ca urmare a persecuțiilor etnice. La dosarul cauzei s-au depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă, declarațiile autentificate ale martorilor M.A.

și P.S., din care a rezultat că reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat în cursul lunii septembrie 1940, din motive etnice, din sat Vișagu - teritoriul ocupat, județul Cluj, în localitatea Săcuieu, județul Cluj, ca urmare a cedării Ardealului de nord în urma Dictatului de la Viena. Totodată, la dosar a fost depusă hotărârea nr. 8826 din 19 martie 2003, prin care i s-a stabilit calitatea de persoană refugiată martorei M.A. Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 544 din 4 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 5871 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă, a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de persoană refugiată, în perioada 15 septembrie 1940 – 6 martie 1945 și, totodată, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 iunie 2009. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că probele existente în dosar susțin cererea formulată de reclamantă, atestă faptul că în cauză s-a făcut dovada refugierii reclamantei și familiei acesteia în perioada septembrie 1940 – martie 1945 din localitatea de domiciliu în teritoriul neocupat, s-a dovedit că părăsirea domiciliului reclamantei și a familiei acesteia s-a datorat persecuțiilor etnice, că în contextul general în care părinții au suferit prejudicii prin refugiere nu se poate susține că reclamanta nu a avut de suferit aceleași consecințe irevocabile ca și părinții săi.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs se susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice - prezentarea la notar cu martori în vederea obținerii calității de refugiat și obținerea de indemnizații în valoare de până la 500 ron, deci aceste acte juridice au o valoare de peste 0,025 ron. De asemenea, recurenta solicită aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999, coroborat cu prevederile art. 5, art. 1169 și art. 1191 C. civ., având în vedere practica judiciară, atât în fața organelor de cercetare penală, cât și a instanțelor de judecată, privind declarațiile mincinoase.

Recurenta mai arată că în mod constant, în practica recentă, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că schimbarea domiciliului dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român, într-un teritoriu aflat, de asemenea, sub autoritatea statului român, în condițiile în care statul român nu și-a persecutat cetățenii, indiferent de etnia acestora și ca atare mutarea dintr-o localitate în alta din motive de război, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000; deși este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile ale situației de refugiat, legiuitorul, prin O.G. nr. 105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestor categorii de persoane.

De asemenea, recurenta arată, referitor la motivele refugiului, faptul că acesta nu a fost determinat de persecuții etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantei, ci de teama ca persecuțiile ce se exercitau în acea vreme asupra țiganilor și evreilor ar putea să se exercite și asupra sa, astfel că, declarațiile date în cauză nu stabilesc fără putință de tăgadă că reclamanta a fost refugiată pe criterii etnice, astfel că aceasta nu poate beneficia de drepturile pe care le prevede Legea nr. 189/2000. În cauză, Comisia pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată, prin Legea nr. 189/2000, modificată și completată, a considerat necesar a fi prezentate și alte documente pe baza cărora să se dovedească forma de persecuție pentru a se stabili calitatea de refugiat a reclamantei.

Ori în cazul de față documentele solicitate și prevăzute de lege nu au putut fi prezentate de către contestatoare, lipsind aceste acte doveditoare. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă și-a dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte, că s-a aflat în aceeași situație cu reclamanta. Or, în cauză a fost depusă hotărârea din care rezultă că martora reclamantei s-a aflat în aceeași situație cu aceasta. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege, iar situația creată pentru reclamantă și familia acesteia, s-a datorat persecuțiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena.

Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamanta a fost nevoită să se refugieze împreună cu familia, în mod corect instanța de fond a reținut că aceasta a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului și este îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 544 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.