ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj reclamanta P.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5871 din 30

iulie 2009, obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de

persoană refugiată și, totodată, să-i acorde

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În susținerea celor solicitate reclamanta a

arătat că a fost refugiată împreună cu familia din

localitatea de domiciliu ca urmare a persecuțiilor etnice.

La dosarul cauzei s-au depus, în copie,

mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă, declarațiile

autentificate ale martorilor M.A. și P.S., din care a rezultat că

reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat în cursul lunii septembrie

1940, din motive etnice, din sat Vișagu - teritoriul ocupat, județul

Cluj, în localitatea Săcuieu, județul Cluj, ca urmare a cedării

Ardealului de nord în urma Dictatului de la Viena.

Totodată, la dosar a fost depusă

hotărârea nr. 8826 din 19 martie 2003, prin care i s-a stabilit calitatea

de persoană refugiată martorei M.A.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 544

din 4 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, a anulat

hotărârea nr. 5871 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă, a

obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de

persoană refugiată, în perioada 15 septembrie 1940 – 6 martie 1945

și, totodată, să-i acorde drepturile bănești

prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu

modificările ulterioare, începând cu data de 1 iunie 2009.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență,

că probele existente în dosar susțin cererea formulată de

reclamantă, atestă faptul că în cauză s-a făcut dovada

refugierii reclamantei și familiei acesteia în perioada septembrie 1940 –

martie 1945 din localitatea de domiciliu în teritoriul neocupat, s-a dovedit

că părăsirea domiciliului reclamantei și a familiei

acesteia s-a datorat persecuțiilor etnice, că în contextul general în

care părinții au suferit prejudicii prin refugiere nu se poate

susține că reclamanta nu a avut de suferit aceleași

consecințe irevocabile ca și părinții săi.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii

Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivele de recurs se susține că hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice -

prezentarea la notar cu martori în vederea obținerii calității

de refugiat și obținerea de indemnizații în valoare de până

la 500 ron, deci aceste acte juridice au o valoare de peste 0,025 ron.

De asemenea, recurenta

solicită aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999,

coroborat cu prevederile art. 5, art. 1169 și art. 1191 C. civ., având în

vedere practica judiciară, atât în fața organelor de cercetare

penală, cât și a instanțelor de judecată, privind

declarațiile mincinoase.

Recurenta mai arată că în mod

constant, în practica recentă, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că schimbarea domiciliului dintr-o localitate

aflată sub autoritatea statului român, într-un teritoriu aflat, de

asemenea, sub autoritatea statului român, în condițiile în care statul român

nu și-a persecutat cetățenii, indiferent de etnia acestora

și ca atare mutarea dintr-o localitate în alta din motive de război,

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000; deși este de

necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de

domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit

consecințele nefavorabile ale situației de refugiat, legiuitorul,

prin O.G. nr. 105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii

și acestor categorii de persoane.

De asemenea, recurenta arată, referitor

la motivele refugiului, faptul că acesta nu a fost determinat de

persecuții etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantei, ci de teama ca

persecuțiile ce se exercitau în acea vreme asupra țiganilor și

evreilor ar putea să se exercite și asupra sa, astfel că,

declarațiile date în cauză nu stabilesc fără

putință de tăgadă că reclamanta a fost refugiată pe

criterii etnice, astfel că aceasta nu poate beneficia de drepturile pe

care le prevede Legea nr. 189/2000.

În

cauză, Comisia

pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată, prin

Legea nr. 189/2000, modificată și completată, a considerat

necesar a fi prezentate și alte documente pe baza cărora să se

dovedească forma de persecuție pentru a se stabili calitatea de refugiat

a reclamantei. Ori în cazul de față documentele solicitate și

prevăzute de lege nu au putut fi prezentate de către contestatoare,

lipsind aceste acte doveditoare.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile

expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate

se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată

să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr.

105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta

nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă și-a

dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu

înscrisuri și a celei cu martori.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este

necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte,

că s-a aflat în aceeași situație cu reclamanta.

Or, în cauză a fost depusă

hotărârea din care rezultă că martora reclamantei s-a aflat în

aceeași situație cu aceasta.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în

motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege,

iar situația creată pentru reclamantă și familia acesteia,

s-a datorat persecuțiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena.

Cum în cauză s-a făcut

dovada și este de necontestat faptul că reclamanta a fost

nevoită să se refugieze împreună cu familia, în mod corect

instanța de fond a reținut că aceasta a suportat

consecințele morale și materiale ale refugiului și este

îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond

este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr.

544 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.