ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2219/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5743 din mai

2009, obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de persoană

refugiată și, totodată, să-i acorde drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada octombrie 1940 –

noiembrie 1944, începând cu data de 16 decembrie 2008.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că s-a refugiat din motive etnice, împreună cu părinții, din

localitatea Plopiș, județul Sălaj, în localitatea Zece Hotare,

județul Bihor.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare

civilă, arătând că din înscrisurile anexate la dosar și din

declarațiile martorilor audiați, respectiv C.T. și D.A., pârâta

trebuia să rețină calitatea sa de persoană care este

îndreptățită să beneficieze de prevederile Legii nr.

189/2000 întrucât a fost nevoită să părăsească

localitatea de domiciliu datorită persecuțiilor etnice la care a fost

supusă de către autoritățile care s-au instaurat în urma

Dictatului de la Viena.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 479/2009

din 19 octombrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, a anulat

hotărârea nr. 5743 din mai 2009 emisă de pârâtă, a obligat-o pe

aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de persoană

refugiată, în perioada 01 octombrie 1940 – 01 octombrie 1944 și,

totodată, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările

ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2009.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență,

că reclamanta a făcut dovada, prin probele administrate, că se

încadrează în dispozițiile prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000, fiind nevoită să părăsească localitatea de domiciliu

datorită persecuțiilor etnice la care a fost supusă de unul din regimurile

instaurate în intervalul 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii

Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivele de recurs se susține că hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice -

prezentarea la notar cu martori în vederea obținerii calității

de refugiat și obținerea de indemnizații în valoare de până

la 500 ron, deci aceste acte juridice au o valoare de peste 0,025 ron.

De asemenea, recurenta

solicită aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999,

coroborat cu prevederile art. 5, art. 1169 și art. 1191 C. civ., având în

vedere practica judiciară, atât în fața organelor de cercetare penală,

cât și a instanțelor de judecată, privind declarațiile

mincinoase.

Recurenta mai arată că în mod

constant, în practica recentă, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că schimbarea domiciliului dintr-o localitate

aflată sub autoritatea statului român, într-un teritoriu aflat, de

asemenea, sub autoritatea statului român, în condițiile în care statul

român nu și-a persecutat cetățenii, indiferent de etnia acestora

și ca atare mutarea dintr-o localitate în alta din motive de război,

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000; deși este de

necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de

domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit

consecințele nefavorabile ale situației de refugiat, legiuitorul,

prin O.G. nr. 105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii

și acestor categorii de persoane.

De asemenea, recurenta arată, referitor

la motivele refugiului, faptul că acesta nu a fost determinat de

persecuții etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantei, ci de teama ca

persecuțiile ce se exercitau în acea vreme asupra țiganilor și

evreilor ar putea să se exercite și asupra sa, astfel că,

declarațiile date în cauză nu stabilesc fără

putință de tăgadă că reclamanta a fost refugiată pe

criterii etnice, astfel că aceasta nu poate beneficia de drepturile pe

care le prevede Legea nr. 189/2000.

În

cauză, Comisia

pentru aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată, prin

Legea nr. 189/2000, modificată și completată, a considerat

necesar a fi prezentate și alte documente pe baza cărora să se

dovedească forma de persecuție pentru a se stabili calitatea de

refugiat a reclamantei. Ori în cazul de față documentele solicitate

și prevăzute de lege nu au putut fi prezentate de către

contestatoare, lipsind aceste acte doveditoare.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din situațiile

expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate

se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată

să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art.1 din ordonanță se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta

nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă și-a

dovedit calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei cu

înscrisuri și a celei cu martori.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este

necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească, cu acte,

că s-a aflat în aceeași situație cu reclamanta.

Or, în cauză au fost depuse

hotărârile din care rezultă că martorii reclamantei s-au aflat

în aceeași situație cu aceasta.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în

motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute de lege,

iar situația creată pentru reclamantă și familia, s-a datorat

persecuțiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena.

Cum în cauză s-a făcut

dovada și este de necontestat faptul că reclamanta a fost

nevoită să se refugieze împreună cu familia, în mod corect

instanța de fond a reținut că aceasta a suportat consecințele

morale și materiale ale refugiului și este

îndreptățită să se bucure de drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond

este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr.

479 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.