ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2101/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj reclamanta P.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii

Sălaj, anularea hotărârii nr. 5842 din 30 mai 2009, obligarea

acesteia să-i recunoască calitatea de persoană refugiată

și, totodată, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000, pentru perioada martie 1941- noiembrie 1945, începând cu data de 24 aprilie

2009.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că s-a refugiat în luna martie

1941 din satul Pria județul Sălaj cu familia sa în localitatea Turda,

județul Cluj, unde a rămas până în luna noiembrie 1945.

În susținerea acțiunii,

reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare

civilă și declarațiile autentificate ale martorilor T.G. și

P.C.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 519

din 29 octombrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, a anulat

hotărârea nr. 5842 din 30 mai 2009 emisă de pârâtă, a obligat-o

să-i recunoască reclamantei calitatea de persoană

refugiată, în perioada martie 1941 – noiembrie 1945 și,

totodată, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de

Legea nr. 189/2000, începând cu data de 24 aprilie 2009.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență,

că reclamanta a făcut dovada, prin probele administrate, că se

încadrează în dispozițiile prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000.

Împotriva acestei hotărâri

pârâta, Casa Județeană de Pensii Sălaj, a declarat recurs criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivele de recurs se susține că hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice -

prezentarea la notar cu martori în vederea obținerii calității

de refugiat și obținerea de indemnizații în valoare de până

la 500 ron, deci aceste acte juridice au o valoare de peste 0,025 ron.

Recurenta

mai susține că refugiul nu a fost determinat de persecuții etnice

ce s-ar fi exercitat asupra reclamantei, ci de teama ca persecuțiile ce se

exercitau în acea vreme asupra țiganilor și evreilor ar putea să

se exercite și asupra sa, astfel că declarațiile date în cauză

nu stabilesc fără putință de tăgadă că

reclamanta a fost refugiată pe criterii etnice, deci aceasta nu poate beneficia

de drepturile pe care le prevede Legea nr. 189/2000.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6

situații expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate

se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată

să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde

drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr.

105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act

normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta

nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimata-reclamantă a încercat

să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin

intermediul probei testimoniale.

În scopul emiterii eventualelor abuzuri

în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este

necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte

că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul

cauzei au fost depuse hotărârile prin care li se recunoaște

martorilor calitatea de persoană refugiată, însă instanța,

pentru elucidarea stării de fapt trebuia să audieze nemijlocit acești

martori.

Din actele dosarului rezultă,

fără putință de tăgadă, că înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în

motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de

lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o

soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie

să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări

părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de

fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt

cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va

găsi de cuviință, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi

adevărul și pentru a preveni orice greșeală în

cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea

drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele

sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de

față, a fost încălcat principiul nemijlocirii.

Acest principiu constă în

obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate

elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie

să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce

presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au

avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească

înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a

cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit

art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot depune copii

certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună

înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor,

astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori

care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se

bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori

care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei

cercetări la fața locului.

Nu

întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța

fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe

declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc.,

situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită

aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond nu a audiat martorii.

Procedând în acest mod, hotărând în

baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc

adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu

consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate

apărările și susținerile părților, și,

totodată, să audieze nemijlocit martorii.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi admis iar sentința

atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 519

din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010.