ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5027/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 126 din 18 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta I.F. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Sălaj și în consecință a dispus anularea Hotărârii din 16 aprilie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 noiembrie 1940 - 15 octombrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 august 2008. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Dovada încadrării în ipoteza dispozițiilor art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000 se poate realiza în condițiile definite de art. 4 al aceluiași act normativ. Prin Hotărârea din 16 aprilie 2009, Comisia pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 a respins cererea formulată de contestatoarea I.F. cu mențiunea că datele sunt contradictorii în dovedirea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000. Atât în fața organului administrativ cât și în instanță, pentru dovedirea refugiului, reclamanta a depus declarații autentificate ale martorilor A.G. și B.M., iar instanța, apreciind declarațiile respective ca nefiind suficient de convingătoare prin conținutul lor, în temeiul art. 129 alin. (4) și (6) C. proc.

civ. coroborat cu art. 4 alin. (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, a dispus audierea martorului P.F., sub prestare de jurământ, pentru a se lămuri chestiuni legate de starea de fapt cu privire la refugiu. Din declarațiile date în fața instanței de martorii P.F. și L.A., instanța a reținut că refugiul reclamantei și al familiei acesteia a fost determinat de persecuțiile din motive etnice suferite în urma cedării Ardealului de Nord. Constatând că declarațiile martorilor sunt pertinente și concludente, martorii arătând instanței detalii ale refugiului reclamantei, împreună cu familia acesteia, și relatând fapte pe care le-au cunoscut direct și în care au fost implicați personal, Curtea de apel a reținut că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000. Împotriva sentinței civile nr. 126 din 18 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că în cauză nu s-a făcut dovada persecuțiilor din motive etnice care să fi determinat refugiul reclamantei și familiei sale și că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că schimbarea domiciliului din cauza evenimentelor de război nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că în județul respectiv sunt efectuate cercetări cu privire la declarații mincinoase date de martori în litigii similare. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare: În ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte reține că, p otrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”. Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005). Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. În cauză reclamanta a depus diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adresa (fila 19 la dosarul de fond) emisă de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale.

Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce îi revine conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorilor P.F. și L.A. (filele 73 - 75 la dosarul de fond). Instanța a apreciat că atât declarațiile date în fața instanței, cât și declarațiile autentificate date de martorii A.G. și B.M. (filele 62 și 63 la dosarul de fond), sunt pertinente și concludente și atestă cu caracter unitar faptul că reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat din localitatea de domiciliu din cauza persecuțiilor din motive etnice. Înalta Curte reține că întemeiat instanța de fond a constatat că refugiul familiei reclamantei s-a datorat persecuțiilor din motive etnice exercitate de ocupația străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Atâta timp cât în cauză s-a făcut dovada motivelor care au determinat refugiul reclamantei și familiei sale, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la faptul că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că schimbarea domiciliului din cauza evenimentelor de război nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Pentru aceleași motive, nu pot fi primite nici susținerile din recurs referitoare la faptul că în județul respectiv sunt efectuate cercetări cu privire la declarații mincinoase date de martori în litigii similare.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj împotriva sentinței civile nr. 126 din 18 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.