ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3263/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3263/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta C.N.P.A.S., suspendarea executării Ordinului nr. 1021/2009 al

Președintelui C.N.P.A.S., până la pronunțarea instanței de

fond.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a precizat că prin ordinul menționat, conform O.U.G. nr. 105/2009,

a fost dispusă nelegal încetarea contractului de management încheiat

pentru funcția de director coordonator adjunct la D.E.E.C.C.J.P. Suceava,

funcție în care a fost numită prin Ordinul nr. 1254/2009 al M.M.F.O.S.,

în conformitate cu prevederile art. III alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009.

Reclamanta a învederat că

motivul de drept al încetării contractului de management nu a fost

precizat, că ordinul în discuție a fost emis de o persoană

necompetentă, respectiv președintele C.N.P.A.S. București

și nu de persoana care a numit-o în funcție, M.M.P.S. și că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

(cazul bine justificat și paguba iminentă).

Pârâta a formulat întâmpinare

invocând, în principal, excepția netimbrării cererii, a

prematurității și inadmisibilității acțiunii

față de lipsa efectuării procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea cererii pentru nedovedirea în cauză a îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

fond.

Prin sentința nr. 232 din 9

noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea având ca obiect suspendarea

executării Ordinului nr. 1021/2009 emis de Președintele C.N.P.D.A.S.,

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

reținut, în esență următoarele: Legea de aprobare a O.U.G. nr.

37/2009 a fost declarată neconstituțională de Curtea

Constituțională a României prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009,

după ce anterior, la 6 noiembrie 2009 a fost publicată în M. Of. nr. 668, O.U.G. nr. 105/2009 care prin art. XIV alin. (1) abrogă O.U.G. nr. 37/2009,

cu începere de la 6 octombrie 2009.

Astfel, s-a reținut că

odată ce însăși Curtea Constituțională a României a

constatat că în cuprinsul O.U.G. nr. 105/2009 s-a preluat în integralitatea

sa reglementarea cuprinsă în O.U.G. nr. 37/2009 și totodată a

fost abrogată O.U.G. nr. 37/2009, prin art. XIV, este evident că

Ordinul în discuție este sub aspectul legalității, supus unei

îndoieli serioase, pentru că reclamanta avea încheiat contractul de

management pe o durată de 4 ani care era supus Codului Muncii și

asimilat contractului individual de muncă pe durată

nedeterminată, iar în cauză nu s-a făcut dovada condițiilor

de încetare conform art. 55 din Legea nr. 53/2003 și cele prevăzute de

art. 9 din contractul de management.

Pe de altă parte, Ordinul nr. 1021/2009

este emis de Președintele C.N.P.A.S. București și nu de M.M.F.P.S.

care a emis Ordinul nr. 1254/2009 fiind încălcat principiul simetriei

juridice a actului administrativ și art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

A apreciat Curtea că și

celelalte două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

vizând vătămarea reclamantei și paguba iminentă ce i s-ar

crea prin punerea în executare a ordinului sunt, de asemenea, îndeplinite,

deoarece a fost încălcat dreptul său legitim de a ocupa o

funcție de natura celei din care a fost suspendată și i-au fost

afectate drepturile salariale sub aspect material, dar și moral pentru

că suspendarea dintr-o funcție de conducere poate atinge grav probitatea

profesională și morală, în lipsa unor motive ce țin de

exercitarea defectuoasă a managementului.

Împotriva sentinței nr. 232 din

9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs C.N.P.A.S.

În motivele de recurs se arată

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției

prematurității și inadmisibilității cererii de chemare

în judecată formulate prin întâmpinare.

Excepția de prematuritate se consideră

că trebuia admisă deoarece reclamanta a înțeles să

introducă acțiunea în contencios fără să depună

plângere prealabilă și să aștepte răspunsul la acesta

pentru că instituția avea un termen de soluționare de 30 de

zile, care este un termen de prescripție, iar în speță dreptul

la acțiune nu este actual pentru că dispozițiile legale impun

existența unui anumit moment pentru a formula acțiune, respectiv data

de la care s-a primit răspunsul la plângerea prealabilă adresată

instituției publice.

S-a solicitat, de aceea, admiterea

excepției de prematuritate a cererii.

Excepția

inadmisibilității acțiunii a fost invocată și s-a

solicitat a fi admisă pentru că nu au fost respectate termenele

prevăzute de lege pentru soluționarea unei plângeri prealabile.

Se arată că reclamanta nu

s-a adresat cu o plângere recurentei și nici nu a făcut dovada

că nu ar fi primit răspuns la cererea sa, nedepunând înscrisuri din

care să rezulte faptul că această instituție nu ar fi

respectat termenul legal de soluționare a cererii sale.

Pentru a se adresa instanței de

contencios administrativ, persoana vătămată într-un drept sau

interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie ca acea

persoană să fie nemulțumită de răspunsul primit la

plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente

sau dacă nu a primit vreun răspuns în termenul prevăzut de art. 7

alin. (4).

Pentru că reclamanta nu a

înțeles să aștepte răspunsul la plângerea formulată

și nici nu a expirat termenul legal de 30 de zile în care instituția

publică avea obligația de a-i răspunde, s-a solicitat admiterea

excepției inadmisibilității acțiunii.

În sprijinul acestei excepții

au fost invocate și dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și art. 5

alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cererii se critică

soluția instanței de fond pentru că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Se arată că nu pot

constitui „îndoieli” asupra legalității O.U.G. nr. 105/2004

prevederile care fac trimitere la cele ale O.U.G. nr. 37/2009 și nu pot

duce la suspendarea unui act administrativ pentru că ordinul a fost emis

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 105/1999

care era în vigoare și asupra căruia nu s-a pronunțat nicio

excepție de neconstituționalitate.

Referitor la susținerea

instanței de fond în legătură cu competența și

simetria emiterii ordinului s-a învederat faptul că prin art. 9 alin. (9)

din H.G. nr. 227/2009 pentru modificarea și completarea Statutului C.N.P.AD.A.S.,

președintelui C.N.P.A.S. i-au fost delegate atribuțiile ministrului

în domeniul asigurărilor sociale de stat.

recurs.

După examinarea motivelor de

recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente:

În fața instanței de fond,

în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta S.M.

a solicitat suspendarea Ordinului nr. 1021/2009 a Președintelui C.N.P.A.S.,

prin care, în baza prevederilor O.U.G. nr. 105/1999 înceta contractul de

management încheiat de aceasta cu M.M.F.P.S., începând cu data de 14 octombrie 2009,

urmând ca să înceteze și suspendarea din funcția publică

deținută și să revină în funcția publică de

conducere/ execuție pe care o deține în cadrul aceleiași

instituții.

Reclamanta deținea funcția

de director coordonator adjunct – D.E..C. în cadrul C.J.P. Suceava, fiind

numită în baza O.U.G. nr. 37/2009.

La data de 29 octombrie 2009 a fost

înregistrată plângerea prealabilă adresată C.N.P.A.S. de

către reclamantă prin care solicită revocarea Ordinului nr. 1021

din 13 octombrie 2009.

Cele două excepții

invocate în fața instanței de fond nu au fost analizate de aceasta,

dar pentru că obiectul cauzei îl reprezintă suspendarea unui act

administrativ, cauze care se judecă cu precădere și de

urgență, ele vor fi analizate de către instanța de recurs.

Pentru că motivele invocate

sunt aproape identice, Înalta Curte va respinge cele două excepții

pentru următoarele considerente:

Este adevărat că, potrivit

art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră

vătămată într-un drept al său ori întru-un interes legitim

printr-un act administrativ individual trebuie să solicite

autorității publice emitente sau autorității ierarhic

superioare, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Și termenul pentru formularea

acțiunii în contencios administrativ este legat de această plângere

prealabilă, pentru că persoana vătămată se poate

adresa instanței după comunicarea răspunsului la plângerea

prealabilă, după data comunicării refuzului nejustificat de

soluționare a cererii, de la data expirării termenului de

soluționare a plângerii prealabile.

Însă aceste dispoziții

invocate în recurs de către recurentă sunt cele aplicabile unei

acțiuni în anulare a unui act administrativ unilateral.

În speță, obiectul cauzei

îl constituie suspendarea unui act administrativ în condițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul, persoana vătămată poate să

ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Prin urmare, instituției

suspendării reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu îi sunt

aplicabile termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru

că chiar legea dă posibilitatea persoanei vătămate,

odată cu plângerea prealabilă adresată autorității

publice emitente a actului administrativ, să solicite instanței de

contencios administrativ suspendarea acelui act până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a fi admisibilă o

asemenea cerere trebuie dovedită formularea plângerii prealabile, dar nu

se cere ca persoana vătămată să aștepte soluționarea

plângerii prealabile sau să expire termenul pentru soluționarea

acestei cereri, tocmai pentru că este o situație de excepție.

În cauză, reclamanta a dovedit

că, după sesizarea autorității publice emitente, a formulat

cererea de suspendare pe care a adresat-o instanței de fond, astfel

că cererea sa nu este prematură.

Cererea de suspendare nu este nici

inadmisibilă pentru că la dosarul instanței de fond există

dovada depunerii plângerii prealabile, deși recurenta invocă faptul

că reclamanta nu s-a adresat cu o plângere acestei autorități,

iar, pe de altă parte, invocă faptul că reclamanta nu a

așteptat răspunsul la plângerea prealabilă.

Însă, în ceea ce privește

fondul cauzei, recursul declarat este fondat.

Suspendarea actelor administrative

reprezintă o situație de excepție și ea se poate dispune

numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba

iminentă, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Legea contenciosului administrativ a

definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind

„împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ”.

Referitor la această

condiție trebuie amintit că O.U.G. nr. 105/2009, act normativ în baza

căruia a fost emis actul a cărui suspendare se solicită, a fost

declarată ca neconstituțională, dar și O.U.G. nr. 37/2009,

act normativ în baza căruia a fost numit reclamantul în funcția

publică și încheiat contractul de management, a fost declarat ca

neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257

din 7 octombrie 2009.

În privința efectelor

declarării ca neconstituționale a acestor acte normative, trebuie

amintite considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curții

Constituționale, decizie în care s-au declarat neconstituționale

și unele modificări ale Legii nr. 188/1999 și unde s-a precizat

că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are

ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora

(contracte de management, actele administrative date în aplicarea celor

două ordonanțe de urgență)”.

Referitor la condiția „pagubei

iminente”, legea contenciosului administrativ o definește, în art. 2 alin.

(1) lit. ș), ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Pentru a se considera

îndeplinită această condiție nu se poate aprecia că

măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea

însăși, duce la producerea unei pagube iminente.

Reclamanta a făcut referire la

drepturile salariale și cele adiacente de care ar fi lipsit, dar, în cazul

în care acțiunea în anulare a actului va fi admisă, această

problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu.

Nici despre consecințe pe plan

material nu s-au prezentat dovezi, mai ales că în Ordinul nr. 1021/2009 se

prevede că reclamanta va reveni pe funcția publică de conducere/

execuție pe care a deținut-o în cadrul aceleiași

instituții.

Pentru că nu s-a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

În baza art. 312 C. proc. civ.,

raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va

fi modificată sentința în sensul respingerii cererii de suspendare ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.N.P.D.A.S.

împotriva sentinței nr. 232 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei S.M., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.