ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3263/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.S., suspendarea executării Ordinului nr. 1021/2009 al Președintelui C.N.P.A.S., până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că prin ordinul menționat, conform O.U.G. nr. 105/2009, a fost dispusă nelegal încetarea contractului de management încheiat pentru funcția de director coordonator adjunct la D.E.E.C.C.J.P. Suceava, funcție în care a fost numită prin Ordinul nr. 1254/2009 al M.M.F.O.S., în conformitate cu prevederile art. III alin. (4) din O.U.G.

nr. 37/2009. Reclamanta a învederat că motivul de drept al încetării contractului de management nu a fost precizat, că ordinul în discuție a fost emis de o persoană necompetentă, respectiv președintele C.N.P.A.S. București și nu de persoana care a numit-o în funcție, M.M.P.S. și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat și paguba iminentă). Pârâta a formulat întâmpinare invocând, în principal, excepția netimbrării cererii, a prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa efectuării procedurii prealabile. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii pentru nedovedirea în cauză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 232 din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 1021/2009 emis de Președintele C.N.P.D.A.S., până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în esență următoarele: Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, după ce anterior, la 6 noiembrie 2009 a fost publicată în M. Of. nr. 668, O.U.G. nr. 105/2009 care prin art. XIV alin. (1) abrogă O.U.G. nr. 37/2009, cu începere de la 6 octombrie 2009. Astfel, s-a reținut că odată ce însăși Curtea Constituțională a României a constatat că în cuprinsul O.U.G.

nr. 105/2009 s-a preluat în integralitatea sa reglementarea cuprinsă în O.U.G. nr. 37/2009 și totodată a fost abrogată O.U.G. nr. 37/2009, prin art. XIV, este evident că Ordinul în discuție este sub aspectul legalității, supus unei îndoieli serioase, pentru că reclamanta avea încheiat contractul de management pe o durată de 4 ani care era supus Codului Muncii și asimilat contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, iar în cauză nu s-a făcut dovada condițiilor de încetare conform art. 55 din Legea nr. 53/2003 și cele prevăzute de art. 9 din contractul de management. Pe de altă parte, Ordinul nr. 1021/2009 este emis de Președintele C.N.P.A.S. București și nu de M.M.F.P.S. care a emis Ordinul nr. 1254/2009 fiind încălcat principiul simetriei juridice a actului administrativ și art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

A apreciat Curtea că și celelalte două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 vizând vătămarea reclamantei și paguba iminentă ce i s-ar crea prin punerea în executare a ordinului sunt, de asemenea, îndeplinite, deoarece a fost încălcat dreptul său legitim de a ocupa o funcție de natura celei din care a fost suspendată și i-au fost afectate drepturile salariale sub aspect material, dar și moral pentru că suspendarea dintr-o funcție de conducere poate atinge grav probitatea profesională și morală, în lipsa unor motive ce țin de exercitarea defectuoasă a managementului. 3. Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței nr. 232 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs C.N.P.A.S.

În motivele de recurs se arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției prematurității și inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate prin întâmpinare. Excepția de prematuritate se consideră că trebuia admisă deoarece reclamanta a înțeles să introducă acțiunea în contencios fără să depună plângere prealabilă și să aștepte răspunsul la acesta pentru că instituția avea un termen de soluționare de 30 de zile, care este un termen de prescripție, iar în speță dreptul la acțiune nu este actual pentru că dispozițiile legale impun existența unui anumit moment pentru a formula acțiune, respectiv data de la care s-a primit răspunsul la plângerea prealabilă adresată instituției publice.

S-a solicitat, de aceea, admiterea excepției de prematuritate a cererii. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată și s-a solicitat a fi admisă pentru că nu au fost respectate termenele prevăzute de lege pentru soluționarea unei plângeri prealabile. Se arată că reclamanta nu s-a adresat cu o plângere recurentei și nici nu a făcut dovada că nu ar fi primit răspuns la cererea sa, nedepunând înscrisuri din care să rezulte faptul că această instituție nu ar fi respectat termenul legal de soluționare a cererii sale.

Pentru a se adresa instanței de contencios administrativ, persoana vătămată într-un drept sau interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie ca acea persoană să fie nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit vreun răspuns în termenul prevăzut de art. 7 alin. (4). Pentru că reclamanta nu a înțeles să aștepte răspunsul la plângerea formulată și nici nu a expirat termenul legal de 30 de zile în care instituția publică avea obligația de a-i răspunde, s-a solicitat admiterea excepției inadmisibilității acțiunii. În sprijinul acestei excepții au fost invocate și dispozițiile art. 103 C. proc. civ. și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cererii se critică soluția instanței de fond pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se arată că nu pot constitui „îndoieli” asupra legalității O.U.G. nr. 105/2004 prevederile care fac trimitere la cele ale O.U.G. nr. 37/2009 și nu pot duce la suspendarea unui act administrativ pentru că ordinul a fost emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 105/1999 care era în vigoare și asupra căruia nu s-a pronunțat nicio excepție de neconstituționalitate. Referitor la susținerea instanței de fond în legătură cu competența și simetria emiterii ordinului s-a învederat faptul că prin art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 227/2009 pentru modificarea și completarea Statutului C.N.P.AD.A.S., președintelui C.N.P.A.S.

i-au fost delegate atribuțiile ministrului în domeniul asigurărilor sociale de stat. 4. Soluția instanței de recurs. După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente: În fața instanței de fond, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta S.M. a solicitat suspendarea Ordinului nr. 1021/2009 a Președintelui C.N.P.A.S., prin care, în baza prevederilor O.U.G. nr. 105/1999 înceta contractul de management încheiat de aceasta cu M.M.F.P.S., începând cu data de 14 octombrie 2009, urmând ca să înceteze și suspendarea din funcția publică deținută și să revină în funcția publică de conducere/ execuție pe care o deține în cadrul aceleiași instituții.

Reclamanta deținea funcția de director coordonator adjunct – D.E..C. în cadrul C.J.P. Suceava, fiind numită în baza O.U.G. nr. 37/2009. La data de 29 octombrie 2009 a fost înregistrată plângerea prealabilă adresată C.N.P.A.S. de către reclamantă prin care solicită revocarea Ordinului nr. 1021 din 13 octombrie 2009. Cele două excepții invocate în fața instanței de fond nu au fost analizate de aceasta, dar pentru că obiectul cauzei îl reprezintă suspendarea unui act administrativ, cauze care se judecă cu precădere și de urgență, ele vor fi analizate de către instanța de recurs.

Pentru că motivele invocate sunt aproape identice, Înalta Curte va respinge cele două excepții pentru următoarele considerente: Este adevărat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori întru-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Și termenul pentru formularea acțiunii în contencios administrativ este legat de această plângere prealabilă, pentru că persoana vătămată se poate adresa instanței după comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă, după data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii, de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile.

Însă aceste dispoziții invocate în recurs de către recurentă sunt cele aplicabile unei acțiuni în anulare a unui act administrativ unilateral. În speță, obiectul cauzei îl constituie suspendarea unui act administrativ în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Prin urmare, instituției suspendării reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu îi sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru că chiar legea dă posibilitatea persoanei vătămate, odată cu plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente a actului administrativ, să solicite instanței de contencios administrativ suspendarea acelui act până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a fi admisibilă o asemenea cerere trebuie dovedită formularea plângerii prealabile, dar nu se cere ca persoana vătămată să aștepte soluționarea plângerii prealabile sau să expire termenul pentru soluționarea acestei cereri, tocmai pentru că este o situație de excepție.

În cauză, reclamanta a dovedit că, după sesizarea autorității publice emitente, a formulat cererea de suspendare pe care a adresat-o instanței de fond, astfel că cererea sa nu este prematură. Cererea de suspendare nu este nici inadmisibilă pentru că la dosarul instanței de fond există dovada depunerii plângerii prealabile, deși recurenta invocă faptul că reclamanta nu s-a adresat cu o plângere acestei autorități, iar, pe de altă parte, invocă faptul că reclamanta nu a așteptat răspunsul la plângerea prealabilă. Însă, în ceea ce privește fondul cauzei, recursul declarat este fondat. Suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Legea contenciosului administrativ a definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Referitor la această condiție trebuie amintit că O.U.G. nr. 105/2009, act normativ în baza căruia a fost emis actul a cărui suspendare se solicită, a fost declarată ca neconstituțională, dar și O.U.G.

nr. 37/2009, act normativ în baza căruia a fost numit reclamantul în funcția publică și încheiat contractul de management, a fost declarat ca neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009. În privința efectelor declarării ca neconstituționale a acestor acte normative, trebuie amintite considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curții Constituționale, decizie în care s-au declarat neconstituționale și unele modificări ale Legii nr. 188/1999 și unde s-a precizat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Referitor la condiția „pagubei iminente”, legea contenciosului administrativ o definește, în art. 2 alin. (1) lit. ș), ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public. Pentru a se considera îndeplinită această condiție nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea însăși, duce la producerea unei pagube iminente. Reclamanta a făcut referire la drepturile salariale și cele adiacente de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acțiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu. Nici despre consecințe pe plan material nu s-au prezentat dovezi, mai ales că în Ordinul nr. 1021/2009 se prevede că reclamanta va reveni pe funcția publică de conducere/ execuție pe care a deținut-o în cadrul aceleiași instituții.

Pentru că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi modificată sentința în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței nr. 232 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei S.M., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.