ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1815/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1815/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 235 din 9

noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost respinse excepțiile

lipsei de obiect și a inadmisibilității acțiunii formulate de

pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale

și a fost admisă acțiunea reclamantului E.C. privind suspendarea

ordinului nr. 2117 din 9 octombrie 2009 emis de pârât până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că excepțiile

invocate de pârât sunt neîntemeiate , întrucât acțiunea reclamantului

privind suspendarea ordinului indicat, prin care i s-a acordat un preaviz de 15

zile lucrătoare, la expirarea cărora încetează aplicabilitatea Ordinului

nr. 1153 din 28 mai 2009 și a contractului de management nr. 7 din 28 mai

2009, chiar dacă și-a produs efectele prin punerea în executare, nu

înseamnă că instituția suspendării actului administrativ,

prevăzută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ nu mai poate fi aplicată.

De asemenea, instanța a reținut

că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute

de lege, astfel că acțiunea de față nu este

inadmisibilă.

Pe fondul cauzei deduse

judecății, instanța de fond a reținut că reclamantul a

făcut dovada cazului bine justificat și a pagubei iminente, motiv

pentru care acțiunea reclamantei a fost admisă în sensul suspendării

executării actului emis de pârât și a efectelor concursului organizat

de acesta.

Astfel, instanța a reținut că

în cauza de față există o îndoială serioasă în

privința legalității Ordinului nr. 2117 din 9 octombrie 2009

emis de pârât, văzând dispozițiile art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 acare

prevăd expres faptul că „la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe,

contractele de management aflate în derulare își produc efectele,

până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a

acestuia” și constatând că între părțile în litigiu

există un contract încheiat de management, aflat în derulare și

fără intervenirea unor motive legale de încetare/reziliere a

acestuia.

Instanța a reținut că

și condiția referitoare ala paguba iminentă este

îndeplinită în cauză, întrucât încetarea intempestivă a

contractului de management aflat în derulare, cu privire la funcția

exercitată de reclamant în cadrul Direcției pentru Agricultură

și Dezvoltare Rurală este de natură a produce prejudicii

efective a reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a, în

termen legal, a declarat recurs Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale.

În motivarea recursului, pârâtul

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a

arătat, în esență, următoarele:

A fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a

susținut în principal, că soluția adoptată de

judecătorul fondului asupra excepției lipsei de obiect a cererii este

greșită, întrucât legiuitorul a fixat, prin art. 14 alin. (7) din

Legea nr. 554/2004, limitele și efectele suspendării, rezultând din

aceste prevederi legale că instituția suspendării vizează

doar actele cu executare succesivă, nu și pe cele cu executare dintr-o

dată, cum este cazul în speță, actul de eliberare din

funcție ajungând la termen anterior pronunțării hotărârii și

chiar introducerii acțiunii.

De asemenea, susține recurentul,

întrucât concursul organizat în aplicarea O.U.G. nr. 105/2009 s-a

desfășurat în perioada 19-27 octombrie 2009, pronunțarea unei

soluții de admitere a pretenției privind suspendarea efectelor

acestuia nu se mai justifică, hotărârea fiind lipsită de

finalitate.

Sub aspectul fondului cauzei, s-a

apreciat că cererea de suspendare nu este întemeiată, nefiind îndeplinită

condiția pagubei iminente impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât

reclamantul nu suferă un prejudiciu material ireparabil, în ipoteza

anulării actului acesta urmând să fie repus pe postul ocupat

anterior, cu plata drepturilor bănești de care a fost lipsit în mod

nelegal.

În opinia recurentului, comportă

discuții juridice chiar și condiția aparenței de

nelegalitate a actului, concluzionându-se că nici aceasta nu este

îndeplinită în speță, întrucât orice nulitate implică

cercetarea actului prin raportare la dispozițiile legale în temeiul

cărora a fost emis, iar O.U.G. nr. 105/2009 nu a fost declarată

neconstituțională așa încât să constituie o împrejurare de

natură a crea o îndoială serioasă în privința

legalității actului subsecvent.

Analizând actele și lucrările dosarului,

în raport de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele

considerente:

În raport cu art. 14 alin. (1), care

reglementează un caz de suspendare la cerere, dispusă de

instanța de judecată, pe parcursul etapei procedurii prealabile

administrative (recursul grațios și recursul ierarhic), precum și

cu situația de fapt anterior redată, excepția lipsei de obiect a

cererii de suspendare a fost corect soluționată, concluzia primei

instanțe în sensul că această instituție este

aplicabilă și în privința actelor administrative ale căror consecințe

se întind în timp pe o perioadă nedeterminată fiind întrutotul justificată.

Susținerile contrare ale

recurentului nu pot fi primite, fiind de natură să restrângă

nejustificat sfera actelor administrative vizate de legiuitor prin

reglementarea instituției suspendării executării, ca

operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

cu consecința afectării dreptului unor categorii de particulari de a

solicita acordarea respectivei măsuri de protecție provizorie

împotriva eventualului exces de putere sau abuz de drept al administrației.

Nejustificate sunt și

susținerile recurentului cu privire la lipsa de finalitate a

hotărârii, în condițiile în care nu s-a dispus suspendarea organizării

concursului, ulterior termenului stabilit pentru desfășurarea acestuia,

ci doar a efectelor sale, constând în numirea unei alte persoane într-o

funcție similară cu cea deținută de reclamant.

Sub aspectul fondului cauzei,

hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea

corectă a prevederilor legale incidente în materia suspendării

actelor administrative.

Este de principiu că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție

care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate

și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act

administrativ emis în baza legii

echivalează

cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ

nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât

în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii

exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate

condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând

trei condiții cumulative: a) condiția declanșării

procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat

și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

Acestor trei condiții li se

adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția

plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art.

215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul

sau a autorității

ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în

care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea

actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și

fără nicio formalitate."

Art.

215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului

administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea

administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ

fiscal. (2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului

contribuabilului de a cere suspendarea executării

actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța

competentă poate suspenda executarea, dacă se

depune o

cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul

cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de

până la 2.000 lei."

În ceea ce privește condiția cazului bine

justificat, Curtea observă că, această

exigență legală

trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin

cazuri bine justificate, se precizează în

textul legal mai sus

menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt

și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului

administrativ".

Referitor

la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului

administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public".

Îndeplinirea

respectivelor condiții se analizează în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere

indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care

se bucură actul administrativ și să facă verosimilă

iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus

evaluării.

În

speță, contrar susținerilor recurentului, prevederile O.U.G. nr.

105/2009, care au preluat soluțiile juridice cuprinse în O.U.G. nr.

37/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1629 din 3

decembrie 2009, Curtea Constituțională reținând, între altele,

că modalitatea de reglementare a funcției publice și a actului de

numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze, de

natură a afecta statutul juridic al unor funcționari de conducere din

sfera serviciilor publice deconcentrate.

Or,

această împrejurare este de natură a crea o îndoială

serioasă în privința legalității actului subsecvent emis în

baza respectivului act normativ, alături de celelalte aspecte de

aparentă nelegalitate indicate de reclamant și reținute de prima

instanță, astfel încât susținerile recurentului circumscrise

neîndeplinirii condiției cazului bine justificat nu pot fi primite.

Nejustificate

sunt și susținerile acestuia cu privire la neîndeplinirea condiției

privind iminența pagubei, întrucât prin desființarea funcției

publice de conducere se produce un prejudiciu material și previzibil, constând

în diminuarea drepturilor de natură salarială ale funcționarului

public eliberat din funcție, precum și o posibilă perturbare

gravă a funcționării respectivului serviciu public.

Față

de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței

civile nr. 235 din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.