ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1917/2003

Deliberând asupra recursurilor de

față,

Prin cererea înregistrată sub nr. 5998

din 12 septembrie 2000, reclamanta SC T. SA Titu a solicitat obligarea pârâtei

SC E. SA – SD Târgoviște la plata sumei de 3.536 dolari S.U.A., în echivalent

lei, la data introducerii acțiunii, respectiv 83.690.048 lei, cu titlu de

despăgubiri, reprezentând chirie pentru perioada 1 aprilie 1999 – 12 septembrie

2000, cât și stabilirea indemnizației lunare pentru folosirea în continuare a

terenului și construcției, proprietatea reclamantei, folosite de pârâtă.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că pârâta ocupă o încăpere în suprafață de 20 mp, în care se află

transformatorul și echipamentul electric necesar acestuia, cât și terenul

aferent de 44 mp, iar potrivit art. 53 și 54 din O.U.G. nr. 63/1998, titularii

autorizației de înființare și funcționare a capacităților de producere și distribuție

a energiei electrice beneficiază de dreptul de uz și de servitute asupra

terenurilor și altor bunuri proprietate privată ale altor persoane fizice sau

juridice, în condițiile stabilite prin acordul părților cu privire la

despăgubirile și indemnizația ce trebuie acordate proprietarului.

Tribunalul Dâmbovița, prin sentința nr.

409 din 20 aprilie 2001, a admis, în parte acțiunea reclamantei, a obligat-o pe

pârâtă la 546,43 dolari S.U.A., în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri,

conform O.U.G. nr. 63/1998, pentru perioada 1 aprilie 1999 – 20 septembrie

2000.

A fost stabilită o indemnizație

lunară de 30,93 dolari S.U.A. și obligată pârâta la plata sumei de 216,51

dolari S.U.A., în lei la data plății, ca indemnizație pentru perioada 20

septembrie 2000 – 20 aprilie 2001, cât și, în continuare, după pronunțarea

sentinței.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că se aplică dispozițiile art. 53 și 54 din O.U.G. nr.

63/1998, iar prețul indemnizației pentru existența instalațiilor energetice,

dacă nu a fost stabilit prin acordul părților, va fi decis de instanță.

Au fost înlăturate apărările pârâtei

cu privire la dreptul real de folosință gratuită sau la caracterul public al

terenului, constatându-se că dreptul de proprietate al reclamantei a fost

recunoscut încă din 1993.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Reclamanta susține că, în mod greșit,

instanța de fond nu a acordat despăgubirile aferente lipsei de folosință a

clădirii în care era amplasat transformatorul, contrar dispozițiilor art. 53 și

54 din O.U.G. nr. 63/1998.

Se apreciază că se datorau

despăgubiri și pentru terenul aferent căii de acces până la transformator, iar

cuantumul despăgubirilor este greșit, deoarece trebuiau folosite prețurile

practicate pe piața liberă la închirierea terenurilor și nu tariful de

concesiune practicat de Consiliul Local Titu.

Apelul pârâtei vizează: necompetența

materială a tribunalului, susținându-se că litigiul este civil și nu comercial;

lipsa unui contract de închiriere; caracterul de utilitate publică al bunurilor

(transformatorul și echipamentele); greșita includere a transformatorului și a

clădirii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între F.P.S. și

reclamantă; cât și faptul că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului, mai

ales că, pentru acest teren, nu plătește impozit, potrivit Legii nr. 27/1997.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia nr. 941 din 21 august 2001, a respins, ca nefondate, apelurile,

reținând că au fost respectate dispozițiile art. 53 alin. (3) - (5) din O.U.G. nr.

63/1998, care stabilesc drepturile proprietarului al cărui teren este afectat

de servitutea pentru capacități energetice, că nu se acordă despăgubiri pentru

construcții, iar calculul despăgubirilor este corect, având în vedere suprafața

de teren aferentă postului de transformare de 20 mp, pe care este amplasată

construcția, cât și suprafața de 44 mp, reprezentând suprafața de teren de la

construcție la stâlpii de beton.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor, s-a apreciat că taxele de concesiune, stabilite prin decizia

Consiliului Local Titu nr. 19 din 8 iulie 1993, reprezintă prețul chiriei

practicate în zona Titu.

Apelul pârâtei a fost respins,

considerându-se că lipsa unui contract de închiriere nu poate duce la

neacordarea despăgubirilor, deoarece acestea se datorează în baza legii;

terenul și construcțiile aferente transformatorului nu pot fi caracterizate ca

bunuri de utilitate publică, neregăsindu-se în anexa la Legea nr. 213/1998 și,

întrucât art. 5 din O.U.G. 63/1998, care prevede că suprafața de teren,

reprezentând fundația stâlpilor, este bun public, nu se aplică în cauză,

neexistând ipoteza acestui text de lege.

Dreptul de proprietate al

reclamantei este recunoscut și necontestat de pârâtă sau de altă persoană;

faptul că transformatorul electric și construcția au făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni este nerelevant. Criticile legate

de aceste aspecte au fost considerate neîntemeiate.

Nici nedovedirea prejudiciului nu

este considerată ca reprezentând o critică justificată, deoarece despăgubirile

se acordă în baza legii, prejudiciul fiind prezumat.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către ambele părți.

Reclamanta invocă motive de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., susținând, că în mod

greșit, nu au fost acordate despăgubiri și pentru construcția în care se află

transformatorul și, de asemenea, despăgubirile au fost calculate greșit,

neaplicându-se prețul practicat pe piața liberă, ci cel stabilit prin decizia

Consiliului Local Titu nr. 19/1993.

În recursul său, pârâta invocă

motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., susținând

că atât terenul, cât și clădirea în care se află transformatorul au avut ca

destinație realizarea unui serviciu public de distribuire a energiei electrice

în orașul Titu, anterior apariției reglementării privind energia electrică și

termică prin O.U.G. nr. 63 din 30 decembrie 1998, care nu retroactivează,

astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 53 din acest act normativ, ele

urmând a se aplica capacităților ce se vor executa după apariția O.U.G. nr. 63/1998,

astfel cum prevede chiar textul art. 44 alin. (1) și (2) din acest act

normativ.

Recurenta-pârâtă susține că nu

există un contract de închiriere și că ea beneficiază de un drept de servitute

legală, potrivit art. 54 din O.U.G. nr. 63/1998.

Se arată că, în mod greșit, nu s-a

ținut seama de faptul că terenul este de interes public și construcția

transformatorului a fost realizată de statul român.

Recursurile sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul

reclamantei, se reține că a fost corect aplicată dispoziția legală din art. 53 alin.

(3) – (5) din O.U.G. nr. 63/1998, doar la teren, aceasta nereglementând și

ipoteza construcțiilor afectate de amplasarea unor capacități energetice.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor, instanțele au aplicat corect prețul stabilit prin decizia

Consiliului Local Titu nr. 19/1993, ca fiind prețul recunoscut de autorități în

zona respectivă.

Recursul pârâtei vizează, în primul

rând, aplicabilitatea reglementării din art. 53 al O.U.G. nr. 63 din 30

decembrie 1998.

Se constată că reclamanta solicită despăgubiri pentru

perioada 1 aprilie 1999 – 12 septembrie 2000, deci, ulterior apariției O.U.G. nr.

63/1998, iar, în cauză, nu există un contract care să fi fost încheiat anterior

apariției acestei reglementări.

Inexistența unui contract nu

reprezintă un impediment pentru obținerea despăgubirilor, întrucât acestea se

datorează de la lege. Părțile puteau stabili și reglementa și alte aspecte, dar

nu au făcut-o, ceea ce îndreptățește instanța să facă ea aprecierea

despăgubirilor.

În condițiile în care norma de drept

stabilește posibilitatea ca părțile să hotărască, de comun acord, cu privire la

valoarea despăgubirilor, rezultă că nu operează un drept de servitute gratuit,

cum tinde să obțină pârâta. Nici faptul că instalațiile energetice țin de un

serviciu de interes public nu îndreptățește pe pârâtă să nu plătească

despăgubiri.

Negăsindu-se întemeiate criticile

formulate de pârâtă, se va respinge și recursul acesteia ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

formulat de reclamanta SC T. SA Titu împotriva deciziei nr. 941 din 21 august

2001 a Curții de Apel Ploiești.

Respinge, ca nefondat, recursul

pârâtei SC E. SA, sucursala de distribuție Târgoviște, împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 27 martie 2003.