ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4997/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 6 octombrie 1999, reclamanta Primăria

municipiului Târgoviște a chemat în judecată S.C. A. S.A. Târgoviște, pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună

obligarea pârâtei la plata sumei de 133.908.283 lei compusă din 79.396.635 lei

reprezentând chirie și 54.511.648 lei cu titlu de majorări de întârziere.

La termenul de judecată din 1 februarie 2000,

reclamanta a majorat pretenția dedusă judecății, în sensul obligării pârâtei la

plata sumei de 232.246.489 lei reprezentând chirie și penalități.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la

data de 10 ianuarie 1994 a fost încheiat între RAGC Târgoviște și pârâtă

contractul nr. 16, având ca obiect folosința spațiului în suprafață de 120 mp.

Reclamanta a devenit parte a acestui contract,

în calitate de locator, urmare trecerii activității D.P.O., în temeiul O.G. nr.

30/1997, de la RAGC Târgoviște la Primăria Municipiului Târgoviște.

Pârâta, în calitate de locatar, nu și-a

îndeplinit obligația de plată a chiriei, deși a fost somată în acest sens, în

mod repetat, prin adrese emise de reclamantă, precum și prin notificare

comunicată prin executorul judecătoresc.

În probațiune, reclamanta a depus la dosarul

cauzei copia contractului de închiriere menționat, precum și după notificările

din 30 aprilie 1998, 25 mai 1998, 15 mai 1998. Totodată, aceasta a depus și un

tabel de calcul a chiriei și penalităților datorate de pârâtă.

Prin întâmpinare, contestând dreptul de

proprietate al reclamantei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca

nefondată. Totodată, pârâta a invocat un drept propriu de proprietate asupra

spațiului menționat și semnarea contractului de închiriere, din eroare,

ulterior câștigării licitației organizate pentru închirierea spațiilor

comerciale, la data de 8 decembrie 1993.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică –

construcții prin care s-a concluzionat că reclamanta nu poate dovedi dreptul de

proprietate asupra spațiului închiriat și că pârâta a probat dreptul de

proprietate asupra spațiului menționat, constituit în baza procesului verbal

din 27 noiembrie 1971 privind preluarea acestuia de la CAP.

Prin sentința nr. 1271 din 20 noiembrie 2000,

Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea reclamantului Consiliul local al municipiului Târgoviște, ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra spațiului

menționat, iar contractul de închiriere invocat de aceasta a încetat la data de

2 iunie 1994.

Pe de altă parte, în raport de contractul nr. 58

din 19 aprilie 1999, încheiat de reclamantă cu S.C. S.C. SRL, rezultă că

aceasta, încă de la sesizarea instanței, a apreciat contractul de închiriere

nr. 16/1994 ca fiind caduc.

Ca atare, pretențiile reclamantei privind

obligarea pârâtei la plata chiriei și penalităților nu sunt întemeiate.

Împotriva hotărârii primei instanțe reclamanții

Primăria municipiului Târgoviște și Consiliul local Târgoviște au declarat

apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței atacate în

sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În motivarea apelului, reclamanții au susținut

că instanța de fond a stabilit eronat raporturile dintre părți.

Astfel, pârâta a participat la licitația

organizată pentru închirierea spațiului, contractul nr. 16/1994 fiind încheiat

ca urmare a adjudecării licitației menționate.

Pe de altă parte, instanța de fond s-a pronunțat

cu neobservarea împrejurării că, ulterior încheierii contractului de închiriere

nr.16/1994, prin sentința nr. 399/1999 pârâta a fost obligată la plata chiriei

restante, iar prin decizia nr. 294 din februarie 2001, Curtea de Apel Ploiești

a respins cererea S.C. A. S.A. Târgoviște privind constatarea dreptului de

proprietate asupra spațiului menționat, ceea ce dovedește că pârâta nu a fost

niciodată titulatura dreptului de proprietate invocat.

Prin decizia nr. 477 din 10 aprilie 2001, Curtea

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința atacată în sensul că a

admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 232.246.489 lei cu titlu

de chirie și penalități.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de

control judiciar a reținut că prin contractul de închiriere nr. 16 din 1

ianuarie 1994, reclamanții au închiriat pârâtei, pe o perioadă de 5 ani,

spațiul comercial.

Prin acest contract, pârâta s-a obligat la plata

chiriei negociate, cuvenită pentru folosința spațiului.

Totodată, potrivit art. 6 din contract, neplata

chiriei la termen era sancționată prin plata unor majorări de întârziere de

0,4% pentru fiecare zi de întârziere.

Începând cu data de 1 ianuarie 1998, pârâta nu

și-a mai îndeplinit obligația de plată a chiriei către reclamantă, invocând un drept

de proprietate asupra spațiului.

În dovedirea dreptului invocat, pârâta a depus

la dosar un proces verbal de predare încheiat între aceasta și fostul CAP, cu

privire la o baracă din scânduri de brad, în suprafață de 55,8 mp, precum și o

documentație de construcție.

Dar, urmare expertizei dispuse în cauză, la

judecarea în fond a acesteia, rezultă că suprafața formând obiectul

contractului de închiriere este de 250,11 mp, asupra căreia pârâta nu a

prezentat nici o documentație din care ar rezulta că imobilul ar fi

proprietatea acesteia.

Pe de altă parte, pretinsul drept de proprietate

invocat de pârâtă este infirmat de sentința nr. 399/1999, prin care aceasta a

fost obligată la plata chiriei restante, precum și de decizia nr. 294 din 5

februarie 2000, prin care Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea în

constatare a dreptului de proprietate asupra spațiului în discuție.

Ca atare, cum pârâta nu a făcut dovada dreptului

de proprietate invocat, contractul de închiriere nr. 16/1994 produce efecte

depline între părțile contractante, motiv pentru care acțiunea reclamantei este

întemeiată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta S.C.

A. S.A. Târgoviște a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, pârâta a

susținut că instanța de apel a concluzionat greșit cu privire la neprobarea

dreptului de proprietate, deși la dosarul cauzei a fost depus procesul verbal

de predare-primire din 27 noiembrie 1971 privind magazinul alimentar compus din

3 compartimente, cu toate instalațiile aferente.

Totodată, la dosarul cauzei au fost depuse

înscrisuri din care rezultă, pe de o parte, efectuarea de îmbunătățiri la

spațiul menționat și, pe de altă parte, plata impozitului pe clădiri.

În același timp, instanța de control nu a avut

în vedere concluziile raportului de expertiză privitoare la dreptul de

proprietate asupra spațiului comercial menționat.

Pârâta a mai susținut că instanța de apel a dat

reclamantei mai mult decât s-a cerut, în sensul cuprinderii în calculul chiriei

datorate și a unei perioade ulterioare ajungerii la termen a contractului de

închiriere, precum și a neexaminării calculului prezentat de locator, printr-o

expertiză contabilă.

În concluzie, pârâta a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe

și, în subsidiar, casarea cu trimitere în vederea completării probatoriului.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate,

se constată următoarele:

Urmare adjudecării spațiului comercial situat în

Târgoviște, la licitația organizată în acest scop, a fost încheiat contractul

de închiriere nr. 16 din 10 ianuarie 1994, pentru o perioadă de 5 ani.

Pârâta nu a contestat folosința spațiului

menționat, justificând însă neîndeplinirea obligației contractuale de plată a

chiriei prin calitatea de proprietară a spațiului comercial în discuție.

Or, examinând procesul verbal din 27 noiembrie

1971 invocat de pârâtă în dovedirea pretinsului drept de proprietate asupra

spațiului comercial a cărui folosință a făcut obiectul contractului de

închiriere, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că

primirea-predarea, la care face referire pârâta, nu privește spațiul comercial

menționat.

Ca atare, instanța de apel a stabilit corect

starea de fapt și a statuat că raporturile dintre părțile în litigiu s-au

născut din contractul de închiriere nr. 16/1994 și actului adițional nr. 1/1998

la acest contract.

Or, cum reclamanta, în calitate de locatar, și-a

îndeplinit obligațiile de punere la dispoziție a spațiului închiriat, pârâta,

în calitate de locator, avea obligația de plată a chiriei, conform art.4 din

contractul de închiriere, cu referire la art. 1429 pct. 2 C. civ.

Totodată, neîndeplinirea obligației de plată a

chiriei, în condițiile art. 5 din contractul de închiriere, atrage o majorare a

acesteia, cu 0,4% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 6 din același

contract, cu referire la art. 1066 C. civ.

În cauză, pârâta nu a contestat faptul că

începând cu data de 1 ianuarie 1998 nu a mai plătit chiria stabilită prin

contractul de întârziere.

Solicitând respingerea acțiunii reclamantei,

pârâta a contestat însăși temeiul obligației de plată.

Or, în raport de probatoriul administrat în

cauză, în mod corect s-a stabilit că pârâta este obligată la plata chiriei

restante și penalităților aferente.

Ca atare, criticile formulate sub acest aspect

se constată a fi ne întemeiate.

Pe de altă parte, pârâta nu a contestat cuantumul

chiriei și penalităților, depus de reclamantă la dosarul cauzei.

Așa fiind, în cauză nu s-a impus efectuarea unei

expertize, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub aspectul

acestor critici.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Târgoviște

împotriva deciziei nr. 477 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

11decembrie 2003.