ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4997/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 octombrie 1999, reclamanta Primăria municipiului Târgoviște a chemat în judecată S.C. A. S.A. Târgoviște, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 133.908.283 lei compusă din 79.396.635 lei reprezentând chirie și 54.511.648 lei cu titlu de majorări de întârziere. La termenul de judecată din 1 februarie 2000, reclamanta a majorat pretenția dedusă judecății, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 232.246.489 lei reprezentând chirie și penalități. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 10 ianuarie 1994 a fost încheiat între RAGC Târgoviște și pârâtă contractul nr. 16, având ca obiect folosința spațiului în suprafață de 120 mp.

Reclamanta a devenit parte a acestui contract, în calitate de locator, urmare trecerii activității D.P.O., în temeiul O.G. nr. 30/1997, de la RAGC Târgoviște la Primăria Municipiului Târgoviște. Pârâta, în calitate de locatar, nu și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei, deși a fost somată în acest sens, în mod repetat, prin adrese emise de reclamantă, precum și prin notificare comunicată prin executorul judecătoresc. În probațiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei copia contractului de închiriere menționat, precum și după notificările din 30 aprilie 1998, 25 mai 1998, 15 mai 1998. Totodată, aceasta a depus și un tabel de calcul a chiriei și penalităților datorate de pârâtă. Prin întâmpinare, contestând dreptul de proprietate al reclamantei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Totodată, pârâta a invocat un drept propriu de proprietate asupra spațiului menționat și semnarea contractului de închiriere, din eroare, ulterior câștigării licitației organizate pentru închirierea spațiilor comerciale, la data de 8 decembrie 1993. În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică – construcții prin care s-a concluzionat că reclamanta nu poate dovedi dreptul de proprietate asupra spațiului închiriat și că pârâta a probat dreptul de proprietate asupra spațiului menționat, constituit în baza procesului verbal din 27 noiembrie 1971 privind preluarea acestuia de la CAP. Prin sentința nr. 1271 din 20 noiembrie 2000, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantului Consiliul local al municipiului Târgoviște, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra spațiului menționat, iar contractul de închiriere invocat de aceasta a încetat la data de 2 iunie 1994. Pe de altă parte, în raport de contractul nr. 58 din 19 aprilie 1999, încheiat de reclamantă cu S.C. S.C. SRL, rezultă că aceasta, încă de la sesizarea instanței, a apreciat contractul de închiriere nr. 16/1994 ca fiind caduc. Ca atare, pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata chiriei și penalităților nu sunt întemeiate. Împotriva hotărârii primei instanțe reclamanții Primăria municipiului Târgoviște și Consiliul local Târgoviște au declarat apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În motivarea apelului, reclamanții au susținut că instanța de fond a stabilit eronat raporturile dintre părți. Astfel, pârâta a participat la licitația organizată pentru închirierea spațiului, contractul nr. 16/1994 fiind încheiat ca urmare a adjudecării licitației menționate. Pe de altă parte, instanța de fond s-a pronunțat cu neobservarea împrejurării că, ulterior încheierii contractului de închiriere nr.16/1994, prin sentința nr. 399/1999 pârâta a fost obligată la plata chiriei restante, iar prin decizia nr. 294 din februarie 2001, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea S.C. A. S.A. Târgoviște privind constatarea dreptului de proprietate asupra spațiului menționat, ceea ce dovedește că pârâta nu a fost niciodată titulatura dreptului de proprietate invocat.

Prin decizia nr. 477 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința atacată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 232.246.489 lei cu titlu de chirie și penalități. În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că prin contractul de închiriere nr. 16 din 1 ianuarie 1994, reclamanții au închiriat pârâtei, pe o perioadă de 5 ani, spațiul comercial. Prin acest contract, pârâta s-a obligat la plata chiriei negociate, cuvenită pentru folosința spațiului. Totodată, potrivit art. 6 din contract, neplata chiriei la termen era sancționată prin plata unor majorări de întârziere de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere.

Începând cu data de 1 ianuarie 1998, pârâta nu și-a mai îndeplinit obligația de plată a chiriei către reclamantă, invocând un drept de proprietate asupra spațiului. În dovedirea dreptului invocat, pârâta a depus la dosar un proces verbal de predare încheiat între aceasta și fostul CAP, cu privire la o baracă din scânduri de brad, în suprafață de 55,8 mp, precum și o documentație de construcție. Dar, urmare expertizei dispuse în cauză, la judecarea în fond a acesteia, rezultă că suprafața formând obiectul contractului de închiriere este de 250,11 mp, asupra căreia pârâta nu a prezentat nici o documentație din care ar rezulta că imobilul ar fi proprietatea acesteia.

Pe de altă parte, pretinsul drept de proprietate invocat de pârâtă este infirmat de sentința nr. 399/1999, prin care aceasta a fost obligată la plata chiriei restante, precum și de decizia nr. 294 din 5 februarie 2000, prin care Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra spațiului în discuție. Ca atare, cum pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate invocat, contractul de închiriere nr. 16/1994 produce efecte depline între părțile contractante, motiv pentru care acțiunea reclamantei este întemeiată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta S.C. A. S.A. Târgoviște a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac exercitate, pârâta a susținut că instanța de apel a concluzionat greșit cu privire la neprobarea dreptului de proprietate, deși la dosarul cauzei a fost depus procesul verbal de predare-primire din 27 noiembrie 1971 privind magazinul alimentar compus din 3 compartimente, cu toate instalațiile aferente. Totodată, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă, pe de o parte, efectuarea de îmbunătățiri la spațiul menționat și, pe de altă parte, plata impozitului pe clădiri. În același timp, instanța de control nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză privitoare la dreptul de proprietate asupra spațiului comercial menționat.

Pârâta a mai susținut că instanța de apel a dat reclamantei mai mult decât s-a cerut, în sensul cuprinderii în calculul chiriei datorate și a unei perioade ulterioare ajungerii la termen a contractului de închiriere, precum și a neexaminării calculului prezentat de locator, printr-o expertiză contabilă. În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe și, în subsidiar, casarea cu trimitere în vederea completării probatoriului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: Urmare adjudecării spațiului comercial situat în Târgoviște, la licitația organizată în acest scop, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 16 din 10 ianuarie 1994, pentru o perioadă de 5 ani.

Pârâta nu a contestat folosința spațiului menționat, justificând însă neîndeplinirea obligației contractuale de plată a chiriei prin calitatea de proprietară a spațiului comercial în discuție. Or, examinând procesul verbal din 27 noiembrie 1971 invocat de pârâtă în dovedirea pretinsului drept de proprietate asupra spațiului comercial a cărui folosință a făcut obiectul contractului de închiriere, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că primirea-predarea, la care face referire pârâta, nu privește spațiul comercial menționat. Ca atare, instanța de apel a stabilit corect starea de fapt și a statuat că raporturile dintre părțile în litigiu s-au născut din contractul de închiriere nr. 16/1994 și actului adițional nr. 1/1998 la acest contract.

Or, cum reclamanta, în calitate de locatar, și-a îndeplinit obligațiile de punere la dispoziție a spațiului închiriat, pârâta, în calitate de locator, avea obligația de plată a chiriei, conform art.4 din contractul de închiriere, cu referire la art. 1429 pct. 2 C. civ. Totodată, neîndeplinirea obligației de plată a chiriei, în condițiile art. 5 din contractul de închiriere, atrage o majorare a acesteia, cu 0,4% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 6 din același contract, cu referire la art. 1066 C. civ. În cauză, pârâta nu a contestat faptul că începând cu data de 1 ianuarie 1998 nu a mai plătit chiria stabilită prin contractul de întârziere. Solicitând respingerea acțiunii reclamantei, pârâta a contestat însăși temeiul obligației de plată.

Or, în raport de probatoriul administrat în cauză, în mod corect s-a stabilit că pârâta este obligată la plata chiriei restante și penalităților aferente. Ca atare, criticile formulate sub acest aspect se constată a fi ne întemeiate. Pe de altă parte, pârâta nu a contestat cuantumul chiriei și penalităților, depus de reclamantă la dosarul cauzei. Așa fiind, în cauză nu s-a impus efectuarea unei expertize, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub aspectul acestor critici. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Târgoviște împotriva deciziei nr. 477 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11decembrie 2003.