ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată inițial

Judecătoriei Roman, reclamanta SC T. SA Roman a chemat în judecată pârâta SC E.

SA, sucursala Piatra Neamț, pentru a fi obligată la plata sumei de 518.648.832

lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro cu titlu de daune constând

în lipsa de folosință a spațiului în suprafață de 48 mp, ocupat de postul de

transformare al pârâtei, situat în C.H.R., proprietatea reclamantei și utilizat

în exclusivitate de pârâtă pe ultimii 3 ani, la plata chiriei restante de 4039 euro

și lunar câte 384 euro până la evacuarea din spațiu.

Prin sentința civilă nr. 828 din 29

aprilie 2004, Judecătoria Roman, reinvestită cu soluționarea în urma declinării

competenței materiale, a admis acțiunea și a obligat pârâta la daune în valoare

de 560.162.304 lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro, la

163.380.672 lei chirie lunară restantă reprezentând echivalentul sumei de 4032 euro

și lunar la plata sumei de 384 euro, în echivalent lei la data plății cu titlu

de chirie începând cu data pronunțării și până la evacuarea suprafeței ocupată.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel pârâta, invocând nelegalitatea hotărârii și a solicitat

schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și contencios administrativ, a pronunțat decizia civilă nr. 212 din

19 octombrie 2004 și a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel s-a

reținut că în virtutea dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 318/2003

și având în vedere contractele de furnizare a energiei electrice, în vigoare pe

perioada pentru care se pretind drepturile, reclamanta este în drept să fie

despăgubită pentru lipsa de folosință a spațiului ocupat de postul de

transformare aparținând pârâtei care nu este unul și același cu spațiul afectat

instalației de branșament.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs pârâta invocând drept temei de drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că instanța de apel nu a ținut cont

de relațiile contractuale intervenite între părți stabilite în temeiul

legislației în vigoare respectiv, regulamentul pentru furnizarea și utilizarea

energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 236/1993 potrivit cărora stația care

cuprinde și postul de transformare aparține furnizorului dacă delimitarea se

stabilește în aval de stația de primire, situație menținută cu acordul

intimatei reclamante și cu ocazia încheierii celui de al doilea contract, iar

prin Legea nr. 318/2003, bunurile au intrat în proprietatea privată a altor persoane

fizice și juridice în vecinătatea acestor capacități energetice s-a instituit

dreptul de uz și servitute care se exercită cu titlu gratuit pe toată durata

existenței capacității energetice.

Totodată, conform art. 969 C. civ.

instanța de judecată nu poate interveni în consimțământul părților și să

stabilească o chirie lunară, deoarece s-ar încălca principiul

consensualismului.

Recursul este nefondat.

Potrivit regulamentului pentru

furnizarea și utilizarea energiei electrice aprobat prin H.C.M. nr. 2736/1968,

care a stat la baza încheierii primului contract se stabilea în art. 144 că,

pentru legarea la rețea, consumatorul va pune la dispoziție, în mod gratuit,

firida sau încăperea necesară montării instalației de branșament.

Noul regulament aprobat prin H.G. nr.

236/1993, nu a mai preluat această prevedere, iar prin contractele din 4 iunie

2001 s-a prevăzut că stația de primire este stabilită la „tablou”, care este

situat în încăperea în suprafață de 32 mp.

Deci, elementul esențial al unui

contract de furnizare energie electrică este stația de primire care aparține

reclamantei ori, în cauză, s-a solicitat obligarea la plata contravalorii

lipsei de folosință pentru utilizarea de către pârâtă a spațiului de 48 mp

alăturat celui de 32 mp ocupat de postul de transformare proprietatea statului

și administrat de pârâtă.

Această delimitare clară dintre

stația de primire și transformator rezultă și din art. 41 alin. (2) din H.G.

nr. 236/1993, potrivit căruia clădirile și serviciile interne ale stațiilor de

primire aparțin, după caz consumatorului sau furnizorului funcție de punctul de

delimitare. În cazul în care delimitarea instalațiilor se face în cadrul

stației de primire, apartenența clădirilor stației și a serviciilor interne se

stabilesc în funcție de situația concretă, pe bază de protocol între furnizor

și consumator. În acest caz, spațiul destinat furnizorului se separă de cel al

consumatorului prin pereți sau îngrădiri fixe.

Pe de altă parte, art. 63 din O.U.G.

nr. 63/1998 a stabilit un drept de uz și de servitute prin acord între

proprietarul terenului afectat și titularul autorizației și aceasta este legea

sub care s-a încheiat ultimul contract, la 19 mai 2003 s-a introdus acțiunea

pentru obligarea la plata despăgubirilor aferente ultimilor 3 ani anteriori

acțiunii, în lipsa unui acord, noua lege nr. 318/2003 intrată în vigoare la 16

august 2003, prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 63/1998, neputând produce efecte

decât pentru viitor.

Totodată, nici noua reglementare,

Legea nr. 318/2003 nu exclude, de principiu, plata despăgubirilor pentru

exercitarea dreptului de uz și servitute, legea făcând referire la capacități

energetice care nu pot fi asimilate cu un post de transformare.

Totodată, temeiul acțiunii este art.

998 și art. 999 C. civ. și nu art. 969 C. civ., neputându-se pune astfel în

discuție încălcarea principiului consensualismului și nelegalitatea hotărârii.

Astfel, prin cererea formulată și

precizată (dosar nr. 1286/A/2004 al Judecătoriei Roman), soluționată în aceste

limite de instanța de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata

de daune-interese pe perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii acțiunii

în valoare de 560.162.304 lei, echivalentul sumei de 4032 euro pentru perioada

13 iunie 2003 și până la pronunțarea hotărârii și câte 384 euro/ lună în

echivalent lei la data efectuării plății, cu același titlu, valoarea fiind

stabilită pe baza unei expertize judiciare și nu cu titlu de chirie cum din

eroare instanța de fond a menționat în hotărâre.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

și (2) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar soluția

instanței de apel va fi menținută ca fiind dată cu respectarea legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC E SA, sucursala Neamț, împotriva deciziei nr. 212 din 19 octombrie 2004 a

Curții de Apel Bacău, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 1 februarie 2006.