ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 368/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea adresată inițial Judecătoriei Roman, reclamanta SC T. SA Roman a chemat în judecată pârâta SC E. SA, sucursala Piatra Neamț, pentru a fi obligată la plata sumei de 518.648.832 lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro cu titlu de daune constând în lipsa de folosință a spațiului în suprafață de 48 mp, ocupat de postul de transformare al pârâtei, situat în C.H.R., proprietatea reclamantei și utilizat în exclusivitate de pârâtă pe ultimii 3 ani, la plata chiriei restante de 4039 euro și lunar câte 384 euro până la evacuarea din spațiu.

Prin sentința civilă nr. 828 din 29 aprilie 2004, Judecătoria Roman, reinvestită cu soluționarea în urma declinării competenței materiale, a admis acțiunea și a obligat pârâta la daune în valoare de 560.162.304 lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro, la 163.380.672 lei chirie lunară restantă reprezentând echivalentul sumei de 4032 euro și lunar la plata sumei de 384 euro, în echivalent lei la data plății cu titlu de chirie începând cu data pronunțării și până la evacuarea suprafeței ocupată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta, invocând nelegalitatea hotărârii și a solicitat schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii. Curtea de Apel Bacău, secția comercială și contencios administrativ, a pronunțat decizia civilă nr. 212 din 19 octombrie 2004 și a respins apelul ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel s-a reținut că în virtutea dispozițiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 318/2003 și având în vedere contractele de furnizare a energiei electrice, în vigoare pe perioada pentru care se pretind drepturile, reclamanta este în drept să fie despăgubită pentru lipsa de folosință a spațiului ocupat de postul de transformare aparținând pârâtei care nu este unul și același cu spațiul afectat instalației de branșament. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta invocând drept temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că instanța de apel nu a ținut cont de relațiile contractuale intervenite între părți stabilite în temeiul legislației în vigoare respectiv, regulamentul pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice, aprobat prin H.G.

nr. 236/1993 potrivit cărora stația care cuprinde și postul de transformare aparține furnizorului dacă delimitarea se stabilește în aval de stația de primire, situație menținută cu acordul intimatei reclamante și cu ocazia încheierii celui de al doilea contract, iar prin Legea nr. 318/2003, bunurile au intrat în proprietatea privată a altor persoane fizice și juridice în vecinătatea acestor capacități energetice s-a instituit dreptul de uz și servitute care se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenței capacității energetice. Totodată, conform art. 969 C. civ. instanța de judecată nu poate interveni în consimțământul părților și să stabilească o chirie lunară, deoarece s-ar încălca principiul consensualismului.

Recursul este nefondat. Potrivit regulamentului pentru furnizarea și utilizarea energiei electrice aprobat prin H.C.M. nr. 2736/1968, care a stat la baza încheierii primului contract se stabilea în art. 144 că, pentru legarea la rețea, consumatorul va pune la dispoziție, în mod gratuit, firida sau încăperea necesară montării instalației de branșament. Noul regulament aprobat prin H.G. nr. 236/1993, nu a mai preluat această prevedere, iar prin contractele din 4 iunie 2001 s-a prevăzut că stația de primire este stabilită la „tablou”, care este situat în încăperea în suprafață de 32 mp. Deci, elementul esențial al unui contract de furnizare energie electrică este stația de primire care aparține reclamantei ori, în cauză, s-a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pentru utilizarea de către pârâtă a spațiului de 48 mp alăturat celui de 32 mp ocupat de postul de transformare proprietatea statului și administrat de pârâtă.

Această delimitare clară dintre stația de primire și transformator rezultă și din art. 41 alin. (2) din H.G. nr. 236/1993, potrivit căruia clădirile și serviciile interne ale stațiilor de primire aparțin, după caz consumatorului sau furnizorului funcție de punctul de delimitare. În cazul în care delimitarea instalațiilor se face în cadrul stației de primire, apartenența clădirilor stației și a serviciilor interne se stabilesc în funcție de situația concretă, pe bază de protocol între furnizor și consumator. În acest caz, spațiul destinat furnizorului se separă de cel al consumatorului prin pereți sau îngrădiri fixe. Pe de altă parte, art. 63 din O.U.G.

nr. 63/1998 a stabilit un drept de uz și de servitute prin acord între proprietarul terenului afectat și titularul autorizației și aceasta este legea sub care s-a încheiat ultimul contract, la 19 mai 2003 s-a introdus acțiunea pentru obligarea la plata despăgubirilor aferente ultimilor 3 ani anteriori acțiunii, în lipsa unui acord, noua lege nr. 318/2003 intrată în vigoare la 16 august 2003, prin care s-a aprobat O.U.G. nr. 63/1998, neputând produce efecte decât pentru viitor. Totodată, nici noua reglementare, Legea nr. 318/2003 nu exclude, de principiu, plata despăgubirilor pentru exercitarea dreptului de uz și servitute, legea făcând referire la capacități energetice care nu pot fi asimilate cu un post de transformare.

Totodată, temeiul acțiunii este art. 998 și art. 999 C. civ. și nu art. 969 C. civ., neputându-se pune astfel în discuție încălcarea principiului consensualismului și nelegalitatea hotărârii. Astfel, prin cererea formulată și precizată (dosar nr. 1286/A/2004 al Judecătoriei Roman), soluționată în aceste limite de instanța de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese pe perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii acțiunii în valoare de 560.162.304 lei, echivalentul sumei de 4032 euro pentru perioada 13 iunie 2003 și până la pronunțarea hotărârii și câte 384 euro/ lună în echivalent lei la data efectuării plății, cu același titlu, valoarea fiind stabilită pe baza unei expertize judiciare și nu cu titlu de chirie cum din eroare instanța de fond a menționat în hotărâre.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar soluția instanței de apel va fi menținută ca fiind dată cu respectarea legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC E SA, sucursala Neamț, împotriva deciziei nr. 212 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel Bacău, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 1 februarie 2006.