ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 824/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 4 mai 2000, reclamanta SC C.SA a chemat în judecată pe pârâta SC R.SA, solicitând instanței să dispună constatarea faptului că bunul numit „secție de galvanizare" situat în București, proprietatea reclamantei, închiriat pârâtei în baza contractului de închiriere nr. 208 din 2 aprilie 1998, reprezintă o clădire cu o suprafață în fapt de 6.458 mp și nu de 6.000 mp, cum eronat a fost consemnat în art. 1 din contract și, în consecință, să oblige pârâta să plătească reclamantei suma de 626.544.000 lei, reprezentând contravaloarea a 32.976 dolari S.U.A, să oblige pârâta să semneze actul adițional nr. 1 din 25 noiembrie 1999, iar în caz contrar, să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.000.000 lei, daune cominatorii, pe zi de întârziere, să oblige pârâta la plata sumei de 657.369.416 lei rest de plată, chirie scadentă la 10 aprilie 2000, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 438 din 23 ianuarie 2001, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, s-a reținut că, între părți, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 208/1998, prin care reclamanta s-a obligat să asigure folosința imobilului în litigiu, compus din spațiu de producție și teren aferent, în schimbul unei chirii globale lunare, egală cu contravaloarea a 18.000 dolari S.U.A lunar, în lei la cursul oficial din ziua plății. Acest obiect al contractului a fost stabilit cu certitudine și prin sentința nr. 1850 din 24 martie 2000, a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia nr. 2530/2000 a Curții de Apel București.

Tribunalul a reținut că prețul chiriei nu a fost stabilit în funcție de suprafața imobilului, pentru a se pune problema corectării unor erori de măsurătoare de natură să influențeze valoarea chiriei stabilită prin contract. Aceeași rațiune a condus instanța și la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la semnarea actului adițional nr. 1/1999, prin care se prevedea majorarea chiriei, în raport cu suprafața de 6.458 mp constatată prin măsurători ulterioare, motivat de faptul că instanța nu poate suplini acordul de voință al părților din contract. Cu privire la obligarea pârâtei la plata unui rest de chirie pentru spațiul în litigiu, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada plății parțiale a chiriei pe perioada luată în discuție.

Dimpotrivă, din coroborarea înscrisurilor cu facturile emise de reclamantă, s-a apreciat că dovada plății a fost făcută până în luna aprilie 2000. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1110 din 29 iunie 2001, a respins apelul reclamantei, ca nefondat. În motivarea soluției, s-a reținut că cererea de efectuare a expertizelor solicitate de apelanta reclamantă nu se justifică, întrucât suprafața utilă pentru care s-a încheiat contractul este reprezentată de suprafața imobilului închiriat, neexistând nici o eroare asupra substanței obiectului închiriat, contractul privind un bun imobil individual determinat.

Cu privire la critica referitoare la respingerea probei cu expertiza contabilă, instanța de apel a argumentat în sensul că actul încheiat de părți este unul oneros, pentru care s-a stabilit o chirie forfetară, globală, pentru întreg imobilul închiriat și nu s-a convenit o chirie pe metru pătrat de suprafață pentru a se pune problema unor calcule și verificări, care nu se pot determina decât prin expertiză. La data de 8 august 2001, reclamanta a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și 303 C. proc. civ. Recurenta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. și a susținut, în argumentarea primei critici, că motivarea ambelor hotărâri este străină cauzei.

În concret, recurenta a arătat că, la petitul 1 din cerere, a solicitat instanței, pe calea unei acțiuni în constatare, să se stabilească suprafața construită și cea desfășurată a spațiilor productive din imobilul închiriat, prin administrarea probelor ce se impuneau. Instanța a motivat respingerea cererii prin citarea unei dispoziții contractuale (de altfel, reclamată ca eronat sau interesat inclusă în context) și prin trimitere la conținutul unei hotărâri, dată în altă cauză, deși, din actele depuse, rezultau dimensiuni diferite ale suprafeței spațiului în litigiu. Recurenta critică hotărârile și pentru neadmiterea unei expertize contabile, care să fi stabilit situația plăților. În lipsa acestei probe, soluțiile s-au motivat doar în raport de actele depuse de pârâtă.

Motivul de recurs, prevăzut de art. 304 alin.(9) C. proc. civ., privește pronunțarea soluției fără temei legal, prin aplicarea greșită a legii. Dezvoltând această critică, reclamanta arată că actul de închiriere a fost încheiat de managerul societății. reprezentant al FPS, înainte de privatizare și, întrucât actuala societate nu are calitatea de succesor universal a F.P.S., actele astfel încheiate nu îi sunt opozabile. În această rațiune, susține că instanțele, motivând încheierea contractului prin voința liber exprimată a părților, au aplicat greșit prevederile art. 942, 969 și 970 C. civ. deși, în cauză, erau incidente dispozițiile legale din materia cvasicontractelor. Ultima critică, întemeiată pe pct. 10 al art. 304 C. proc.

civ. face trimitere la nepronunțarea asupra mijloacelor de probațiune depuse de reclamantă, în sensul că ambele instanțe au ignorat cele 2 expertize extrajudiciare aflate la dosar, cât și înscrisurile ce fac dovada pretențiilor din al treilea capăt de cerere. Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probelor. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu privire la prima critică, întemeiată pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Curtea reține că este nefondată.

Părțile au convenit, potrivit art. 1 și, respectiv, art. 4 din contract, asupra închirierii imobilului, ca obiect determinat, identificat prin spații de producție și teren, conform planului întreprinderii, sub denumirea de „noua secție de galvanizare" și nu au stabilit o chirie pe mp de suprafață, ci una globală, pe întreg imobilul. Înscrierea suprafeței de 6.000 mp nu are nici o relevanță în determinarea obligației de plată a pârâtei, atât timp, cât aceasta a fost convenită a fi una forfetară, lunară, pe o construcție și un teren, ca un întreg și nu în raport de suprafață. Trimiterile instanțelor la dispozițiile contractuale și la hotărârea pronunțată în dosarul nr. 7982/1999 nu sunt străine cauzei, fundamentul soluției fiind însăși contractul părților.

Tot corect s-a reținut, prin decizia criticată, că determinarea prin expertiză a suprafeței imobilului, în alt mod decât cea definită de art. 1, înseamnă o modificare unilaterală a contractului, atât sub aspectul obiectului, cât și al prețului. Curtea, reține, de asemenea, că expertiza extrajudiciară ar fi putut fi luată în examinare doar în condițiile în care, coroborată cu alte probe, ar fi fost determinantă și lămuritoare asupra obiectului judecății. Or, în speță, dispozițiile contractuale sunt neechivoce, iar instanța de judecată nu poate substitui acordul pârâtei pentru modificarea celor două clauze contractuale, privind obiectul închirierii și prețul folosinței spațiului, așa cum cere reclamanta.

A susține contrariul, ar însemna încălcarea principiului pacta sunt servanda , ceea ce este de neadmis. Și critica ce vizează motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. este nefondată nu numai pentru că acesta nu a constituit motiv de apel pentru a fi supus controlului judiciar, cu respectarea principiului non omisso medio , dar și pentru că actul de închiriere este opozabil reclamantei, chiar dacă a fost încheiat înainte de privatizare, așa cum corect au reținut instanțele care au soluționat cauza. În fine, probele administrate în cauză au fost corect analizate de instanțele de fond și apel care au respins motivat cererea de expertiză și au apreciat ca nefiind utile rezolvării litigiului expertizele extrajudiciare.

În acest sens, înscrisurile aflate la dosar au făcut probă în ce privește plata chiriei, comparativ cu facturile emise. Tot corect s-a reținut și incidența în cauză a prevederilor art. 1169 și 1170 C. civ., raportate la lipsa dovezilor privind plata parțială a chiriei demonstrată printr-un calcul concret. Prin urmare, chiar și ultima critică, adusă hotărârilor pronunțate în cauză, este nefondată. Curtea, față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei SC C. SA și, conform art. 274 C. proc. civ., va acorda cheltuielile de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA București, împotriva deciziei nr. 1110 din 29 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 11.900.000 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2003.