ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului civil de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 11865 din 7 noiembrie 2003, Judecătoria Craiova
a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Ș.M. împotriva pârâtei SC
E.O. SA, a constatat că pârâta are un drept de uz și beneficiază de servitute
de trecere asupra terenului în suprafață de 8,12 mp situat în Craiova.
A obligat pârâta la plata echivalentului în lei a 8,12 dolari SUA,
reprezentând despăgubiri pentru perioada 13 ianuarie-28 ianuarie 2003 și la
plata unei indemnizații lunare, egală cu echivalentul în lei a 2 dolari SUA,
începând cu data introducerii acțiunii, 28 ianuarie 2003.
A respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate
asupra terenului în suprafață de 8,12 mp.
Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 53
alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 63/1998 și notificarea adresată de reclamantă
pârâtei, în sensul stabilirii unui acord pentru exploatarea instalației
electrice.
Capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al
reclamantei a fost respins ca inadmisibil, față de împrejurarea că are deja
asupra terenului un drept de proprietate exclusiv și necontestat.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia civilă nr. 302 din
1 martie 2004 a Curții de Apel Craiova.
Instanța de apel a respins susținerea apelantei că ar fi dobândit
dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, deoarece posesia s-a
realizat cu acordul proprietarilor, pârâta fiind un detentor precar.
Chiar dacă, la momentul pronunțării sentinței, O.U.G. era abrogată,
conform art. 16 alin. (4) și (6) din Legea nr. 318/2003, dreptul de uz și
servitute se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de
proprietate și a legislației în vigoare.
Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat
recurs pârâta.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., pârâta
arată că decizia este nelegală.
Criticile formulate permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., text în raport de care Înalta Curte constată că recursul nu este
fondat.
Pârâta arată că acțiunea reclamantei privind constatarea existenței
dreptului de uz și a servituții este inadmisibilă, deoarece interesul
promovării unei asemenea acțiuni aparține doar societății pârâte.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă o
cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în condițiile
în care dreptul nu poate fi valorificat pe calea unei acțiuni în realizare.
Prin cererea sa, reclamanta a solicitat, de fapt, să se constate că dreptul
său de proprietate asupra terenului este afectat de cele două drepturi reale
ale pârâtei. Interesul promovării unei acțiuni cu un asemenea capăt de cerere
este justificat de dreptul de a beneficia de despăgubirile stabilite pentru
proprietarii terenurilor prin Legea energiei electrice, nr. 318/2003.
Ca atare, din acest punct de vedere, prin decizia pronunțată, curtea de
apel a făcut o corectă aplicare a legii, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești,
așa cum pretinde pârâta.
Se mai arată că instanța de apel, trecând peste faptul că soluția
instanței de fond s-a întemeiat pe un act normativ abrogat, a făcut ea însăși o
greșită aplicare a Legii nr. 318/2003 care, în art. 37 alin. (4), prevede că
terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție, existente la
intrarea în vigoare a legii, sunt și rămân în proprietatea publică a statului.
Aplicând un act juridic abrogat, instanța de apel nu a avut în vedere
nici dispozițiile art. 16 din Legea nr. 318/2003 care prevede că exercitarea
drepturilor de uz și servitute se realizează cu titlu gratuit pe toată durata
existenței capacității energetice.
Nici această critică nu poate fi primită.
Prin decizia atacată, Curtea de Apel Craiova a constatat că O.U.G. nr.
63/1998 era abrogată la momentul la care s-a pronunțat hotărârea și că, în
cauză, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 318/2003. Motivarea deciziei nu
face altceva decât să înlocuiască motivarea hotărârii instanței de fond, care
se fundamentase pe un act normativ abrogat, în condițiile în care noul act
normativ a condus la aceeași soluție.
În ceea ce privește dispozițiile art. 37 alin. (4) din Legea nr.
318/2003, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauza de față.
Conform acestui text, sunt și rămân în proprietatea publică a statului,
terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la
intrarea în vigoare a legii.
Legea nr. 318/2003, prin art. 3 pct. 33, definește
rețeaua electrică ca fiind ansamblul de linii, inclusiv
elementele de susținere și de protecție a acestora, stațiile electrice și alte
echipamente electroenergetice conectate între ele. Potrivit pct. 35 din același
articol, rețea electrică de distribuție este rețeaua
electrică cu tensiunea de linie nominală până la 110 kV inclusiv.
Or, în cauză nu este vorba despre o astfel de rețea, terenul reclamantei
fiind ocupat de un post trafo.
Cu privire la aplicarea greșită a art. 16 din Legea energiei electrice,
se constată că Legea nr. 318/2003, prin art. 16 și art. 18 face distincție
între dreptul de uz instituit
pentru executarea lucrărilor necesare realizării sau
retehnologizării capacității energetice
, care
poate afecta atât proprietatea pe care se află amplasată capacitatea
energetică, dar și terenuri învecinate
și dreptul de uz instituit asupra
terenului pe care se află amplasată capacitatea energetică
Astfel, conform art. 16 alin. (4), drepturile de uz și de servitute se
exercită cu titlu gratuit atunci când privește terenuri care sunt afectate de
capacitatea energetică.
Atunci când privește terenul pe care se află amplasată capacitatea
electrică, conform alin. (6) din art. 16 al legii, dreptul de uz se stabilește
și se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de
proprietate și a legislației în vigoare, ceea ce înseamnă că el se va stabili
prin plata unei indemnizații lunare corespunzătoare.
Textele în discuție au făcut, de altfel, obiectul de
analiză al Curții Constituționale, care a statuat că prevederile art. 16 alin.
(4), art. 18 și ale art. 19 alin. (3) din Legea energiei electrice nr. 318/2003
instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități
energetice pe toată durata existenței acestora. Această sarcină constă în
obligația deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite
intervenția titularilor de licență pentru retehnologizări, reparații, revizii
sau remedierea avariilor, în baza drepturilor de uz și servitute ale acestora
din urmă asupra proprietăților respective (decizia nr. 140 din 23 martie 2004,
publicată în M. Of. nr. 379 din 29 aprilie 2004).
Pentru cele mai sus arătate, constatând că instanța de apel a pronunțat
o decizie legală, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de pârâtă
și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. F.D.F.E.E. E.
Oltenia împotriva deciziei nr. 302 din 1 martie 2004 a Curții de Apel Craiova,
secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie
2005.