ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 11865 din 7 noiembrie 2003, Judecătoria Craiova

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Ș.M. împotriva pârâtei SC

E.O. SA, a constatat că pârâta are un drept de uz și beneficiază de servitute

de trecere asupra terenului în suprafață de 8,12 mp situat în Craiova.

A obligat pârâta la plata echivalentului în lei a 8,12 dolari SUA,

reprezentând despăgubiri pentru perioada 13 ianuarie-28 ianuarie 2003 și la

plata unei indemnizații lunare, egală cu echivalentul în lei a 2 dolari SUA,

începând cu data introducerii acțiunii, 28 ianuarie 2003.

A respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate

asupra terenului în suprafață de 8,12 mp.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 53

alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 63/1998 și notificarea adresată de reclamantă

pârâtei, în sensul stabilirii unui acord pentru exploatarea instalației

electrice.

Capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al

reclamantei a fost respins ca inadmisibil, față de împrejurarea că are deja

asupra terenului un drept de proprietate exclusiv și necontestat.

Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia civilă nr. 302 din

1 martie 2004 a Curții de Apel Craiova.

Instanța de apel a respins susținerea apelantei că ar fi dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, deoarece posesia s-a

realizat cu acordul proprietarilor, pârâta fiind un detentor precar.

Chiar dacă, la momentul pronunțării sentinței, O.U.G. era abrogată,

conform art. 16 alin. (4) și (6) din Legea nr. 318/2003, dreptul de uz și

servitute se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de

proprietate și a legislației în vigoare.

Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat

recurs pârâta.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., pârâta

arată că decizia este nelegală.

Criticile formulate permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., text în raport de care Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

Pârâta arată că acțiunea reclamantei privind constatarea existenței

dreptului de uz și a servituții este inadmisibilă, deoarece interesul

promovării unei asemenea acțiuni aparține doar societății pârâte.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă o

cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în condițiile

în care dreptul nu poate fi valorificat pe calea unei acțiuni în realizare.

Prin cererea sa, reclamanta a solicitat, de fapt, să se constate că dreptul

său de proprietate asupra terenului este afectat de cele două drepturi reale

ale pârâtei. Interesul promovării unei acțiuni cu un asemenea capăt de cerere

este justificat de dreptul de a beneficia de despăgubirile stabilite pentru

proprietarii terenurilor prin Legea energiei electrice, nr. 318/2003.

Ca atare, din acest punct de vedere, prin decizia pronunțată, curtea de

apel a făcut o corectă aplicare a legii, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești,

așa cum pretinde pârâta.

Se mai arată că instanța de apel, trecând peste faptul că soluția

instanței de fond s-a întemeiat pe un act normativ abrogat, a făcut ea însăși o

greșită aplicare a Legii nr. 318/2003 care, în art. 37 alin. (4), prevede că

terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție, existente la

intrarea în vigoare a legii, sunt și rămân în proprietatea publică a statului.

Aplicând un act juridic abrogat, instanța de apel nu a avut în vedere

nici dispozițiile art. 16 din Legea nr. 318/2003 care prevede că exercitarea

drepturilor de uz și servitute se realizează cu titlu gratuit pe toată durata

existenței capacității energetice.

Nici această critică nu poate fi primită.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel Craiova a constatat că O.U.G. nr.

63/1998 era abrogată la momentul la care s-a pronunțat hotărârea și că, în

cauză, erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 318/2003. Motivarea deciziei nu

face altceva decât să înlocuiască motivarea hotărârii instanței de fond, care

se fundamentase pe un act normativ abrogat, în condițiile în care noul act

normativ a condus la aceeași soluție.

În ceea ce privește dispozițiile art. 37 alin. (4) din Legea nr.

318/2003, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauza de față.

Conform acestui text, sunt și rămân în proprietatea publică a statului,

terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la

intrarea în vigoare a legii.

Legea nr. 318/2003, prin art. 3 pct. 33, definește

rețeaua electrică ca fiind ansamblul de linii, inclusiv

elementele de susținere și de protecție a acestora, stațiile electrice și alte

echipamente electroenergetice conectate între ele. Potrivit pct. 35 din același

articol, rețea electrică de distribuție este rețeaua

electrică cu tensiunea de linie nominală până la 110 kV inclusiv.

Or, în cauză nu este vorba despre o astfel de rețea, terenul reclamantei

fiind ocupat de un post trafo.

Cu privire la aplicarea greșită a art. 16 din Legea energiei electrice,

se constată că Legea nr. 318/2003, prin art. 16 și art. 18 face distincție

între dreptul de uz instituit

pentru executarea lucrărilor necesare realizării sau

retehnologizării capacității energetice

, care

poate afecta atât proprietatea pe care se află amplasată capacitatea

energetică, dar și terenuri învecinate

și dreptul de uz instituit asupra

terenului pe care se află amplasată capacitatea energetică

Astfel, conform art. 16 alin. (4), drepturile de uz și de servitute se

exercită cu titlu gratuit atunci când privește terenuri care sunt afectate de

capacitatea energetică.

Atunci când privește terenul pe care se află amplasată capacitatea

electrică, conform alin. (6) din art. 16 al legii, dreptul de uz se stabilește

și se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de

proprietate și a legislației în vigoare, ceea ce înseamnă că el se va stabili

prin plata unei indemnizații lunare corespunzătoare.

Textele în discuție au făcut, de altfel, obiectul de

analiză al Curții Constituționale, care a statuat că prevederile art. 16 alin.

(4), art. 18 și ale art. 19 alin. (3) din Legea energiei electrice nr. 318/2003

instituie o sarcină gratuită care grevează proprietățile afectate de capacități

energetice pe toată durata existenței acestora. Această sarcină constă în

obligația deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite

intervenția titularilor de licență pentru retehnologizări, reparații, revizii

sau remedierea avariilor, în baza drepturilor de uz și servitute ale acestora

din urmă asupra proprietăților respective (decizia nr. 140 din 23 martie 2004,

publicată în M. Of. nr. 379 din 29 aprilie 2004).

Pentru cele mai sus arătate, constatând că instanța de apel a pronunțat

o decizie legală, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de pârâtă

și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. F.D.F.E.E. E.

Oltenia împotriva deciziei nr. 302 din 1 martie 2004 a Curții de Apel Craiova,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie

2005.