ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 23/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 96 din 29

ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Reghin s-a respins

acțiunea formulată de reclamanta - pârâtă

reconvențională SC N.M. SRL în contradictoriu cu pârâtul – reclamant

reconvențional C.M., s-a admis cererea reconvențională și a

fost obligată pârâta - reconvențională SC N.M. SRL să

plătească reclamantului - reconvențional C.M. suma de 50.400 lei

reprezentând diferența de preț.

În recurs, prin decizia nr. 3 din 13

ianuarie 2009, Tribunalul Mureș a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a declinat competența de

soluționare a recursului în favoarea Tribunalului Comercial Mureș.

Sa reținut, în principal,

că cererea de constatare a nulității absolute sau relative a

unui contract de vânzare - cumpărare a unui spațiu comercial, contract

încheiat între o societate comercială cu un necomerciant are caracter

comercial conform art. 3 C. com.

Tribunalul Comercial Mureș, la

rândul său, prin decizia nr. 67 din 24 iunie 2009, și-a declinat

competența în favoarea Tribunalului Mureș, apreciind că regimul

juridic al dreptului de proprietate este reglementat de dispozițiile

codului civil, iar actele de dispoziție privitoare la bunurile imobile nu

constituie fapte de comerț fiind irelevantă calitatea de comerciant

al părților raportului juridic. Concluzia este confirmată

și de definiția dată faptelor obiective sau subiective de

comerț. Se mai subliniază că în primă instanță

litigiul a fost soluționat ca și litigiu civil.

Prin încheierea nr. 30/ CC din 9

noiembrie 2009, Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de

soluționare a cererii (recursului) formulată de SC N.M. SRL Reghin în

contradictoriu cu C.M. în favoarea Tribunalului Comercial Mureș.

Pentru a hotărî astfel, curtea

apreciază că este pe deplin justificată accentuarea

tendinței jurisprudenței privind reconsiderarea naturii contractului

de vânzare-cumpărare bunuri imobile în care cel puțin o parte este

comerciant, ca având o natură comercială ce atrage la rândul său

competența instanței comerciale pentru soluționarea litigiilor

derivând din acesta.

Împotriva acestei încheieri a

declarat recurs pârâtul C.M. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului,

modificarea încheierii atacate în sensul stabilirii competenței de

soluționare a recursului declarat de SC N.M. SRL în favoarea Tribunalului

Mureș, secția civilă.

În dezvoltarea în fapt a recursului

s-a susținut că, codul comercial, făcând referire la

noțiunea generică de bunuri are în vedere doar bunurile mobile, nu

și cele imobile a căror vânzare este reglementată în

exclusivitate de dreptul civil; că spațiul comercial chiar dacă

este unul demontabil este un bun imobil prin destinația acestuia și

prin urmare litigiului ivit în legătură cu un astfel de imobil prin

destinație îi sunt aplicabile dispozițiile civile; că nu este

relevantă în cauză calificarea făcută de Curtea de Apel a

leasingului imobiliar ca fiind o operațiune comercială.

Intimata SC N.M. SRL a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar

prin prisma motivelor de recurs și dispozițiilor legale incidente

cauzei se apreciază că instanța a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică care nu poate fi reformată prin

recursul declarat de pârât.

Legiuitorul utilizează

noțiunea de fapte de comerț în sens larg, dorind să supusă

legilor comerciale și obligațiile izvorâte din fapte juridice, luând

în considerare fenomenul economic în toată complexitatea sa.

O asemenea opinie concordă cu

accepțiunea extinsă a noțiunii de fapte juridice, legiuitorul

înțelegând, deci, prin fapte de comerț, toate acele împrejurări

de producerea cărora legea leagă efecte juridice în materie

comercială.

Potrivit acestei accepțiuni,

sunt supuse legii comerciale nu numai contractele comerciale, ci și

faptele licite sau ilicite săvârșite de comerciant în cursul

activității sale sau în legătură cu aceasta.

Este unanim în a considera enumerările

din art. 3 C. com., ca având doar un caracter exemplificativ al faptelor de

comerț, astfel încât pot fi recunoscute ca și fapte de comerț

și alte operațiuni sau acte juridice care nu sunt prevăzute

expres de codul comercial, singura condiție fiind aceea de a avea

caracteristicile faptelor de comerț reglementate de lege.

Ca atare se poate considera

contractul de vânzare-cumpărare bunuri imobile în care cel puțin o

parte este comerciant ca având o natură comercială ce atrage la

rândul său competența instanței comerciale pentru

soluționarea litigiilor derivând din acesta.

În speță imobilul ce

constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare, contract aflat în

litigiu este un spațiu comercial aparținând unui comerciant destinat

activității comerciale.

Așadar cererea de constatare a

nulității absolute sau relative a contractului de

vânzare-cumpărare privind spațiul comercial încheiat de societatea

comercială cu un necomerciant are caracter comercial și atrage

competența instanței comerciale, respectiv a Tribunalului Comercial

Mureș.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte urmează în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul C.M. împotriva încheierii nr. 30/ CC din 9 noiembrie 2009 a Curții

de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.