ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 23/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 96 din 29 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Reghin s-a respins acțiunea formulată de reclamanta - pârâtă reconvențională SC N.M. SRL în contradictoriu cu pârâtul – reclamant reconvențional C.M., s-a admis cererea reconvențională și a fost obligată pârâta - reconvențională SC N.M. SRL să plătească reclamantului - reconvențional C.M. suma de 50.400 lei reprezentând diferența de preț. În recurs, prin decizia nr. 3 din 13 ianuarie 2009, Tribunalul Mureș a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Tribunalului Comercial Mureș.

Sa reținut, în principal, că cererea de constatare a nulității absolute sau relative a unui contract de vânzare - cumpărare a unui spațiu comercial, contract încheiat între o societate comercială cu un necomerciant are caracter comercial conform art. 3 C. com. Tribunalul Comercial Mureș, la rândul său, prin decizia nr. 67 din 24 iunie 2009, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Mureș, apreciind că regimul juridic al dreptului de proprietate este reglementat de dispozițiile codului civil, iar actele de dispoziție privitoare la bunurile imobile nu constituie fapte de comerț fiind irelevantă calitatea de comerciant al părților raportului juridic. Concluzia este confirmată și de definiția dată faptelor obiective sau subiective de comerț.

Se mai subliniază că în primă instanță litigiul a fost soluționat ca și litigiu civil. Prin încheierea nr. 30/ CC din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cererii (recursului) formulată de SC N.M. SRL Reghin în contradictoriu cu C.M. în favoarea Tribunalului Comercial Mureș. Pentru a hotărî astfel, curtea apreciază că este pe deplin justificată accentuarea tendinței jurisprudenței privind reconsiderarea naturii contractului de vânzare-cumpărare bunuri imobile în care cel puțin o parte este comerciant, ca având o natură comercială ce atrage la rândul său competența instanței comerciale pentru soluționarea litigiilor derivând din acesta.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul C.M. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii atacate în sensul stabilirii competenței de soluționare a recursului declarat de SC N.M. SRL în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă. În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susținut că, codul comercial, făcând referire la noțiunea generică de bunuri are în vedere doar bunurile mobile, nu și cele imobile a căror vânzare este reglementată în exclusivitate de dreptul civil; că spațiul comercial chiar dacă este unul demontabil este un bun imobil prin destinația acestuia și prin urmare litigiului ivit în legătură cu un astfel de imobil prin destinație îi sunt aplicabile dispozițiile civile; că nu este relevantă în cauză calificarea făcută de Curtea de Apel a leasingului imobiliar ca fiind o operațiune comercială.

Intimata SC N.M. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârât. Legiuitorul utilizează noțiunea de fapte de comerț în sens larg, dorind să supusă legilor comerciale și obligațiile izvorâte din fapte juridice, luând în considerare fenomenul economic în toată complexitatea sa. O asemenea opinie concordă cu accepțiunea extinsă a noțiunii de fapte juridice, legiuitorul înțelegând, deci, prin fapte de comerț, toate acele împrejurări de producerea cărora legea leagă efecte juridice în materie comercială.

Potrivit acestei accepțiuni, sunt supuse legii comerciale nu numai contractele comerciale, ci și faptele licite sau ilicite săvârșite de comerciant în cursul activității sale sau în legătură cu aceasta. Este unanim în a considera enumerările din art. 3 C. com., ca având doar un caracter exemplificativ al faptelor de comerț, astfel încât pot fi recunoscute ca și fapte de comerț și alte operațiuni sau acte juridice care nu sunt prevăzute expres de codul comercial, singura condiție fiind aceea de a avea caracteristicile faptelor de comerț reglementate de lege. Ca atare se poate considera contractul de vânzare-cumpărare bunuri imobile în care cel puțin o parte este comerciant ca având o natură comercială ce atrage la rândul său competența instanței comerciale pentru soluționarea litigiilor derivând din acesta.

În speță imobilul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare, contract aflat în litigiu este un spațiu comercial aparținând unui comerciant destinat activității comerciale. Așadar cererea de constatare a nulității absolute sau relative a contractului de vânzare-cumpărare privind spațiul comercial încheiat de societatea comercială cu un necomerciant are caracter comercial și atrage competența instanței comerciale, respectiv a Tribunalului Comercial Mureș. Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul C.M. împotriva încheierii nr. 30/ CC din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.