Decizia nr. 2176/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 734/2016 a Judecătoriei Reghin

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin la 7 septembrie 2015, sub nr. x/289/2015, reclamanta A S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B S.A. pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra imobilului - spațiu comercial situat în Reghin, (…), județul Mureș, înscris în CF nr. (…) (nr. vechi …). În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 35, art. 125 C. proc. civ., precum și art. 969, art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864. La 10 ianuarie 2016, pârâta a depus la dosar cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că a intervenit rezilierea contractului nr. 19 din 28.02.2000, acesta încetându-și efectele la data de 28.02.2005. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei să lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în Reghin, (…), jud. Mureș, precum și să predea imobilul în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. În drept, pârâta a invocat prevederile O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, art. 969 și art. 970 din Codul Civil de la 1864, art. 209 și următoarele C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 734/2016 din 08 iunie 2016, Judecătoria Reghin a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș. Prin sentința civilă nr. 1004/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul Mureș - Secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Specializat Mureș. Prin sentința nr. 55 din 26 mai 2017, Tribunalul Specializat Mureș a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă, doar în ce privește imobilul teren în cotă indiviză aferent imobilului construcții, în suprafață de 104,7 mp, potrivit procesului verbal din 28.02.2000 - anexă la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000. A admis în parte acțiunea principală și, drept consecință: A pronunțat o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între pârâta Societatea B S.A., în calitate de vânzătoare și reclamanta Societatea „A” S.R.L., în calitate de cumpărătoare, obiectul vânzării fiind reprezentat de imobilul construcții situat în mun. Reghin, (…), jud. Mureș, înscris în cartea funciară individuală nr. (…) Reghin (nr. c.f. vechi (…), nr. top (…), sub denumirea de (…) - spațiu comercial în suprafață utilă de 283,4o mp, potrivit procesului verbal din 28.02.2000 - anexă la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.300,70 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată. A respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel atât reclamanta A S.R.L., cât și pârâta B S.A. Prin încheierea din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș -Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins solicitarea formulată de recurenta B S.A., de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/1371/2019 înregistrat la Tribunalul Specializat Mureș. Prin decizia nr. 388/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de B S.A. A admis apelul formulat de A S.R.L., împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis cererea de chemare în judecată formulată de A S.R.L. A pronunțat o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între pârâta B S.A., în calitate de vânzătoare și reclamanta A S.R.L., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul spațiu comercial situat în Reghin, (…), județul Mureș și terenul aferent, înscris în CF nr. (…) Reghin. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A obligat B S.A. la plata către A S.R.L. a sumei de 3.150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii din 18 septembrie 2019 și deciziei instanței de apel, pârâta-reclamantă B S.A. a declarat recurs. Prin decizia nr. 2512 din 23.11.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/289/2015, s-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B S.A. împotriva Încheierii din 18 septembrie 2019 și a deciziei nr. 388/A din 30 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Tg.-Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au casat încheierea și decizia atacată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 211 din 27 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul formulat de B S.A. și de A S.R.L., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost respinse în integralitate excepția prescripției și excepția inadmisibilității cererii. A fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.A., având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare. A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B S.A. și a fost obligată reclamanta să lase pârâtei în deplină posesie și proprietate imobilul situat în Reghin, (…) și să-l predea acesteia în 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, a fost obligată reclamanta A să plătească pârâtei B S.A. suma de 18.330,77 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în fond, apel și recurs.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, în principal, reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată și respingerii în tot a cererii reconvenționale, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile imperative prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța nu a identificat cu precizie aspectele reținute și tranșate definitiv în dosarul nr. x/1371/2019*. În acest context, recurenta a subliniat că în dosarul menționat, Curtea de Apel Târgu Mureș a statuat, în limitele învestirii, doar cu privire la nulitatea sintagmei „clauză irevocabilă de vânzare” și a dispus anularea acestei sintagme cuprinsă în titlu, precum și în art. 2.3. lit. a) și art. 13 din contract, motivele de nulitate privind neîndeplinirea condițiilor de vânzare prin negociere directă, la momentul încheierii contractului. Așadar, chestiunea tranșată nu a vizat nulitatea contractului în integralitatea sa ori a altor clauze contractuale. Prin urmare, recurenta consideră că instanța de apel a extins în mod greșit efectele puterii de lucru judecat ale hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/1371/2019* asupra întregului contract. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nu este motivată în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 14 din contract, nefiind relevat raționamentul logico-juridic prin care instanța de apel ajunge la concluzia că acest art. nu este aplicabil. În opinia recurentei, instanța de apel avea obligația de a arăta în mod clar motivele pentru care decizia nr. 83A/12.04.2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în dosarul nr. x/1371/2019*, s-ar opune aplicării art. 14 din contract, cu privire la care nu s-a reținut în mod expres nulitatea. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art. 977-985 C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997. În concret, s-a arătat că instanța de apel a nesocotit regula de interpretarea a contractelor care impune respectarea voinței părților de la momentul încheierii contractului, exprimate clar în cuprinsul art. 14 din contract, care menționează termenul și condițiile încheierii contractului de vânzare cu privire la imobil. Totodată, se arată că prin decizia recurată au fost nesocotite prevederile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 din moment ce acestea nu se opun obligației asumate de părți prin clauza prevăzută la art. 14 din contract, de a încheia contractul de vânzare cu privire la imobil. În ceea ce privește soluția de admitere a cererii reconvenționale, recurenta a menționat că au fost încălcate normele de drept material din materia rezilierii contractelor, întrucât în speță nu au fost dovedite încălcări culpabile ale obligațiilor contractuale ce reveneau reclamantei. În ceea ce privește recalificarea cererii reconvenționale de către instanța de apel, în sensul că obiectul acesteia ar fi constat în evacuarea reclamantei pentru lipsa titlului locativ sau de proprietate asupra imobilului, recurenta a precizat că aceasta reprezintă o încălcare atât a principiului disponibilității în procesul civil, cât și a regulilor de drept material referitoare la interpretarea contractelor. Prin întâmpinarea înregistrată la 14 februarie 2024, intimata B S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia. La aceeași dată, a fost înregistrat și recursul incident formulat de intimata B S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând, admiterea excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a arătat că instanța de apel în mod nelegal a reținut că reclamanta a învestit instanța cu o cerere în realizarea dreptului și că invocarea prevederilor art. 35 C. proc. civ. ar fi o simplă inadvertență juridică. În acest context, autoarea recursului a susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în considerentele deciziei recurate au fost reținute motive străine de natura pricinii. În primul rând, contrar motivării instanței de apel, prima instanță nu a făcut aprecieri cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, excepția fiind invocată pentru prima dată în apel. În al doilea rând, instanța de apel a motivat soluția de respingere a excepției raportându-se la decizia civilă nr. 388A pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, decizie care a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, în opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 9, art. 14, art. 20 și art. 22 C. proc. civ., întrucât în aplicarea principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată. Or, reclamantul a stabilit cadrul procesual solicitând constatarea dreptului de proprietate în temeiul art. 35 C. proc. civ., iar instanța nu poate depăși aceste limite fixate de reclamant. De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel nu poate recalifica, în calea de atac, cererea de chemare în judecată în baza rolului activ al judecătorului, transformând acțiunea în constatare în acțiune în realizare, întrucât se încalcă prevederile art. 22 alin. (5) și (7) și art. 478 C. proc. civ. Mai mult, potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și să respecte principiile fundamentale ale procesului civil. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, se arată că a fost respinsă în mod greșit de către instanța de apel, considerând că a intervenit o cauză de întrerupere a termenului de prescripție. Astfel, se arată că, prin procesul verbal de predare-primire din 28.02.2000, recurenta a transmis către intimată numai dreptul de folosință asupra imobilului, și nu posesia, fiind invocate în acest sens prevederile art. 918 alin. (1) C. civ. de la 1864. În aprecierea recurentei, termenul de prescripție curge cel mai târziu din 2006, dată la care aceasta a refuzat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în cadrul dosarului nr. 1591/2006 al Judecătoriei Reghin. De asemenea, se arată că deținerea bunului imobil nu echivalează cu recunoașterea dreptului intimatei, nefiind respectată procedura prevăzută de art. 1079 alin. (1) C. civ. În concluzie, recurenta susține că instanța de apel a soluționat greșit cele două excepții, motivele cuprinse în hotărâre fiind străine de natura cauzei. La 22 martie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea recurentei A S.R.L. la recursul incident, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurenta B S.A. a formulat la 7 aprilie 2024 răspunsul la întâmpinarea recurentei A S.R.L., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acesteia. Cauza a fost înregistrată la 19 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Prin încheierea din 19 septembrie 2024 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de reclamantă, au fost admise în principiu recursurile și s-a stabilit termen de judecată la 21 noiembrie 2024. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed. În ce privește recursul incident, se constată că prin acesta recurenta pârâtă critică soluția instanței de apel asupra excepției inadmisibilității acțiunii și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut în soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii motive străine de natura cauzei, raportându-se la o pretinsă analiză a aceleiași excepții efectuată de prima instanță, deși aceasta a fost invocată pentru prima oară în apel și la considerentele asupra excepției, cuprinse în decizia de apel din primul ciclu procesual și casată în întregime în urma admiterii recursului. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 35 teza a doua C. proc. civ., reținând că acțiunea prin care reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fundamentată pe dispozițiile art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864, are natura unei acțiuni în realizare, iar indicarea ca temei al cererii și a prevederilor art. 37 C. proc. civ. (în realitate, art. 35 C. proc. civ. ) este o simplă inadvertență juridică. În legătură cu aceste considerente, care sunt pe deplin pertinente raportat la soluția pe care o susțin, recurenta pârâtă pretinde că ar cuprinde și aspecte care nu au legătură cu situația factuală din dosar ori sunt preluate din decizia de apel din primul ciclu procesual. Înalta Curte reține, pe de-o parte, că nu se regăsește în cuprinsul deciziei nicio trimitere la o pretinsă analiză a aceleiași excepții efectuată de prima instanță și nici la decizia de apel din primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, că împrejurările relevate nici nu se încadrează în ipoteza normativă a cazului de casare invocat, întrucât nu au natura unor motive străine de natura cauzei. În acest sens, se constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reglementează trei ipoteze distincte ale aceluiași motiv de casare – nemotivarea hotărârii, respectiv absența motivării, existența unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura pricinii. Cu referire la ultima ipoteză, se remarcă faptul că textul legal are în vedere situația în care întreaga motivare a hotărârii este cu totul străină de natura cauzei, pentru că numai o astfel de situație echivalează cu nemotivarea hotărârii și impune casarea acesteia. În cauză, se observă că motivarea instanței de apel asupra excepției inadmisibilității acțiunii este în strânsă legătură cu natura pricinii, astfel că nu este incident cazul de casare invocat de recurenta pârâtă. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat aplicarea greșită a regulilor de procedură prevăzute de art. 9, art. 14, art. 20, art. 22 și art. 478 C. proc. civ., arătând că reclamantul și-a întemeiat acțiunea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., astfel că recalificarea acțiunii în calea de atac a apelului, din acțiune în constatare în acțiune în realizare, încalcă principiile disponibilității, rolului activ al judecătorului, contradictorialității, precum și limitele efectului devolutiv al apelului în raport cu ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Motivul de recurs invocat nu este întemeiat. Prealabil, Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite în prezenta cauză cu cererea reclamantei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra unui imobil, întemeiată pe dispozițiile art. 1073 și art. 1077 C. civ. de la 1864. Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii în constatare, raportat la art. 35 teza a doua C. proc. civ. În apărare, reclamanta a făcut referire la caracterul particular al acțiunii formulate, ”atât constatator, cât și în realizare”. Raportându-se la obiectul acțiunii și la temeiul juridic indicat, instanța de apel a calificat acțiunea drept una în realizare și, ca atare, a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă. Se constată, ca un prim aspect, că nu a existat un acord expres al părților asupra calificării juridice a cererii de chemare în judecată, în sensul că prin aceasta se urmărește exclusiv constatarea unei situații de drept, în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., de natură să împiedice exercitarea rolului activ al judecătorului, prin restabilirea calificării actelor și faptelor juridice deduse judecății, în condițiile art. 22 alin. (4) din același cod, potrivit căruia ”Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.” Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a prevederilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., care impun punerea în discuția părților a oricărei chestiuni de fapt și de drept invocate, în condițiile în care excepția inadmisibilității acțiunii de chemare în judecată a fost invocată ca motiv de apel, intimatul a făcut apărări cu privire la aceasta în cuprinsul întâmpinării, iar instanța a acordat cuvântul părților în dezbaterea apelului cu respectarea art. 392 C. proc. civ., text aplicabil și în apel, conform art. 482 C. proc. civ. Referitor la principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că include dreptul reclamantului de a determina cadrul procesual din perspectiva părților, obiectului și cauzei acțiunii. Nu constituie o derogare de la această componentă a principiului disponibilității dreptul judecătorului de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, atât a celor de drept substanțial, cât și a celor de drept procesual, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât acesta trebuie să soluționeze litigiul cu respectarea principiului legalității, adică în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, independent de normele juridice invocate de părți. Ca atare, Înalta Curte constată că recalificarea acțiunii de chemare în judecată de către instanța de apel, din acțiune în constatare în acțiune în realizare, raportat la obiectul acesteia și la temeiul de drept substanțial invocat de reclamant, nu constituie o încălcare a principiului disponibilității, ci dă expresie dreptului judecătorului reglementat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. De altfel, pârâta însăși menționează în mai multe rânduri, în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, că ,,acțiunea în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare reprezintă o modalitate de executare a unei obligații de a face, acțiunea fiind personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani...”. Pentru aceleași argumente, se reține că recalificarea acțiunii în apel nu are semnificația schimbării cadrului procesual în calea de atac, cu nesocotirea art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât calificarea unei cereri nu echivalează cu modificarea acesteia, ci se înscrie în limitele dreptului recunoscut judecătorului prin prevederile art. 22 C. proc. civ., independent de poziția procesuală a părților. În continuare, analizând criticile ce vizează soluția instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, care se încadrează parțial în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestora. Se reține, în acest sens, că instanța de apel a respins excepția în discuție arătând că termenul de prescripție de 3 ani, aplicabil acțiunilor personale, a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul – Lege nr. 167/1958, atribuind o astfel de semnificație conduitei pârâtei de a permite deținerea imobilului de către reclamantă, în perioada 2000-2015 și de a nu refuza în mod expres perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, primul refuz fiind exprimat abia în august 2015. Recurenta pârâtă combate constatările de fapt din cuprinsul deciziei de apel, arătând că a refuzat încheierea contractului încă din anul 2016, în cadrul unui dosar promovat de partea adversă cu privire la imobil, precum și faptul că a dovedit prin probe că posesia imobilului i-a aparținut. Totodată, recurenta pârâtă arată că partea adversă a avut, de la expirarea contractului de leasing, doar folosința asupra imobilului, nu și posesia, invocând în acest sens prevederile art. 918 alin. (1) C. civ. Raportat la criticile de netemeinicie, care vizează modalitatea în care instanța de prim control judiciar a stabilit situația de fapt, pe baza probelor administrate, Înalta Curte subliniază că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriu, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea acestuia, întrucât recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Sunt avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol. Pe de altă parte, neregularitățile invocate cu privire la utilitatea posesiei, prin raportare la art. 918 C. civ., sunt nerelevante din perspectiva analizei cazului de întrerupere a prescripției reținut de instanța de apel, întrucât simplul fapt al deținerii de către reclamantă a imobilului ce face obiectul litigiului presupune mărturisirea existenței dreptului a cărui acțiune se prescrie și valorează recunoaștere tacită, de natură să producă efectul întreruptiv prevăzut de art. 17 din Decretul – Lege nr. 167/1958, acesta nefiind condiționat de existența unei posesii utile. Pentru considerentele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat în cauză. Procedând la analiza recursului principal, îndreptat împotriva soluției pe fond a instanței de apel, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin omisiunea identificării cu precizie a aspectelor tranșate definitiv în Dosarul nr. x/1371/2019* și prin extinderea efectelor puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul menționat, asupra întregului contract. Verificând prima critică, prin care se reclamă, în realitate, o motivare necorespunzătoare a deciziei din apel sub aspectul autorității de lucru judecat a considerentelor unei alte hotărâri, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a identificat cu precizie aspectele tranșate definitiv în dosarul nr. x/1371/2019*. Astfel, s-a reținut de către instanța de apel că prin decizia nr. 83/A/12.04.2022, pronunțată în dosarul menționat, definitivă prin anularea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a sintagmei ”clauză irevocabilă de vânzare” cuprinsă în titlul contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000, precum și în art. 2.3 lit. a) și art. 13 din același contract, motivat de faptul că între părți nu se putea vinde sau încheia un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare, în modalitatea negocierii directe, în condițiile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, întrucât nu era îndeplinită condiția efectuării investițiilor la activele ce fac obiectul contractului. Prin urmare, raportat la dezlegarea obligatorie a instanțelor și la caracterul determinant al soluției din dosarul nr. x/1371/2019* pentru prezenta cauză, care a și justificat, de altfel, casarea soluției instanței de apel din primul ciclu procesual, de respingere a cererii de suspendare facultativă a cauzei raportat a acel dosar, instanța de apel a constatat că obligația de a vinde irevocabil imobilul în litigiu nu putea fi invocată în susținerea dreptului pretins de reclamantă. În ce privește critica referitoare la extinderea efectelor autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/1371/2019*, asupra întregului contract, Înalta Curte constată că este neîntemeiată. Se reține, în acest sens, că prin intermediul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanțe, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății într-un alt litigiu, fără ca o asemenea operațiune juridică să presupună tripla identitate de obiect, cauză și părți. Textul art. 431 C. proc. civ. are ca finalitate înlăturarea unor contradicții ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și între dispozitivul și considerentele unei hotărâri care au dat rezolvare unui aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății și hotărârea pronunțată în această a doua judecată. De asemenea, urmărește evitarea contradicțiilor între considerentele decizorii ale hotărârilor. Deși în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente părți, obiect și cauză, trebuie să existe totuși o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți, indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți, fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății. Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței. În speță, în cadrul dosarului nr. x/1371/2019*, instanțele au stabilit în mod definitiv că părțile au încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000 cu încălcarea normei imperative cuprinse în art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, pronunțându-se, în limitele sesizării, cu privire la nulitatea absolută a clauzelor contestate prin acțiunea de chemare în judecată. Raportat la aceste considerente obligatorii, instanța de apel a constatat, în mod corect și în acord cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ., că nefiind asumată în mod legal obligația de a vinde irevocabil imobilul în litigiu, aceasta nu putea fi invocată în susținerea dreptului pretins de reclamantă. Împrejurarea că, în cadrul dosarului nr. x/1371/2019*, instanțele nu au constatat în dispozitiv nulitatea absolută și a clauzei pe care se fundamentează prezentul litigiu, nu este relevantă, în condițiile în care considerentele hotărârii au cuprins statuări cu privire la întregul contract, încheiat cu nerespectarea art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, care nu mai pot fi contrazise în cauza de față. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat nemotivarea deciziei din apel, susținând că aceasta nu cuprinde raționamentul logico-juridic pentru care instanța a ajuns la concluzia că dispozițiile art. 14 din contract nu pot fi aplicate. Motivul de recurs nu este întemeiat. Se constată, în acest sens, că instanța de apel a arătat în considerente raționamentul care a condus la soluția pronunțată, raportat la situația de fapt reținută în cauză pe baza probelor administrate, la hotărârea definitivă pronunțată între aceleași părți și la dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente, analizând explicit apărarea reclamantei întemeiată pe împrejurarea că art. 14 din contractul de leasing nu a fost anulat expres de instanțe. Ca atare, Înalta Curte arată că nu ne aflăm în ipoteza unei nemotivări a hotărârii, de natura să atragă incidența motivului de recurs invocat. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor, dar și a prevederilor art. 27 din O.U.G nr. 88/1997. Întrucât aspectele referitoare la nevalabilitatea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 19/28.02.2000, prin raportare la prevederile art. 27 din O.U.G nr. 88/1997, au fost tranșate definitiv în cadrul dosarului nr. x/1371/2019*, Înalta Curte arată că acestea nu mai pot fi readuse în discuție, chiar și în prezența unor argumente suplimentare invocate de reclamantă, întrucât s-ar încălca prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. În consecință, motivul de recurs invocat nu este fondat. În sfârșit, recurenta reclamantă a criticat soluția instanței de apel asupra cererii reconvenționale, arătând că a fost încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ. prin recalificarea petitului cererii din reziliere contract și obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu în evacuare pentru lipsa titlului locativ. Criticile recurentei reclamante nu sunt întemeiate. Se constată, astfel, că art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prevede că ,,Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Prin urmare, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată poartă o denumire greșită, instanța are dreptul să decidă, independent de poziția exprimată de părți, calificarea corectă a cererii respective, indicarea eronată a unor texte de lege nefiind de natură să impieteze asupra acestui drept. Regula iura novit curia¸ care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speței, nu permite însă acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situația de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunțe în limitele în care a fost învestit. Cu alte cuvinte, judecătorul nu se poate substitui părții, modificând fundamentul pretențiilor deduse judecății în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere. În cauza de față, motivarea în fapt a petitului cererii reconvenționale permitea decelarea obiectului cererii, astfel încât, în mod corect, instanța de apel l-a identificat, întemeindu-se pe fundamentul pretențiilor deduse judecății, expus de pârâtă. Față de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat în cauză.