ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3263/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3263/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 905 din 4 iunie 2007

pronunțată în dosarul Tribunalului Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea

formulată de reclamanții Z.A. și SC Z. SRL Câmpina în

contradictoriu cu pârâta N.L. și intervenientul R.M., s-a admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâta N.L. cu

consecința obligării reclamanților să ridice de pe terenul

în suprafață de 59 mp. situat administrativ în Câmpina, jud. Prahova,

proprietatea intervenientului, construcțiile edificate, în caz contrar

abilitându-l pe acesta să ridice construfcțiile pe cheltuiala

reclamanților. Totodată, reclamanții au fost obligați

să plătească pârâtei suma de 3.059,35 lei contravaloarea lipsei

de folosință pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 19 august 2005 și

suma de 3.161,94 lei către intervenient reprezentând contravaloarea lipsei

de folosință pentru perioada 20 august 2005. S-a luat act de

renunțarea reclamanților la capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata beneficiilor nerealizate precum și la judecarea cererii

de chemare în garanție și respectiv de renunțarea pârâtei la

capătul de cerere privind obligarea reclamanților la plata

contravalorii lipsei de folosință aferentă perioadei 21 iunie

2002 – 1 ianuarie 2004, reclamanții fiind obligați la plata sumei de

500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă și 2.807,60 lei

cu același titlu către intervenient.

Prin încheierea

pronunțată în ședința camerei de consiliu din 7 martie 2008

s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de intervenientul R.M.,

sentința fiind îndreptată în sensul că din eroare în dispozitiv

s-a trecut mențiunea că s-a admis acțiunea, când în realitate

potrivit minutei s-a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța

hotărârea, prima instanță a reținut în esență

că între SC P. SA Câmpina și reclamanta SC Z. SRL Câmpina prin

administratorul său Z.A. s-a încheiat contractul de închiriere pentru

suprafața de 40 mp., anterior identificată pentru o perioadă de

1 an începând cu 1 mai 1995, prelungit prin acte adiționale, ultimul fiind

încheiat la 17 noiembrie 1999 cu termen de valabilitate până la data de 1

aprilie 2004. Pe perioada derulării contractului, reclamanții au

efectuat lucrări de extindere a spațiului comercial conform autorizației

obținute la 21 iunie 1996, însă prin sentința civilă nr. 301/2002

a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă au fost obligați

să retrocedeze pârâtei N.L. și terenul din litigiu, înstrăinat

de către pârâtă intervenientului R.M. conform contractului de

vânzare-cumpărare.

Raportat la această

stare de fapt, solicitarea reclamanților de a se constitui un drept de

superficie asupra construcției este neîntemeiată deoarece un atare

drept poate lua naștere fie în baza legii fie ca urmare a încheierii unei

convenții cu proprietarul terenului, niciuna dintre modalități

nefiind prezentă în speță.

De asemenea, arată

tribunalul, este nefondată și cererea reclamanților având ca

obiect obligarea intervenientului la plata contravalorii spațiului

comercial, cu motivarea că reclamanta SC Z. SRL Câmpina nu este un

constructor de bună-credință în sensul art. 494 C. civ. în

condițiile în care a deținut terenul în temeiul unui contract de

închiriere ce a expirat și nu în baza unui act translativ de proprietate,

motiv pentru care cererea formulată de intervenient în calitate de

proprietar actual al terenului de obligare a reclamanților la ridicarea

supraedificatelor a fost admisă.

Prin urmare, dat fiind

faptul că reclamanții au continuat să folosească terenul

și după ce au fost obligați la retrocedare prin sentința

civilă nr. 301/2002, în temeiul art. 483 C. civ. a fost admisă

și cererea formulată de pârâtă și intervenient pentru

obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de

folosință, conform expertizei efectuate în cauză, luând

totodată act de renunțarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de

folosință aferentă perioadei 21 iunie 2002 – 1 aprilie 2004

precum și de cererea reclamanților de chemare în garanție a SC

P. SA Câmpina.

Apelul declarat de

reclamantul Z.A. în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC Z. SRL

Câmpina a fost admis prin decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 a Curții

de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, iar hotărârea tribunalului schimbată în

tot în sensul admiterii acțiunii în parte și constituirii în favoarea

reclamanților a unui drept de superficie din terenul proprietatea pârâtei

necesar funcționării normale a SC Z. SRL, conform expertizei, fiind

respinse cererea reconvențională a pârâtei precum și cererea de

intervenție ca nefondate, cu 1.730 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de control

judiciar, în argumentarea deciziei a reținut că reclamanții

fiind constructori de bună-credință, că autorizația de

construire nu a fost contestată, iar pentru spațiul comercial au un

titlu locativ este justificată solicitarea acestora de a se constitui un

drept de superficie din terenul proprietatea intervenientului pentru normala

funcționare a spațiului comercial, în baza art. 494 C. civ.

În consecință,

arată instanța, pentru motivele avute în vedere ca temei al admiterii

acțiunii principale, rezultă că cererea

reconvențională formulată de pârâtă și

însușită de intervenient este nefondată având în vedere și

faptul că reclamanții au folosit imobilul din litigiu ca urmare a

încheierii unui contract de închiriere, aflând doar în cursul anului 2001

că terenul este revendicat.

Prin încheierea

ședinței camerei de consiliu din 1 noiembrie 2007, această

decizie a fost rectificată ca urmare a admiterii cererii de îndreptare a

erorii materiale formulate de apelantul Z.A. în nume propriu și în

calitate de reprezentant al SC Z. SRL în sensul că acordă apelantului

și suma de 4.048 lei cheltuieli de judecată aferente

soluționării în fond a cauzei.

Prin încheierea

ședinței camerei de consiliu din 8 ianuarie 2008 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului

hotărârii formulată de apelantul Z.A. în sensul de a se trece în

dispozitivul deciziei mențiunea că este definitivă și

executorie cu motivarea că lămurirea dispozitivului rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 7208 C. proc. civ. și a deciziei nr.

38/2007 a Î.C.C.J. conform cărora hotărârile în materie

comercială fiind executorii de drept, nu trebuie investite cu formulă

executorie pentru a fi puse în executare.

Împotriva deciziei nr. 183

din 20 septembrie 2007 și a încheierilor pronunțate în

condițiile art. 281 C. proc. civ. au declarat recurs toate

părțile, după cum urmează:

propriu și în calitate de administrator al SC Z. SRL au criticat decizia nr.

183 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești pentru motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând

admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul obligării

intimaților și la plata contravalorii construcțiilor edificate

pe terenul din litigiu, cu cheltuieli de judecată.

prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2008 a formulat recurs și

împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 invocând prin motivele de recurs

întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faptul că

în mod greșit cererea privind lămurirea dispozitivului a fost

respinsă de instanța de apel, în condițiile în care în

speță nu este aplicabil art. 7208 C. proc. civ. – astfel cum a

reținut Curtea – deoarece acest text legal viza hotărârea primei

instanțe, ori, cererea formulată privește decizia

pronunțată în apel.

recursul înregistrat la data de 26 octombrie 2007 a criticat decizia nr. 183

din 20 septembrie 2007 pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

recurenta invocă faptul că instanța de apel apreciind eronat

că reclamanții au edificat o construcție cu caracter permanent

și nu provizoriu, ignorând împrejurarea că au deținut terenul în

baza unui contract de închiriere încheiat cu un detentor precar și nu cu

adevăratul proprietar nu a răspuns în niciun fel criticilor

referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 494 C. civ., conform

cărora dacă proprietarul terenului cere ridicarea

construcțiilor, ridicarea se va face pe cheltuiala acestuia, cu plata unor

eventuale daune-interese.

De asemenea, arată

recurenta, prin decizia recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut –

modificare prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în

condițiile în care, reclamanții prin apelul formulat nu au criticat

modul de soluționare al cererii reconvenționale și a celei de

intervenție, astfel încât, instanța de apel greșit a respins

cele două cereri, cu o motivare, de altfel, sumară.

înregistrată la 6 decembrie 2007, pârâta N.L. a formulat recurs și

împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești

invocând în motivare faptul că suma acordată cu titlu de cheltuieli

de judecată este nejustificată raportat și la modificarea în parte

a hotărârii primei instanțe.

declarat recurs împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007 criticând-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

derivate din încălcarea prevederilor art. 492 și 494 C. civ.

În mod concret, recurentul

invocă faptul că prin decizia instanței de apel s-a constituit

în favoarea reclamanților un drept de superficie din terenul proprietatea

pârâtei N.L., deși prin contractul autentificat la 19 august 2005 aceasta

a înstrăinat terenul din litigiu.

Prin urmare, instanța

de apel fiind în eroare în privința titularului dreptului de proprietate

asupra terenului a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând

și împrejurarea că dreptul de superficie se poate prin convenția

părților, prin legat sau prin lege, niciuna dintre

modalități nefiind îndeplinită în speță.

Totodată, concluzia

instanței referitoare la caracterul definitiv și nu provizoriu al

construcției edificate de reclamanți este eronată și

lipsită de bază legală, iar raportat la expirarea contractului

de închiriere, ocuparea terenului ulterior datei de 1 ianuarie 2004 este

abuzivă și obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei

de folosință era datorată.

În aceste condiții

și dispozițiile art. 494 C. civ. au fost greșit interpretare,

deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel proprietarului

terenului îi aparține dreptul de opțiune referitor la demolarea

construcției sau păstrarea acesteia.

la 3 decembrie 2007, intervenientul R.M. a criticat în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. încheierea din 1 noiembrie 2007 de îndreptare a erorii materiale

arătând în motivare că raportat la admiterea parțială a

pretențiilor reclamanților, în mod greșit instanța de apel

a dispus obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile

declarate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 6

și 9 C. proc. civ. Curtea constată următoarele:

declarate de reclamanții SC Z. SRL Câmpina și Z.A., în nume personal și

în calitate de administrator al societății reclamante, având în

vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluția instanței,

Curtea în conformitate cu art. 11 din Legea 146/1997 a stabilit în sarcina

recurenților obligația de a achita o taxă judiciară de

timbru în sumă de 781,51 lei și respectiv 3,15 lei timbru judiciar

potrivit art. 1 din O.G. 32/1995.

Recursul nu a fost timbrat

cu sumele stabilite în sarcina recurenților.

Potrivit art. 1 din Legea

146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile

introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor

judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Aceste taxe sunt

datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice și

se plătesc anticipat. În mod excepțional, obligația de timbrare

se poate îndeplini până la primul termen de judecată.

Constatând că recursul

nu a fost timbrat anticipat, că recurenții nu s-au conformat

obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația

transmisă pentru termenul de judecată din 6 noiembrie 2008 (filele

17,18), când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că

recurenții nu sunt persoane față de care operează scutirea

legală de obligația timbrării, instanța urmează să

dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din

Legea 146/1997 și a art. 1 din O.G. 32/1995 și să dispună

anularea recursului ca netimbrat.

formulate de pârâta N.L. și intervenientul R.M., împotriva deciziei nr. 183

din 20 septembrie 2007, având în vedere faptul că acestea cuprind critici

comune vor fi analizate concomitent.

Astfel, este întemeiat

motivul încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

în sensul că, în lipsa unor critici privind modul de soluționare al

cererii reconvenționale și al celei de chemare în garanție,

instanța prin încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. și

a limitelor cererii de apel a extins controlul judiciar și asupra unor

aspecte cu a căror analiză nu a fost investită.

De asemenea, decizia

recurată este nelegală și în privința modului de aplicare a

dispozițiilor art. 492 și 494 C. civ.

Din această

perspectivă, se va reține ca fiind corectă interpretarea

recurenților și a primei instanțe în sensul că dreptul de

superficie poate lua naștere pe cale convențională ori legală.

Împrejurarea că reclamanții au edificat pe durata derulării unui

contract de închiriere o construcție pe terenul proprietatea pârâtei

și apoi a intervenientului nu reprezintă un motiv pentru constituirea

unui drept de superficie, cu atât mai mult cu cât contractul a expirat, iar

proprietarul nu înțelege să păstreze supraedificatul. De altfel,

dispozițiile art. 494 C. civ. care reglementează o atare

situație, conferă proprietarului terenului posibilitatea de a opta

pentru păstrarea sau demolarea construcției.

Ignorând aceste

dispoziții, instanța de apel a apreciat însă că dată

fiind existența construcției edificate de reclamanți,

aceștia sunt beneficiarii unui drept de superficie în temeiul căruia

pot utiliza terenul pentru funcționarea normală a SC Z. SRL.

Procedând în acest mod, instanța de apel a convertit un contract de

închiriere ajuns la termen într-un drept de superficie împotriva voinței

proprietarului terenului de a-și utiliza bunul potrivit prerogativelor

conferite de o atare calitate, și încălcând totodată și

prevederile art. 494 C. civ.

În concluzie, recursurile

formulate de pârâtă și intervenient în privința modului de

soluționare al apelului sunt întemeiate, astfel încât acestea vor fi

admise iar decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 modificată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 905

din 4 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de

contencios.

Față de

această soluție se va respinge ca nefondat recursul formulat de

reclamantul Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 a Curții de Apel

Ploiești, care de altfel a și rămas fără obiect în

condițiile modificării deciziei a cărei lămurire s-a

solicitat și care a fost respinsă prin încheierea

menționată.

Pentru identitate de

rațiune, se vor admite recursurile formulate de pârâtă și

intervenient împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, care va fi

modificată în sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale

strecurate în decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007, ca efect al admiterii

recursului împotriva acesteia fiind nelegală obligarea la plata

cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Fiind în culpă

procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanții vor fi

obligați și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

4,15 lei către pârâta N.L. și 3004,15 lei către intervenientul R.M.,

în recurs, în măsura în care au fost justificate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat,

recursul reclamanților SC Z. SRL Câmpina - prin administrator Z.A. și

Z.A. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

Respinge, ca nefondat,

recursul reclamantului Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008, pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ.

Admite recursurile pârâtei N.L.

și al intervenientului R.M. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie

2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe care o

modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul

reclamanților împotriva sentinței nr. 905 din 4 iunie 2007, pronunțată

de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ.

Admite recursurile pârâtei N.L.

și al intervenientului R.M. împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, pe

care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamantului Z.A.

privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 183

din 20 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Obligă reclamanții

la 4,15 lei cheltuieli de judecată către pârâta N.L. și la

3004,15 lei cheltuieli de judecată către intervenientul R.M.

Irevocabilă.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2008.