- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția a II-a civilă
- Data
- 6 noiembrie 2008
Decizia nr. 3263/2008 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 905/2007 a Tribunalului Prahova
Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 905 din 4 iunie 2007 pronunțată în dosarul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții Z.A. și SC Z. SRL Câmpina în contradictoriu cu pârâta N.L. și intervenientul R.M., s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta N.L. cu consecința obligării reclamanților să ridice de pe terenul în suprafață de 59 mp. situat administrativ în Câmpina, jud. Prahova, proprietatea intervenientului, construcțiile edificate, în caz contrar abilitându-l pe acesta să ridice construfcțiile pe cheltuiala reclamanților.
Totodată, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei suma de 3.059,35 lei contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 19 august 2005 și suma de 3.161,94 lei către intervenient reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 august 2005. S-a luat act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata beneficiilor nerealizate precum și la judecarea cererii de chemare în garanție și respectiv de renunțarea pârâtei la capătul de cerere privind obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă perioadei 21 iunie 2002 – 1 ianuarie 2004, reclamanții fiind obligați la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă și 2.807,60 lei cu același titlu către intervenient.
Prin încheierea pronunțată în ședința camerei de consiliu din 7 martie 2008 s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de intervenientul R.M., sentința fiind îndreptată în sensul că din eroare în dispozitiv s-a trecut mențiunea că s-a admis acțiunea, când în realitate potrivit minutei s-a respins acțiunea reclamanților. Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut în esență că între SC P. SA Câmpina și reclamanta SC Z. SRL Câmpina prin administratorul său Z.A.
s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafața de 40 mp., anterior identificată pentru o perioadă de 1 an începând cu 1 mai 1995, prelungit prin acte adiționale, ultimul fiind încheiat la 17 noiembrie 1999 cu termen de valabilitate până la data de 1 aprilie 2004. Pe perioada derulării contractului, reclamanții au efectuat lucrări de extindere a spațiului comercial conform autorizației obținute la 21 iunie 1996, însă prin sentința civilă nr. 301/2002 a Tribunalului Prahova, rămasă irevocabilă au fost obligați să retrocedeze pârâtei N.L. și terenul din litigiu, înstrăinat de către pârâtă intervenientului R.M. conform contractului de vânzare-cumpărare.
Raportat la această stare de fapt, solicitarea reclamanților de a se constitui un drept de superficie asupra construcției este neîntemeiată deoarece un atare drept poate lua naștere fie în baza legii fie ca urmare a încheierii unei convenții cu proprietarul terenului, niciuna dintre modalități nefiind prezentă în speță. De asemenea, arată tribunalul, este nefondată și cererea reclamanților având ca obiect obligarea intervenientului la plata contravalorii spațiului comercial, cu motivarea că reclamanta SC Z. SRL Câmpina nu este un constructor de bună-credință în sensul art. 494 C. civ. în condițiile în care a deținut terenul în temeiul unui contract de închiriere ce a expirat și nu în baza unui act translativ de proprietate, motiv pentru care cererea formulată de intervenient în calitate de proprietar actual al terenului de obligare a reclamanților la ridicarea supraedificatelor a fost admisă.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamanții au continuat să folosească terenul și după ce au fost obligați la retrocedare prin sentința civilă nr. 301/2002, în temeiul art. 483 C. civ. a fost admisă și cererea formulată de pârâtă și intervenient pentru obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de folosință, conform expertizei efectuate în cauză, luând totodată act de renunțarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință aferentă perioadei 21 iunie 2002 – 1 aprilie 2004 precum și de cererea reclamanților de chemare în garanție a SC P. SA Câmpina. Apelul declarat de reclamantul Z.A.
în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC Z. SRL Câmpina a fost admis prin decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, iar hotărârea tribunalului schimbată în tot în sensul admiterii acțiunii în parte și constituirii în favoarea reclamanților a unui drept de superficie din terenul proprietatea pârâtei necesar funcționării normale a SC Z. SRL, conform expertizei, fiind respinse cererea reconvențională a pârâtei precum și cererea de intervenție ca nefondate, cu 1.730 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de control judiciar, în argumentarea deciziei a reținut că reclamanții fiind constructori de bună-credință, că autorizația de construire nu a fost contestată, iar pentru spațiul comercial au un titlu locativ este justificată solicitarea acestora de a se constitui un drept de superficie din terenul proprietatea intervenientului pentru normala funcționare a spațiului comercial, în baza art. 494 C. civ. În consecință, arată instanța, pentru motivele avute în vedere ca temei al admiterii acțiunii principale, rezultă că cererea reconvențională formulată de pârâtă și însușită de intervenient este nefondată având în vedere și faptul că reclamanții au folosit imobilul din litigiu ca urmare a încheierii unui contract de închiriere, aflând doar în cursul anului 2001 că terenul este revendicat.
Prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 1 noiembrie 2007, această decizie a fost rectificată ca urmare a admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de apelantul Z.A. în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC Z. SRL în sensul că acordă apelantului și suma de 4.048 lei cheltuieli de judecată aferente soluționării în fond a cauzei. Prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 8 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii formulată de apelantul Z.A. în sensul de a se trece în dispozitivul deciziei mențiunea că este definitivă și executorie cu motivarea că lămurirea dispozitivului rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 7208 C. proc.
civ. și a deciziei nr. 38/2007 a Î.C.C.J. conform cărora hotărârile în materie comercială fiind executorii de drept, nu trebuie investite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. Împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007 și a încheierilor pronunțate în condițiile art. 281 C. proc. civ. au declarat recurs toate părțile, după cum urmează:
Reclamantul Z.A. în nume propriu și în calitate de administrator al SC Z. SRL au criticat decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul obligării intimaților și la plata contravalorii construcțiilor edificate pe terenul din litigiu, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, reclamantul Z.A., prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2008 a formulat recurs și împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 invocând prin motivele de recurs întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faptul că în mod greșit cererea privind lămurirea dispozitivului a fost respinsă de instanța de apel, în condițiile în care în speță nu este aplicabil art. 7208 C. proc. civ. – astfel cum a reținut Curtea – deoarece acest text legal viza hotărârea primei instanțe, ori, cererea formulată privește decizia pronunțată în apel.
Pârâta N.L., prin recursul înregistrat la data de 26 octombrie 2007 a criticat decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că instanța de apel apreciind eronat că reclamanții au edificat o construcție cu caracter permanent și nu provizoriu, ignorând împrejurarea că au deținut terenul în baza unui contract de închiriere încheiat cu un detentor precar și nu cu adevăratul proprietar nu a răspuns în niciun fel criticilor referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 494 C. civ., conform cărora dacă proprietarul terenului cere ridicarea construcțiilor, ridicarea se va face pe cheltuiala acestuia, cu plata unor eventuale daune-interese. De asemenea, arată recurenta, prin decizia recurată s-a acordat mai mult decât s-a cerut – modificare prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în condițiile în care, reclamanții prin apelul formulat nu au criticat modul de soluționare al cererii reconvenționale și a celei de intervenție, astfel încât, instanța de apel greșit a respins cele două cereri, cu o motivare, de altfel, sumară.
Prin cererea înregistrată la 6 decembrie 2007, pârâta N.L. a formulat recurs și împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești invocând în motivare faptul că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nejustificată raportat și la modificarea în parte a hotărârii primei instanțe.
Intervenientul R.M. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007 criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivate din încălcarea prevederilor art. 492 și 494 C. civ. În mod concret, recurentul invocă faptul că prin decizia instanței de apel s-a constituit în favoarea reclamanților un drept de superficie din terenul proprietatea pârâtei N.L., deși prin contractul autentificat la 19 august 2005 aceasta a înstrăinat terenul din litigiu. Prin urmare, instanța de apel fiind în eroare în privința titularului dreptului de proprietate asupra terenului a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând și împrejurarea că dreptul de superficie se poate prin convenția părților, prin legat sau prin lege, niciuna dintre modalități nefiind îndeplinită în speță. Totodată, concluzia instanței referitoare la caracterul definitiv și nu provizoriu al construcției edificate de reclamanți este eronată și lipsită de bază legală, iar raportat la expirarea contractului de închiriere, ocuparea terenului ulterior datei de 1 ianuarie 2004 este abuzivă și obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de folosință era datorată. În aceste condiții și dispozițiile art. 494 C. civ. au fost greșit interpretare, deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel proprietarului terenului îi aparține dreptul de opțiune referitor la demolarea construcției sau păstrarea acesteia.
Prin recursul înregistrat la 3 decembrie 2007, intervenientul R.M. a criticat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. încheierea din 1 noiembrie 2007 de îndreptare a erorii materiale arătând în motivare că raportat la admiterea parțială a pretențiilor reclamanților, în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Curtea constată următoarele: 1. În privința recursurilor declarate de reclamanții SC Z. SRL Câmpina și Z.A., în nume personal și în calitate de administrator al societății reclamante, având în vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluția instanței, Curtea în conformitate cu art. 11 din Legea 146/1997 a stabilit în sarcina recurenților obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 781,51 lei și respectiv 3,15 lei timbru judiciar potrivit art. 1 din O.G. 32/1995. Recursul nu a fost timbrat cu sumele stabilite în sarcina recurenților. Potrivit art. 1 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Aceste taxe sunt datorate atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice și se plătesc anticipat. În mod excepțional, obligația de timbrare se poate îndeplini până la primul termen de judecată. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenții nu s-au conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația transmisă pentru termenul de judecată din 6 noiembrie 2008 (filele 17,18), când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că recurenții nu sunt persoane față de care operează scutirea legală de obligația timbrării, instanța urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea 146/1997 și a art. 1 din O.G. 32/1995 și să dispună anularea recursului ca netimbrat. 2. Referitor la recursurile formulate de pârâta N.L. și intervenientul R.M., împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, având în vedere faptul că acestea cuprind critici comune vor fi analizate concomitent. Astfel, este întemeiat motivul încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că, în lipsa unor critici privind modul de soluționare al cererii reconvenționale și al celei de chemare în garanție, instanța prin încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. și a limitelor cererii de apel a extins controlul judiciar și asupra unor aspecte cu a căror analiză nu a fost investită. De asemenea, decizia recurată este nelegală și în privința modului de aplicare a dispozițiilor art. 492 și 494 C. civ. Din această perspectivă, se va reține ca fiind corectă interpretarea recurenților și a primei instanțe în sensul că dreptul de superficie poate lua naștere pe cale convențională ori legală. Împrejurarea că reclamanții au edificat pe durata derulării unui contract de închiriere o construcție pe terenul proprietatea pârâtei și apoi a intervenientului nu reprezintă un motiv pentru constituirea unui drept de superficie, cu atât mai mult cu cât contractul a expirat, iar proprietarul nu înțelege să păstreze supraedificatul. De altfel, dispozițiile art. 494 C. civ. care reglementează o atare situație, conferă proprietarului terenului posibilitatea de a opta pentru păstrarea sau demolarea construcției. Ignorând aceste dispoziții, instanța de apel a apreciat însă că dată fiind existența construcției edificate de reclamanți, aceștia sunt beneficiarii unui drept de superficie în temeiul căruia pot utiliza terenul pentru funcționarea normală a SC Z. SRL. Procedând în acest mod, instanța de apel a convertit un contract de închiriere ajuns la termen într-un drept de superficie împotriva voinței proprietarului terenului de a-și utiliza bunul potrivit prerogativelor conferite de o atare calitate, și încălcând totodată și prevederile art. 494 C. civ. În concluzie, recursurile formulate de pârâtă și intervenient în privința modului de soluționare al apelului sunt întemeiate, astfel încât acestea vor fi admise iar decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007 modificată în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 905 din 4 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios. Față de această soluție se va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, care de altfel a și rămas fără obiect în condițiile modificării deciziei a cărei lămurire s-a solicitat și care a fost respinsă prin încheierea menționată. Pentru identitate de rațiune, se vor admite recursurile formulate de pârâtă și intervenient împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, care va fi modificată în sensul respingerii cererii de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia nr. 183 din 20 septembrie 2007, ca efect al admiterii recursului împotriva acesteia fiind nelegală obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanții vor fi obligați și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,15 lei către pârâta N.L. și 3004,15 lei către intervenientul R.M., în recurs, în măsura în care au fost justificate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Anulează, ca netimbrat, recursul reclamanților SC Z. SRL Câmpina - prin administrator Z.A. și Z.A. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului Z.A. împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Admite recursurile pârâtei N.L. și al intervenientului R.M. împotriva deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 905 din 4 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ.
Admite recursurile pârâtei N.L. și al intervenientului R.M. împotriva încheierii din 1 noiembrie 2007, pe care o modifică, în sensul că respinge cererea reclamantului Z.A. privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 183 din 20 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Obligă reclamanții la 4,15 lei cheltuieli de judecată către pârâta N.L. și la 3004,15 lei cheltuieli de judecată către intervenientul R.M. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2008.