ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1348/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1348/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiune,
reclamanta
D.A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să
se dispună evacuarea pârâtei SC C.C. SRL din spațiul comercial situat la parterul
imobilului din București, în suprafață de 28,12 m.p. pentru lipsa unui titlu în
deținerea acestuia.
Pârâta
a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei – pârâte la
plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor aduse spațiului și
instituirea unui drept de retenție asupra spațiului până la achitarea integrală
a contravalorii îmbunătățirilor.
Prin
sentința nr. 6119 din 21 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a
comercială a admis acțiunea principală, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul
în litigiu și a admis în parte cererea reconvențională, obligând reclamanta – pârâtă
la plata sumei de 10.363 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor. De
asemenea, instanța a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei –
reclamante la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în cuantum de
111.550,87 RON, a compensat în parte cheltuielile reciproce ale părților și a
obligat pârâta – reclamantă la plata sumei de 101.187 RON către reclamanta –
pârâtă.
În
considerentele sentinței, instanța a reținut că reclamanta a dobândit imobilul
în litigiu prin retrocedare, iar pârâta nu deține un titlu locativ întrucât
contractul de închiriere pe care aceasta l-a avut încheiat cu SC A. SA a
încetat de drept, potrivit art. 3 din dispoziția de restituire nr. 3656 din 28
decembrie 2004, emisă de Primarul General.
În
urma probatoriilor administrate s-a constatat că îmbunătățirile efectuate de
pârâtă au fost strict necesare pentru asigurarea funcționalității normale și a
unei necesități igienico – sanitare minime, valoarea acestora fiind de 10.363 RON.
Cu
privire la contravaloarea lipsei de folosință, instanța a luat în considerare
raportul de expertiză întocmit în acest sens și a concluzionat că valoarea
netă, după impozitare, este de 111.550,87 RON, făcând aplicarea art. 1143 și
următoarele C. civ. până la concurența celei mai mici creanțe.
Apelul
declarat de pârâtă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 351 din 21
septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a
admis excepția lipsei de interes a pârâtei – reclamante cu privire la capătul de
cerere referitor la dreptul de retenție și a schimbat sentința în parte, în
sensul că a admis acțiunea precizată și completată a reclamantei, obligând-o pe
pârâtă la plata sumei de 21.914,89 RON – contravaloarea lipsei de folosință a
imobilului. A admis cererea reconvențională a pârâtei – reclamante în parte și
a dispus obligarea reclamantei – pârâte la contravaloarea îmbunătățirilor în
cuantum de 18.631 RON, respingând petitul privind dreptul de retenție. De
asemenea, instanța a compensat creanțele reciproce ale părților și a dispus
obligarea pârâtei la plata sumei de 3.283,89 RON către reclamantă, menținând
dispozițiile sentinței atacate referitoare la evacuarea pârâtei din imobil.
Pentru
a se pronunța astfel, instanța a reținut – cu privire la critica ce a vizat
omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra capătului de cerere prin care
a solicitat instituirea unui drept de retenție – că apelanta nu mai susține
această critică deoarece a predat imobilul reclamantei, după ce a primit
hotărârea primei instanțe.
Instanța
a constatat că cererea precizatoare și completatoare formulată de reclamantă a
fost luată în discuție prin încheierea de ședință din 29 ianuarie 2008,
respingându-se excepția tardivității acesteia, însă a calificat-o în mod greșit
ca fiind o cerere reconvențională a reclamantei la cererea reconvențională a
pârâtei – reclamante, în contextul în care C. proc. civ. nu reglementează o
asemenea situație.
S-a
considerat că rezolvarea primei instanțe, pe acest aspect, nu poate fi
menținută și că sub aspectul soluționării excepției tardivității cererii
completatoare, sentința a dobândit autoritate de lucru judecat, apelanta
necriticând soluția pe calea apelului.
De
asemenea, instanța de apel a constatat că nu au fost luate în considerare toate
probele și reevaluând întregul material probator a statuat următoarele:
-
greșit prima instanță a apreciat că pârâta datorează contravaloarea lipsei de
folosință pentru perioada 28 decembrie 2004 – 18 noiembrie 2008 dat fiind că
reclamanta a notificat-o despre retrocedarea imobilului abia la 7 mai 2007 astfel
că suma datorată de aceasta pentru lipsa de folosință este de 21.914,89 RON pentru
perioada 7 mai 2007 – 30 noiembrie 2008.
-
pârâtei i se cuvine contravaloarea – reactualizată a îmbunătățirilor efectuate
la spațiu, în sumă de 18.631 RON conform art. 992 și 1073 C. civ.
Împotriva
deciziei, reclamanta D.A. a declarat recurs prin care a invocat nelegalitatea
acesteia prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând
următoarele critici:
-
Instanța trebuia să facă aplicarea art. 1073 C. civ., în sensul obligării
pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a spațiului pentru toată
perioada în care a ocupat imobilul fără titlu.
-
Începând cu 28 decembrie 2004, spațiul a fost deținut fără titlu așa cum
rezultă din Dispoziția de restituire nr. 3656 din 28 decembrie 2004 la art. 3
unde s-a prevăzut că, la data punerii în posesie, contractul de închiriere
încheiat între pârâtă și SC A. SA încetează de drept.
-
În mod greșit s-a făcut aplicarea art. 992 C. civ., în sensul că dispozițiile
acestuia nu au aplicabilitate în cauză, reținându-se eronat că îmbunătățirile
nu au fost contestate mai ales că au fost făcute fără acordul său, în calitate
de proprietar și oricum nu-i profită în vreun fel.
-
În subsidiar, recurenta susține casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei
spre rejudecare, în vederea administrării probei cu expertiză contabilă
determinată de necesitatea stabilirii contravalorii lipsei de folosință a
spațiului, în raport de toate înscrisurile depuse de pârâtă și care să aibă în
vedere toată perioada, respectiv 28 decembrie 2004 – 18 noiembrie 2008.
Intimata
a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Analizând
decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
-
Contrar susținerilor recurentei, instanța apelului a făcut aplicarea corectă a
dispozițiilor art. 1073 C. civ., în sensul cărora – creditorul are dreptul de a
dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la
dezdăunare.
Din
argumentele folosite de recurentă în susținerea acestei critici se deduce că
aceasta a invocat greșita aplicare a art. 1073 C. civ. raportat la perioada
stabilită de instanță pentru care i se cuvine contravaloarea lipsei de
folosință, considerând că perioada corectă este cea stabilită de prima
instanță.
Este
adevărat că, prin dispoziția de restituire nr. 3656 din 28 decembrie 2004 emisă
de Primăria Municipiului București, la art. 3 s-a prevăzut că – la data punerii
în posesie a proprietarei – încetează de drept contractul de închiriere
încheiat de pârâtă și SC A. SA însă, câtă vreme nu a înfățișat instanței un act
(proces – verbal de punere în posesie) din care să rezulte în mod cert data
intrării în posesia spațiului nu se poate prevala de prevederile din
dispoziție.
Așa
fiind, raționamentul instanței de apel cu privire la data de începere a
obligației de dezdăunare a pârâtei ca fiind data notificării (7 mai 2007) este
corect.
-
Nici critica prin care se susține inaplicabilitatea art. 992 C. civ. nu este
fondată.
Și
de această dată reclamanta invocă la modul generic inaplicabilitatea normei anterior
menționate, critica fiind una formală, în contextul în care, în dezvoltarea
criticii vorbește despre cuantumul îmbunătățirilor aduse spațiului, despre
greșita mențiune din considerentele deciziei cu privire la faptul că nu ar fi
contestat caracterul necesar și util al acestora și despre lipsa
consimțământului său – în calitate de proprietară – cu privire la efectuarea
lucrărilor, care nu-i profită în vreun fel.
-
În ce privește solicitarea subsidiară a recurentei de casare a deciziei,
determinată de necesitatea administrării probei cu expertiză contabilă, Înalta
Curte constată că, în cauză situația de fapt a fost pe deplin stabilită, iar o
asemenea cerere depășește cadrul procesual impus de prevederile art. 304 pct. 1
– 9 C. proc. civ.
Pentru
considerentele expuse, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Instanța
va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și va obliga recurenta
la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.958,6 RON, constând în
taxele judiciare de timbru, onorariile de expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul
formulat de reclamanta D.A., împotriva deciziei Curții de Apel București nr.
351 din 21 septembrie 2010
, ca nefondat.
Obligă
recurenta să plătească intimatei – pârâte
SC C.C. SRL
București suma de 4.958,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.