ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1436/2011

Deliberând asupra recursurilor de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 5923 din 11 mai 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta K.R.I., a constatat încetat contractul de locațiune nr. 14406 din 18 mai 2006 la data de 31 decembrie 2007 și a dispus evacuarea pârâtei SC T.T. SRL București din spațiul comercial situat în București, sector 1. Totodată, prima instanță a admis în parte cererea principală privind contravaloarea lipsei de folosință și a obligat pârâta la plata sumei de 8450 Euro cu acest titlu pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2009. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 7454 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță de fond a reținut că între părți s-a încheiat contractul de locațiune nr. 14406 din 18 mai 2006 pentru folosința spațiului comercial menționat pe perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, la expirarea duratei contractuale intervenind tacita relocațiune conform art. 1437 C. civ. până la data de 31 decembrie 2007, față de notificarea concediului de către reclamanta – locator cu notificarea nr. 422 din 13 decembrie 2007. Ca atare, prima instanță de fond a apreciat ca întemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea încetării contractului de locațiune și evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu și, pe cale de consecință, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere din cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de locațiune.

Cât privește cererea recurentei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât pârâta-reclamantă a continuat să ocupe spațiul comercial și după data expirării contractului de locațiune, săvârșind o faptă ilicită, conform art. 998-999 C. civ. Prima instanță a apreciat că, deși reclamanta-pârâtă a solicitat plata contravalorii lipsei de folosință până la data eliberării efective a spațiului, a achitat taxa de timbru doar pentru pretențiile cuantificate pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2008, astfel încât cererea a fost admisă în parte.

Relativ la cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă și având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investițiilor efectuate în cuantum de 60.000 Euro și instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei-reclamante până la achitarea acestei sume, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât pârâta a intrat în folosința spațiului comercial prin contractul de închiriere încheiat la 16 noiembrie 1998, cu părinții reclamantei, contract care, în art. 6 prevede că în ipoteza în care chiriașul dorește să facă modificări interioare în folosul său le poate face doar cu acordul proprietarului și pe cheltuiala sa. În plus, instanța a apreciat că, din probele administrate, reiese că pârâta a beneficiat de o reducere a chiriei tocmai pentru amenajarea spațiului închiriat.

Prin încheierea din 19 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale, în sensul indicării căii de atac drept recurs și nu apel. Ambele părți au declarat apel împotriva sentinței pronunțată de tribunal, reclamanta formulând calea de atac și împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010. Prin decizia comercială nr. 548 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și pârâtă și a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta-reclamantă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că apelurile declarate de reclamanta-pârâtă sunt nefondate întrucât această parte a beneficiat de servicii avocațiale pe tot parcursul judecării cauzei, fiind reprezentată de avocat cu delegație la dosar, iar în ședința publică din data de 14 octombrie 2008, tribunalul i-a pus în vedere să timbreze capetele de cerere având ca obiect beneficiu nerealizat, sub sancțiunea anulării apelului ca netimbrat. Curtea de Apel a respins ca nefondată și critica reclamantei-pârâte vizând încheierea din data de 20 aprilie 2010, prin care instanța de fond a respins ca tardiv formulată cererea de rectificare a acțiunii introductive și, ca nefondată, cerere de disjungere a capătului de cerere având ca obiect pretenții, instanța de apel apreciind că, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de modificare a acțiunii introductive putându-se face până la prima zi de înfățișare. Or, prin cererea modificatoare, reclamanta-pârâtă nu și-a precizat câtimea pretențiilor ci a schimbat, în parte, obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1200 Euro/lună, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință începând cu data de 1 ianuarie 2008 până la data evacuării efective, și a dobânzii legale, precum și obligarea pârâtei la plata chiriei restante pe luna decembrie 2007, în cuantum de 650 Euro în timp ce prin cererea introductivă reclamanta a solicitat plata contravalorii lipsei de folosință calculată la nivelul chiriei lunare de 650 Euro, până la evacuarea efectivă, astfel încât apelanta-reclamantă a modificat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a reținut că soluția instanței de fond de obligarea a pârâtei-reclamante la plata sumei de 8450 Euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2008, este corectă, având în vedere că reclamanta-pârâtă nu și-a precizat acest capăt de cerere și nu a timbrat la valoare, deși i s-au pus în vedere aceste aspecte. De altfel, având în vedere temeiul de drept al acțiunii introductive, art. 1084 și art. 1086 C. civ., apelanta-reclamantă trebuia să dovedească paguba efectivă și beneficiul nerealizat, astfel încât o atare solicitare, având în vedere că nu se știe exact data la care pârâta va părăsi spațiul închiriat este imposibilă atâta timp cât nu este vorba despre o cerere de obligare a pârâtei-reclamante la plata de daune cominatorii până la data evacuării efective.

Nici critica relativă la cumulul contravalorii lipsei de folosință, nu a fost reținută de către instanța de apel, aceasta apreciind că prima instanță de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei, principiul disponibilității și conținutul cererii introductive de instanță. Cât privește apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010, curte de apel a reținut că acesta este nefondat față de calificarea căii de atac de către instanța de apel, ca fiind apel și nu recurs. Relativ la apelul declarat de către recurenta-reclamantă, curtea de apel a apreciat că se impune aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, având în vedere că acesta nu a fost legal timbrat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât pârâta-reclamantă, cât și reclamanta-pârâtă. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, pârâta-reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins cererea apelantei-pârâte de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării, apreciind că această solicitare privea depunerea motivelor de apel de către această parte, întrucât o atare solicitare viza și pregătirea apărării față de apelul declarat de apelanta-reclamantă, prin depunerea întâmpinării. Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că apelanta-pârâtă a fost citată cu mențiunea de achitare a taxei de timbru, întrucât pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare apare o mențiune generică „veți timbra la valoarea sumei contestate, fără ca instanța de apel să indice cuantumul exact al sumei datorate.

Ca atare, instanța nu și-a îndeplinit obligația de a indica părții în proces suma datorată cu titlu de taxă de timbru în cuantum legal, făcând o simplă înștiințare a părții cu privire la obligația de timbrare. Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a respins cererea de lipsă de apărare apreciind că, în lipsa plății taxei de timbru, nu este legal investită cu o atare cerere, soluție criticabilă, întrucât neplata taxei de timbru nu împiedică partea să formuleze o atare cerere, cu atât mai mult cu cât o atare cerere privea și depunerea motivelor de apel, ceea ce ar fi calificat și aspectul relativ la valoarea sumei contestate. În plus, cererea de lipsă de apărare privea inclusiv pregătirea apărării față de apelul părții adverse, astfel încât, prin neacordarea unui termen în cauză, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și principiul egalității armelor.

Recurenta-reclamantă a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin decizia dată au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că în mod greșit instanța de apel a reținut că la termenul din data de 20 aprilie 2010, reclamanta a modificat petitul cererii introductive, astfel încât în mod corect tribunalul a respins o atare solicitare, ca tardiv formulată, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea formulată de reclamantă se încadrează în dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., fiind vorba despre mărirea câtimii pretențiilor formulate. Ca atare, a arătat recurenta-reclamantă, instanța de apel era obligată să disjungă cererea având ca obiect acțiune în pretenții și să administreze proba cu expertiză contabilă, probă absolut necesară pentru soluționarea unei atare cereri, astfel încât prin neadmiterea probatoriilor instanțele de fond au încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ. și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este criticabilă și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță de fond i-a pus în vedere reclamantei să completeze timbrajul, atâta timp cât reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru solicitată de instanța de fond până în decembrie 2008, pentru perioada ulterioară instanța nepunându-i în vedere o atare obligație.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a respins nemotivat apelul declarat împotriva încheierii din 19 mai 2010 de îndreptare eroare materială, apreciind că singura cale de atac, în speță, este recursul atâta timp cât acțiunea de fond este o acțiune în constatare conform art. 111 C. proc. civ. iar valoarea pretențiilor deduse judecății este sub 100.000 lei, conform art. 282 1 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă. Examinând criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat de către reclamantă-pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică de nelegalitate privind greșita calificare a cererii modificatoare formulată la data de 20 aprilie 2010, de către reclamanta-pârâtă, ca fiind o modificare a petitului cererii de chemare în judecată, conform art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., iar nu o precizare a câtimii pretențiilor, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, având în vedere conținutul acestei solicitări prin raportare la cererea introductivă de instanță. Înalta Curte reține că în mod legal instanța de apel a apreciat că o atare cerere modifică în parte obiectul acțiunii introductive, cât și cauza acesteia, reclamanta-pârâtă formulând pretenții noi, respectiv, contravaloarea chiriei și dobânzi legale – solicitări inexistente în cererea de chemare în judecată cu care prima instanță de fond a fost investită. De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că și modificarea cuantumului contravalorii lipsei de folosință, de la 600 Euro/lună la 1200 Euro/lună nu reprezintă o simplă precizare a valorii prestațiilor deja solicitate, conform art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., ci este o veritabilă modificare a acțiunii introductive de instanță, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că majorarea câtimii implică schimbarea cauzei însăși a acțiunii dedusă judecății, atât timp cât pentru suma solicitată în plus cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, recurenta-reclamantă era ținută să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate. Nici critica recurentei-reclamante privind obligația instanței de fond de a disjunge cererea formulată la data de 20 aprilie 2010, în vederea administrării probelor, nu este fondată, Înalta Curte reținând că disjungerea privește cererile incidentale care din motive de celeritate, nu se pot judeca odată cu acțiunea principală, nefiind admisibilă procedural o cerere de disjungere a cererii precizatoare formulată de una și aceeași parte care a declanșat acțiunea în justiție.

De altfel, aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul român a prevăzut sancțiunea respingerii ca tardivă a cererii de modificare a obiectului acțiunii introductive, formulată de către reclamantă, o atare cerere putând fi formulată doar pe cale separată, reclamantei fiindu-i îngăduită doar cererea precizatoare prevăzută de art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pentru soluționarea căreia nu este necesară administrarea de probe noi. Pentru considerentele mai sus evocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate și criticile recurentei-reclamante relative la încălcarea dreptului la apărare și a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. de către instanțele de fond, prin neadministrarea probei cu expertiză contabilă, față de cererea reclamantei din data de 20 aprilie 2010, de modificare a pretențiilor.

Cât privește critica recurentei-reclamante privind reținerea greșită de către instanța de apel a aspectului că prima instanță de fond i-a pus în vedere să timbreze cererea în pretenții, obligație căreia reclamantei i s-ar fi conformat, Înalta Curte reține că și o atare critică este nefondată, întrucât aspectul ridicat de către recurenta-reclamantă privește nu doar plata taxei de timbru, ci și precizarea câtimii pretențiilor deduse judecății, având în vedere că, nefiind vorba despre dobânzi, penalități, daune cominatorii, contravaloarea lipsei de folosință nu poate fi cerută pe o perioadă nedeterminată. Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă dezlegare a cauzei, reținând că o atare solicitare privește exclusiv o perioadă determinată de timp, atâta timp cât reclamanta este obligată să facă dovada prejudiciului încercat prin fapta săvârșită de către pârâtă, și a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

Nu poate fi reținută nici critica relativă la nemotivarea soluției de respingere a apelului declarat de către reclamantă împotriva încheierii din 19 mai 2010, întrucât în mod corect, prin calificarea căii de atac, instanța de apel a exclus aplicarea dispozițiilor art. 282 1 C. proc. civ. de care se prevalează reclamanta în formularea cererii de îndreptare materială. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că acțiunea introductivă de instanță nu este o acțiune în constatare, cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci este o acțiune mixtă, ce include atât capete de cerere neevaluabile în bani, respectiv, evacuarea – cereri care sunt de competența primei instanțe a secției comerciale a tribunalului, cât și capete de cerere în pretenții, astfel încât criteriul pragului valoric nu se mai aplică în stabilirea competenței instanței de judecată.

Critica formulată de recurenta-reclamantă relativă la nesoluționarea de către instanța de apel a cererii apelantei-pârâte de plată a cheltuielilor de judecată, apare ca superfluă, având în vedere că soluția instanței de apel este de respingere a căii de atac formulată de această parte și având în vedere caracterul accesoriu al cererii întemeiată pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Examinând apelul declarat de apelanta-pârâtă, Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente: Se reține că instanța de apel a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă ca netimbrat, apreciind că în speță sunt incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, aceasta neconformându-se obligației de timbrare a căii de atac prevăzută în dovada de îndeplinire a procedurii de citare.

Înalta Curte reține, însă, că pentru aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, instanța de judecată este obligată să înștiințeze partea nu doar asupra existenței obligației de timbrare, astfel cum rezultă din actul aflat la fila 15 din dosarul instanței de apel care face referire la timbrare prin raportare la valoarea contestată, ci are obligația legală de a indica cuantumul exact al taxei de timbru legal datorate. O atare obligație este impusă de interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 146/1997, care includ și dreptul părții în sarcina căreia s-a stabilit o anumită taxă de timbru, de a contesta cuantumul acesteia prin formularea unei cereri de reexaminare.

Or, în absența indicării cuantumului taxei de timbru, partea în proces este lipsită de posibilitatea demarării unui atare demers juridic. Înalta Curte mai reține că, în cazul apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac și posibilitatea prevăzută de legiuitor de a analiza hotărârea apelată sub toate aspectele de către instanța de apel, în ipoteza nemotivării căii de atac, această instanță era obligată să stabilească cumulul taxei de timbru prin raportare la cererile cu care a fost investită instanța de fond și la modul în care acestea au fost soluționate. O altă soluție ar duce la concluzia imposibilității stabilirii taxei de timbru în cazul în care apelul declarat nu este motivat, soluție ce contravine dispozițiilor procedurale în materie.

Pentru considerentele mai sus invocate, apreciind că instanța de apel a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă în absența stabilirii obligației acesteia de plată a unei atare taxe, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă și va casa în parte decizia atacată, trimițând cauza instanței de apel pentru rejudecarea apelului acestei părți și va respinge ca nefondat apelul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă K.R.I. împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC T.T. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează, în parte și trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.