ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2987/2006

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 79 din 31 martie 2006 a Secției comerciale de contencios administrativ și fiscal de la Curtea de Apel Ploiești s-a constatat conflict negativ de competență ivit între Judecătoria Câmpina și Tribunalul Prahova, în cauza privind acțiunea formulată de reclamanta SC F.C. SA Câmpina și cererea reconvențională formulată de pârâtul – reclamant M.E.L. în contradictoriu cu reclamanta – pârâtă SC F.C. SA Câmpina și s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpina. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul susținând că instanța competentă să soluționeze litigiul în fond este Tribunalul Prahova deoarece primul capăt al cererii reconvenționale are un obiect neevaluabil în bani și anume rezilierea unui contract și în consecință în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. În raport de acest motiv pârâtul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul de a se stabili competența de soluționare a cauzei la fond în favoarea Tribunalului Prahova. Înalta Curte, analizând înscrisurile dosarului în raport de motivul invocat, constată că prin acțiunea înregistrată la nr. 2156 din 15 iunie 2005 pe rolul Judecătoriei Câmpina reclamanta SC F.C. SA Câmpina a solicitat obligarea pârâtului M.E.L. la plata sumei de 391.122.967 lei reprezentând contravaloare lucrări construcții efectuate în baza contractului nr. 24 din 24 iulie 2003 plus 39.112.298 lei cu titlu de penalități de întârziere.

Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pentru că lucrările nu s-au efectuat, iar prin cerere reconvențională a solicitat să se dispună rezilierea contractului nr. 24 din 24 iulie 2003 reținând culpa reclamantei – pârâte, să se oblige reclamanta – pârâtă la plata penalităților de întârziere conform clauzei penale menționată în contract la cap. 2 și pe care le-a evaluat provizoriu la suma de 3.000 lei RON, să oblige reclamanta – pârâtă la plata de daune, interese constând în manopera lucrări de desființare a acoperișului, depozitare și debarasare a materialelor devenite neutilizabile pe care le-a evaluat provizoriu la suma de 1.000 lei RON.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziții art. 17 C. proc. civ., care stipulează expres că „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”, coroborate cu dispozițiile art. 120 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală” și în consecință competența soluționării în fond a cauzei aparține judecătoriei, potrivit art. 1 C. proc. civ., întrucât obiectul acțiunii îl constituie pretenții sub valoarea de un miliard lei, cum de altfel, în mod legal a reținut și curtea de apel. Față de cele ce preced, recursul este nefondat și urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.E.L. împotriva sentinței nr. 79 din 31 martie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2006.