ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1092/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC F. SA Iași a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Câmpina, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 5.767.154 lei, plată nedatorată și la cheltuieli de judecată. Judecătoria Câmpina, prin sentința civilă nr. 2829 din 13 octombrie 2000, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, constatând că, în cererea reconvențională, pârâta solicită obligarea reclamantei la 58.789.172 lei preț și 100.191.400 lei penalități de întârziere. Prin sentința nr. 208 din 2 februarie 2001, tribunalul a respins acțiunea și cererea reconvențională, ca tardiv formulate.

Instanța de fond a reținut, în esență, că cererea, privind plata parțială a facturii 742645 din 19 ianuarie 1995, este prescrisă, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, stabilind termenul de 3 ani în care dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge, după cum aceeași normă se aplică și cererii privind plata facturii nr. 743125 din 28 februarie 1995. Curtea de Apel Ploiești, sesizată cu apelurile declarate de părți, prin decizia nr. 842 din 26 iunie 2001, a admis cererile și, schimbând sentința atacată, a obligat pârâta la 5.767.154 lei către reclamantă, iar pe aceasta din urmă la plata sumei de 158.980.612 despăgubiri, a compensat cheltuielile de judecată și a obligat pe reclamantă la plata sumei de 4.795.976 lei către pârâtă.

Instanța de apel a considerat că, din eroare, reclamanta a plătit pârâtei de două ori aceeași sumă (5.767.154 lei) ultima plată, a cărei restituire o cere, fiind efectuată la 13 ianuarie 1999, dată față de care dispozițiile privind prescripția extinctivă nu sunt aplicabile. Inaplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, au fost considerate și pentru cererea reconvențională, întrucât o plată parțială s-a efectuat la 14 aprilie 1998, dată care întrerupe cursul prescripției. Pe fond, curtea de apel a caracterizat drept întemeiată cererea reconvențională, contractul nr. 1066/1994, instituind și o clauză penală pentru plata cu întârziere a serviciilor prestate. Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ. Recurenta susține că instanța de apel a considerat greșit că procesul-verbal de compensare întrerupe cursul prescripției, confundând factura nr. 742642 din 19 ianuarie 1995 cu factura nr. 743125 din 28 februarie 1995, după cum greșit a stabilit că debitul din cererea reconvențională a fost recunoscut. Privind judecata fondului, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, unind excepția prescripției extinctive cu fondul și pronunțându-se fără a da posibilitatea apărării, încălcând principiul egalității părților, după cum greșit a apreciat că pretențiile practicate de pârâtă erau conforme contractului nr. 1066/1994.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prescripția extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acțiune, în sens material, prin neexercitarea acelui drept în intervalul stabilit de lege, din lipsa de convingere a titularului dreptului în ce privește temeinicia pretențiilor sale și considerarea stării de fapt ca fiind conformă stării de drept. De aceea, întreruperea cursului prescripției, prin recunoașterea dreptului a cărei acțiunea se prescrie sau printr-un, act începător de executare, atrage termenul început pentru a determina începutul unei noi prescripții. Pe de altă parte, executarea directă prin plată sau compensația sunt modalități de stingere totală sau parțială a obligațiilor.

Procedând la compensări reciproce a obligațiilor, prin mai multe procese verbale, pârâta, pentru sumele plătite în plus, a apelat la imputația plății, fapt certificat de reclamantă prin adresa 169/360 din 30 martie 2000. Reprezentând o plată parțială, termenul de prescripție a fost întrerupt. Critica referitoare la soluționarea excepției și a fondului litigiului la același termen nu este întemeiată. Apărările pe care părțile le evocă reprezintă mijloace pe care acestea le opun dreptului pretins. Fie că sunt apărări de fond, fie excepții, instanța este obligată se le soluționeze, fără, însă, a se stabili prin lege, termenele la care aceasta se va pronunța. Principiul egalității părților, se referă la judecata după aceleași reguli pentru toate părțile și folosirea în măsură egală a dreptului și obligațiilor procesuale.

Evacuarea încălcării acestuia este, așadar, nepertinentă. Instanța de apel, la singurul termen stabilit, a rămas în pronunțare asupra excepției prescripției extinctive, cât și asupra fondului litigiului, astfel că nu-i poate fi imputată încălcarea vreunui principiu procesual. Dreptul fundamental la apărare este garantat pe tot parcursul procesului civil, fie ca posibilitate efectivă a părților de a se folosi de toate mijloacele pentru a învedera instanței temeinicia cererilor și susținerilor, fie ca posibilitate de a-și desemna un mandatar care să le reprezinte în proces. Solicitând judecarea în lipsă, recurenta nu se poate prevala de încălcarea dreptului la apărare prin soluționarea excepției și a fondului litigiului la același termen.

Nici o normă procesuală nu a fost încălcată. Mai mult, principiul disponibilității oferă dreptul participanților la procesul civil de a dispune de mijloacele de apărare, de a avea o libertate de dispoziție exercitată potrivit scopului economic și social al dreptului. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 842 din 26 iunie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA Iași împotriva deciziei nr. 842 din 26 iunie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și comercial, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2003.