ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 235/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 816/42/2009, petiționarul P.V.M., a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., admiterea plângerii inițiale și desființarea rezoluției nr. 539/P/2008 din 6 august 2009, precum și a rezoluției nr. 1091/11/2/2009 din 2 septembrie 2009, ambele date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimați.

Curtea de Apel, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, prin sentința penală nr. 163 din 30 octombrie 2009, a respins, în

baza art 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul P.V.M., cu domiciliul ales la Cab. Av. S.F.  împotriva rezoluției din data de 06 august 2009 și a

rezoluției nr. 1091/11/2/2009 din 02 septembrie 2009 adoptate de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 539/P/2008, menținând, ca legale și temeinice, rezoluțiile pronunțate în Dosarul nr. 539/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin aceeași sentință instanța de fond l-a obligat pe petiționar la plata sumei de 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rezoluția nr. 539/P/2008 din 6 august 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul avocat Ș.V., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. și P.A.V. cu privire la infracțiunile prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., constatându-se că faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, pe baza actelor premergătoare efectuate

în dosarul sus-menționat, parchetul a reținut că urmare plângerii

formulată de petiționarul P.V.M., organele de urmărire

penală au efectuat cercetări sub aspectul infracțiunii prev. de art. 25 C. pen.

rap. la art. 290 C. pen. față de avocatul Ș.V. și cu privire la infracțiunile prev. de art. 290 și art. 291 C. pen. față de numitul P.A.V., iar prin rezoluția din 3 aprilie 2009, în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia, stabilindu-se că faptele reclamate nu există.

Nemulțumit de această soluție, petiționarul P.V.M. a formulat plângere în temeiul disp. art. 275-278 C. proc. pen. ce a fost admisă de procurorul general prin ordonanța nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009, infirmându-se astfel rezoluția atacată.

Ulterior completării urmăririi penale, pe baza probatoriului administrat, s-a constatat că înscrisul pretins falsificat de persoana vătămată, folosit în instanță și intitulat „stare financiară client" a fost eliberat B.C.R. - Agenția Predeal la data de 14 iunie 2006, conținutul acestuia nu a fost modificat în nici un fel, iar datele înscrise de unitatea bancară concordau cu realitatea.

S-a mai reținut că nu au valoare juridică mențiunile efectuate de mână, după data emiterii actului, în josul paginii și separat de cele aparținând băncii, constatându-se că nu au alterat conținutul înscrisului bancar și nu pot fi luate în seamă ca un înscris sub semnătură privată, deoarece persoana care Ie-a făcut nu a semnat, în condițiile în care, pentru valabilitatea unui astfel de document, codul civil impune datarea și semnarea lui.

S-a mai relevat că infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. a mai

fost cercetată (ca agravantă a celei prev. de art. 215 C. pen., respectiv

mijloc fraudulos), în Dosarul nr. 839/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, care prin rezoluția din 19 martie 2009 a înlăturat

această agravantă, motivat de faptul că mențiunea efectuată pe înscrisul

bancar nu constituia o alterare a acestuia.

Astfel, pe baza probatoriilor administrate, s-a concluzionat că fapta

de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu exista și, pe cale de consecință, nu exista nici infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. și nici aceea de instigare la fals prev. de art. 25 rap. la art. 290 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, în temeiul disp. art. 275 și art. 278 C. proc. pen.

, petiționarul-persoană vătămată P.V.M. a

formulat plângere, apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, susținând

că cercetarea efectuată de organul de urmărire penală este incompletă, că acesta nu a manifestat rol activ și nu s-a conformat dispozițiilor date prin ordonanța nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009.

Prin rezoluția nr. 1091/11/2/2009 din data de 2 septembrie 2009 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a respins plângerea petiționarului, apreciind că soluția dispusă prin rezoluția atacată este legală și temeinică.

S-a constatat, în esență, că procurorul de caz a dispus în mod corect, neînceperea urmăririi penale față de cei doi intimați pe baza completării cercetărilor inițiale, respectiv a relațiilor comunicate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, având ca obiect studierea

Dosarului nr. 839/P/2008, a celor înaintate de B.C.R. - Agenția Predeal cu

privire la înscrisul în litigiu și consultarea Dosarului nr. 732/2006 Judecătoriei Sinaia.

Împotriva ambelor rezoluții, în termen legai, petiționarul P.V.M. a formulat plângere potrivit 278

1

C. proc. pen., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea plângerii petiționarul a susținut, în principal, că deși prin rezoluția de infirmare procurorul general a dispus să se lămurească dacă înscrisul incriminat ca fals era sau nu o situație financiară client sau recipisă bancară, precum și alte aspecte legate de o sumă de bani în valută, în realitate, nu au fost făcute verificările necesare pentru clarificarea tuturor aspectelor cauzei, arătându-se că procurorul de caz și-a bazat soluția pe constatările făcute de colegii săi în alte dosare,

motivarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale fiind preluată și de

către procurorul general.

Pe fondul cauzei, persoana vătămată a susținut că actul incriminat ca fals emană de la o unitate dintre cele arătate sub art. 145 C. pen., purtând antetul, ștampila și semnătura funcționarului băncii, așa încât procurorul, în virtutea rolului activ, era dator să facă cercetări și sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 188 și art. 189 C. pen.

Referitor la susținerea din rezoluție în sensul că mențiunile de mână nu au valoare juridică, persoana vătămată a arătat că aceasta nu poate fi primită cată vreme magistrații care au pronunțat Decizia nr. 857 din 20 septembrie 2007 au reținut, atunci când au admis recursul declarat de P.A.V., că acesta este de acord cu achitarea integrală a diferenței de preț stabilită de contractanți, preț ce a fost pus la dispoziția vânzătorului, prin urmare, au considerat că sumele de bani erau la dispoziția sa.

În cuprinsul rezoluției s-a mai motivat că pe baza acestui „act" petiționarul P.A.V. a obținut o hotărâre favorabilă și deci, nu au fost puse la îndoială mențiunile înscrise în fals că respectivele sume ar fi la dispoziția sa.

Totodată, s-a mai menționat de către petiționar că nu se poate pretinde că mențiunile respective nu au alterat conținutul înscrisului bancar în nici un mod, întrucât o adăugire sub semnătură și ștampilă

este tot „o alterare" în sensul legii penale pentru că se schimbă conținutul înscrisului, „adevărul" pe care ar trebui să-l exprime.

Petiționarul a solicitat admiterea plângerii, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerea urmăririi penale, depunând înscrisuri în susținerea plângerii sale și susținând că cercetarea făcută în cauză a fost incompletă.

Prima instanță, în raport de motivele invocate în plângere, dar și de actele și lucrările dosarului a reținut că persoana vătămată P.V.M. a formulat plângere penală împotriva numiților Ș.V. - avocat, P.A.V. și prietena celui din urmă, solicitând cercetarea acestora sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals, instigare la fals și uz de fals, susținând, în esență, că pe baza unui înscris reprezentând o situație financiară client – P.A.V., prin care se atestă că titularul de cont are solduri creditoare de 24.000 euro și 5.000 DOLARI SUA, iar în partea de jos a acestuia se afla o mențiune cu scris de mână, reprezentând transformarea sumelor de bani în dolari și mențiunea în fals „la dispoziția P.V.M.", a obținut o soluție defavorabilă la instanța de control judiciar, după ce anterior acțiunea formulată de P.A.V., privind constatarea valabilității vânzării-cumpărării imobilului situat în Buștenii, jud. Prahova, fusese respinsă de Tribunalul Prahova, reținându-se că reclamantul nu a achitat decât o mică parte din prețul convenit.

După efectuarea actelor premergătoare, prin rezoluția din 3 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații făptuitori Ș.V. și P.A.V., reținându-se că faptele reclamate nu există, act ce a fost apoi infirmat de Procurorul General prin ordonanța nr. 545/ll/6/2009 din 5 mai 2009, când, urmare admiterii plângerii formulată de persoana vătămată, cauza a fost trimisă la procuror pentru completarea urmăririi penale.

În cauză s-au solicitat suplimentar relații de la B.C.R., remise cu adresa din 17 iulie 2009, convenția de cont curent pentru persoana fizice nr. 1 din 12 iunie 2006, s-a atașat în fotocopie înscrisul emis de B.C.R. - Agenția Predeal intitulat „stare financiară client" și au fost atașate în vederea studierii Dosarele nr. 839/P/2008 și 732/2006.

Curtea, verificând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv înscrisurile depuse de părți în fața instanței, apreciază că rezoluțiile pronunțate de procurori sunt legale și temeinice, din conținutul acestora nerezultând indicii temeinice în sensul comiterii de către intimați a vreuneia din infracțiunile imputate.

Prima instanță a mai constatat că rezultă fără dubii că înscrisul incriminat ca fals intitulat „stare financiară client", aflat la fila 254 d.u.p.

ce a fost emis de B.C.R. - Sucursala Predeal, reprezintă situația contului aparținând intimatului P.A.V., acesta având calitatea de titular, conținutul actului fiind conform situației

reale a clientului băncii, sub acest aspect neexistând nici din partea părții

vătămate acuzații că mențiunile consemnate nu ar corespunde adevărului.

Referitor la celelalte consemnări făcute pe același înscris și care se

referă la transformarea sumelor în valută în DOLARI SUA, urmată de precizarea "la dispoziția domnului P.V.M." se constată că acestea nu aparțin băncii emitente ci numitei G.E., prietena intimatului P.A.V., situație necunoscută de aceasta, conform declarației din 09 noiembrie 2008, fila 51 dosar fond, aceleași împrejurări reieșind și din declarația dată de intimat în aceeași zi, fila 47-50 dosar fond.

S-a apreicta de către Curtea de Apel Ploiești că aceste mențiuni nu au nici o valoare juridică, întrucât înscrisul incriminat nu îndeplinește

condițiile impuse de art. 1180 C. civ., în realitate acestea având rolul de

a ușura înțelegerea conținutului actului referitor la posibilitățile de plată ale debitorului obligației, așa cum rezultă din coroborarea declarațiilor părților implicate.

S-a mai relevat în considerentele hotărârii primei instanțe că împrejurarea că instanța de judecată civilă a dat o anume semnificație juridică situației financiare depusă de intimatul P.A.V., inclusiv a mențiunilor făcute pe acest document bancar nu prezintă relevanță și nu poate atrage angajarea răspunderii penale câtă vreme probele administrate în cauză nu conduc la conturarea cel puțin a unor indicii în comiterea infracțiunilor de fals în înscrisuri oficiale ori sub semnătură privată și, prin urmare, nu se poate vorbi nici de instigare la comiterea acestei infracțiuni ori de infracțiunea de uz de fals.

Prima instanță a conchis apreciind că nu se justifică trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, că actele premergătoare efectuate în cauză conduc la concluzia că faptele reclamate de persoana vătămată P.V.M. nu există, astfel că a considerat plângerea ca fiind nefondată, respingând-o, în consecință, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 163 din 30 octombrie 2009, în termen legal, petiționarul, prin apărător ales, avocat S.F. (la

cabinetul căruia și-a indicat și domiciliu ales pentru comunicare actelor) a

formulat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, fără însă a-l motiva așa cum, de altfel, s-a obligat în cuprinsul cererii de recurs, depusă la dosar fila 2 dosar recurs.

Pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat la data de 26 noiembrie 2009, Dosarul nr. 816/42/2009, fixându-se prim termen de judecată la data de 25 ianuarie 2010, când deși a fost legal citat, recurentul petiționar nu s-a prezentat și nici nu a depus la dosar vreo cerere de amânare sau vreun memoriu în susținerea recursului promovat.

Examinând recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) coroborat cu art. 385

14

C. proc. pen. și prin raportare la dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal.

Poate face o astfel de plângere, în concepția legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiționarul P.V.M., reținând în mod corect situația de fapt și apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția nr. 539/P/2008 din data de 6 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva intimaților: Ș.V., avocat, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. și P.A.V., cercetat cu privire la infracțiunile prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., constatându-se că faptele nu există.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin rezoluția nr. 1091/11/2/2009 din 2 septembrie 2009 dată în Dosarul nr. 539/P/2008 procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a confirmat soluția dispusă de procuror față de numiții Ș.V. și P.A.V., cercetați sub aspectul infracțiunilor mai sus-menționate, apreciindu-se, în mod corect, că faptele, presupuse a fi săvârșite de intimați, nu există în realitatea obiectivă.

De altfel, din actele și lucrările dosarului se constată că între părți s-a derulat de-a lungul a mai multor ani un litigiu civil, acțiunea civilă promovată de recurentul petiționar fiind supusă tuturor căilor ordinare și extraordinare de atac permise de legea civilă, intimații depunând la

dosarul de recurs (filele 25-28), în xerocopie, Decizia civilă nr. 1047 din

16 decembrie 2009 (irevocabilă), pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s

ecția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul civil nr. 725522/105/2006, prin care s-a respins cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 857 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, formulată de revizuientul P.V.M., astfel că înscrisurile cu privire la care petiționarul a susținut că ar avea conținutul alterat au fost verificate și cenzurate de instanțele civile de control judiciar, iar presupusele infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și instigare la fals, pentru care s-a solicitat a fi trași la răspundere penală intimații Ș.V. și P.A.V., nu există, astfel cum, corect, a constatat procurorul prin rezoluția dispusă în cauză.

Totodată, Înalta Curte mai constată că, în mod corect s-a relevat de către procuror și apoi de către prima instanță că, din nici un act existent la dosarul cauzei nu reiese că intimații ar fi încălcat dispozițiile legale în vigoare și ar fi săvârșit vreo faptă cu conotație penală, iar împrejurarea că instanța de judecată civilă a dat o anume semnificație juridică situației financiare depusă de intimatul P.A.V., inclusiv a mențiunilor făcute pe documentul bancar incriminat, nu prezintă relevanță și nu poate atrage angajarea răspunderii penale câtă vreme probele administrate în cauză nu au condus la conturarea, cel puțin, a unor indicii în comiterea infracțiunilor de fals în înscrisuri oficiale ori sub semnătură privată și, prin urmare, nu se poate vorbi nici de instigare la comiterea acestei infracțiuni ori de infracțiunea de uz de fals. De altfel, Înalta Curte mai apreciază că instanțele judecătorești

sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care

sunt investite cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către judecători, în urma efectuării activităților specifice de cercetare judecătorească și potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea vreunei fapte de natură penală.

Totodată, verificarea și stabilirea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești sunt de competența exclusivă a instanțelor superioare de control judiciar și nu pot fi cenzurate de organul de

urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. B) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționarul P.V.M. împotriva sentinței penale nr. 163 din 30

octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariului apărătorului ales al intimatului P.A.V., conform chitanțelor de la dosar și potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.V.M. împotriva sentinței penale nr. 163 din 30 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat și a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către intimatul P.A.V. în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2010.