ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2543/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 236/42/2009, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea petentului R.G. împotriva referatului nr. 373A/11/1/2006 din 15 decembrie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Ploiești și a rezoluției nr. 71/ II/2/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului șef al S.T. Ploiești din cadrul D.N.A.

A fost obligat petentul la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 457 din 10 martie 2009, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetentei materiale a instanței și în baza art. 39 raportat la art. 42 C. proc. pen. și art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a dispus declinarea competentei de soluționare a plângerii formulată de

petentul R.G., în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., în

favoarea Curții de Apel Ploiești.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că petentul R.G. a formulat plângere, în baza dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva referatului nr. 373A/111/1/2006 din 15 decembrie 2006

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. –

S.T. Ploiești și a rezoluției nr. 71/2/11/2007 din 08 februarie 2007 a

procurorului șef al S.T. Ploiești din cadrul D.N.A. și deși acesta nu a indicat numele persoanelor împotriva cărora să se efectueze acte de cercetare penală pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, trafic de influență și corupție, între acestea sunt incluși și magistrați - judecători de la instanța de fond și potrivit art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., competența de soluționare a plângerii aparține Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 236/42/2009 din data de 23 martie 2009.

Petentul R.G. în susținerea plângerii a arătat că rezoluțiile date în dosarul nr. 373/VI11/1/2006 al D.N.A. – S.T. Ploiești sunt nelegale, întrucât cercetarea plângerii formulate s-a efectuat de un organ de urmărire penală necompetent material, respectiv D.N.A. – S.T. Ploiești, solicitând admiterea plângerii, casarea referatului și a rezoluției pronunțate, cu trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, competent să efectueze actele de cercetare penală și să administreze probele necesare pentru lămurirea situației de fapt cu privire la faptele sesizate în plângere și să-l audieze în cauză.

Petentul a mai arătat că singura anchetă legală cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 112/1995 este cea

efectuată de Procuratura militară în sensul că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 septembrie 1951 a fost anulat și nu a produs efecte juridice,

respectiv imobilul situat în Ploiești, str. Privighetorii a fost naționalizat din anul 1950 și potrivit dispozițiilor legale, imobilul trebuia restituit proprietarilor de drept.

Curtea de apel, examinând actele și lucrările dosarului, în raport cu

susținerile petentului a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă,

pentru următoarele considerente:

Petentul R.G. a formulat două plângeri împotriva referatului nr. 373/VI11/1/2006 din 15 decembrie 2006 privind clasarea lucrării și rezoluției nr. 71/11/2/2007 din 08 februarie 2007 a procurorului șef al D.N.A. S.T. Ploiești, prima fiind soluționată prin sentința penală nr. 38 din 05 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care i s-a respins plângerea, ca nefondată, soluțiile procurorului fiind menținute, ca legale și temeinice.

Împotriva acestor rezoluții, petentul a formulat o nouă plângere, înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Ploiești, care a declinat competența de soluționare a plângerii în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Văzând dispozițiile art. 278

1

pct. 11 C. proc. pen., potrivit cărora persoana în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceleași fapte și având în vedere că în cauză s-a pronunțat o hotărâre definitivă, curtea de apel a constatat că o nouă examinare a soluțiilor date de D.N.A. – S.T. Ploiești nu mai este posibilă, normele procedurale neprevăzând dreptul petentului de a formula mai multe plângeri împotriva acelorași rezoluții după ce instanța de control judiciar s-a pronunțat în mod definitiv.

În consecință, prezenta plângere a fost privită, ca inadmisibilă și a fost respinsă, ca atare, în temeiul art. 278

1

pct. 8 lit. a) C. proc. pen., cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Drept urmare, nu s-a mai justificat analiza celorlalte aspecte invocate de petent, câtă vreme plângerea a fost respinsă potrivit considerentelor învederate.

Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, recurs, petiționarul R.G., fără a arăta inițial motivele de recurs.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 21017 la 26 mai 2009, în dublu exemplar, motivele de recurs formulate în scris de către recurentul petiționar, la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri, aflate la dosarul Înaltei Curți.

În motivele de recurs, recurentul petiționar a arătat că respingerea plângerii sale, ca inadmisibilă, de către instanță nu este legală și temeinică, că dimpotrivă plângerea este și legală și temeinică, deoarece procurorii și instanța de control judiciar au încercat și încearcă să ascundă

adevărul cu privire la averea autorilor săi, avere ce a fost luată și trecută la

stat în mod abuziv și fără niciun titlul valabil, ci prin constrângere fizică și psihică, așa cum a stabilit D.P.M. încă din anul 1992, când actul nr. 641 din 15 septembrie 1951 a fost declarat nul, aceste susțineri Ie-a făcut și la fond și în recurs.

Recurentul petiționar a mai menționat că s-a adresat cu o plângere înregistrată sub nr. 3999 din 08 august 2006 pe care a trimis-o tuturor organelor abilitate ale statului de drept, solicitându-le să se implice în soluționarea acestui caz în limita competenței și a calității făptuitorilor, indiferent de calitatea și funcția acestora, cu respectarea prevederilor art. 44 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, recurentul petiționar consideră că faptele precizate intră sub influența legii penale, mai mult decât atât, sub influența Legii nr. 78/2000 coroborată cu Legea nr. 39/2003, întrucât cei incriminați de acesta au funcții importante (Primarul Municipiului Ploiești, procurori și magistrați), iar competența materială și după calitatea făptuitorilor nu aparține D.N.A. – S.T. Ploiești care și-a permis să soluționeze plângerea sa printr-un referat de clasare a lucrării, deoarece a investit cu plângerea sa cu nr. 3999 din 08 august 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și D.N.A., faptele semnalate prin plângerea sa fiind foarte grave, iar organele locale și județene, inclusiv instanțele de judecată și-au permis cu acte false, fără niciun titlu, să deposedeze pe autorii săi de

imobilul din str. Privighetori, județul Prahova.

În susținerea motivării recursului, recurentul petiționar a precizat că anexează decizia nr. 94 a Sfatului Popular al orașului Ploiești,

întreprinderea de Locuințe și Localuri Ploiești, actul de vânzare-cumpărare

nr. 641 din 15 septembrie 1951 falsificat, actul de vânzare-cumpărare nr. 641 din 15 septembrie 1951 inițial, raportul de control al Procuraturii Militare înregistrat sub nr. 36711 din 22 iunie 1992, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 72 din 17 aprilie 2009, anularea actului nr. 641 din 15 septembrie 1951 și a celorlalte acte bazate pe acest act fals și trimiterea dosarului cauzei spre soluționare parchetului competent după calitatea făptuitorilor.

S-a mai menționat că toate susținerile ce stau la baza motivării recursului se regăsesc în dosarele anexate și anume: dosarul inițial al

Judecătoriei Ploiești nr. 4070/281/2008; lucrarea cu nr. 373/VI11/1/2006 –

D.N.A. – S.T. Ploiești; Curtea de Apel Ploiești, dosar nr. 20/42/2008; nr. 973/42/2007 Curtea de Apel Ploiești, nr. 973/42/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 4411/1/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 2376/281/2007 Judecătoria Ploiești.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul petiționar a mai criticat

sentința penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009 sub aspectul că doamna procuror C.R. din cadrul Parchetului D.N.A. – S.T. Ploiești, nu avea calitatea și competența materială și după calitate făptuitorilor, în raport cu plângerea nr. 3999 de la 08 august 2006 să se pronunțe și să reprezinte D.N.A., aceasta nesoluționând nimic din faptele semnalate și nici nu s-a pronunțat cu privire la actele false și nule declarate de Procuratura Militară încă din anul 1992.

De asemenea, același recurent petiționar a mai arătat că prin sentința penală nr. 72 de la 17 aprilie 2009, după nenumărate termene și tergiversări s-a încercat într-o grabă inexplicabilă să se soluționeze dosarul cauzei, printr-o motivare ce nu reprezintă realitatea, încercându-se ascunderea adevărului chiar în fața onoratei instanțe supreme de control judiciar, fapt pentru care dorește să se îndrepte erorile sau greșelile materiale strecurate în motivarea sentinței penale a cărui recurs l-a formulat, tocmai pentru ca instanța supremă să se poată pronunța în deplină cunoștință de cauză, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 72 de la 17 aprilie 2009 care este lovită de nulitate absolută, fiind pronunțată chiar prin influențarea directă, prin participare în ședința publică din data de 17 aprilie 2009, chiar de către una din persoanele considerate de acesta, făptuitoare, prin încălcarea abuzivă a legii penale și a sarcinilor ce la are în exercițiul funcțiunii corespunzător postului ce îl deține.

Recurentul petiționar a mai făcut precizări punctuale cu privire la aspectele susținute și care în mod eronat au fost consemnate, că instanța greșit a reținut că prin sentința penală nr. 457 din 10 martie 2009 Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale, în favoarea Curții de Apel Ploiești, iar această instanță greșit a constatat că plângerea formulată sub nr. 3999 de la 8 august 2006 este inadmisibilă, deoarece la baza acestei soluții nu stă plângerea, ci probatoriul adunat de

procurorii făptuitori în dosarul cauzei care au înfăptuit cercetări penale fără

să-și verifice competența după calitatea făptuitorilor și fără să respecte procedurile legale prevăzute de art. 62 și următoarele C. proc. pen., coroborat cu art. 275 și următoarele din cod, fără a încerca soluționarea plângerii sale numai pe bază de probe.

Recurentul petiționar a mai menționat că toate procedurile făcute de făptuitorii, doamna procuror C.R. și Ș.S.T. D.N.A. Ploiești sunt lovite de nulitate, fapt pentru care consideră acțiunile făcute de acești semnatari ca fiind inadmisibile în cadrul unui proces echitabil, când instanța supremă de recurs și control judiciar, în baza exercitării rolului activ, pentru aflarea adevărului să se respingă, ca inadmisibile toate susținerile acestor făptuitori implicați direct în soluționarea cauzei, alături de toți cei considerați de acesta, făptuitori,

care prin acțiunile lor favorizează infracțiunile semnalate și pe infractorii lor

și pe cale de consecință a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 72 din data de 17 aprilie 2009 în dosarul nr. 236/42/2009, deoarece printre făptuitorii considerați de acesta este și doamna procuror C.R. și șeful său direct, trimiterea dosarului cauzei pentru soluționarea plângerii sale nr. 3999 din 08 august 2006 la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv D.N.A.

La termenul de judecată de la 4 iunie 2009, Înalta Curte, față de lipsa minutei și sentinței penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel

Ploiești, recurată de petiționar a amânat cauza la 2 iulie 2009, dispunând

efectuarea de adrese, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data arătată, aflată la dosarul Înaltei Curți.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanței supreme sub nr. 23529 de la 15 iunie 2009, aflate la dosarul Înaltei Curți, fotocopia sentinței și a minutei solicitate.

La termenul de astăzi, recurentul petiționar, în dezbateri a susținut oral, motivele scrise de recurs depuse la dosar, în sensul că a invocat excepția de necompetență materială și de calitatea persoanei, în cauză sunt mai multe persoane incriminate, solicitând ca procurorul să se pronunțe asupra actelor false, depunând și concluzii scrise la dosar.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

În concluziile scrise depuse de recurentul petiționar R.G., aflate dosarul Înaltei Curți, acesta a arătat că plângerea sub nr. 3999 de la 8 august 2006 și pe care se bazează: a invocat art. 39 C. proc. pen., privind excepții de necompetență care prevede alin. (1) excepția de necompetență materială și cea de necompetență după calitatea persoanei, pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea hotărârii definitive: alin. (3) excepțiile de necompetență pot fi ridicate de procuror, de oricare din părți sau puse în discuția părților din oficiu, solicitând instanței de recurs să se pronunțe în conformitate cu art. 29 C. proc. pen. și în acest context, ridică excepția de necompetență după calitatea persoanei, din care fac parte mai multe persoane, printre care și procurorul de caz C.R.

De asemenea, recurentul petiționar a solicitat instanței de control să

se pronunțe în conformitate cu art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., cu privire la actele declarate de acesta false, bazându-se pe ancheta D.P.M. care a soluționat cazul în speță încă din anul 1992, acte ce se găsesc anexate la motivele de recurs, anexele 3, 4 și 5; considerând perfect valabil raportul de control al D.P.M. nr. 36711 din data de 22 iunie 1992, care se găsește la anexa nr. 6.

În conformitate cu art. 385

9

solicită a fi considerate recursul și motivarea recursului ca fiind temeinice și legale și pe cale de consecință, în baza alin. (1) să se constate că hotărârea recurată este supusă casării, întrucât nu au fost respectate dispozițiile privind competența după

calitatea persoanei, iar în conformitate cu art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate și a cererilor esențiale susținute de acesta care, dacă erau luate în seamă, soluția pronunțată în dosarul cauzei era cu totul alta, fiind vorba de actele declarate de acesta false, ca rezultat al anchetei făcute de D.P.M., așa cum a precizat mai sus.

Pe parcursul desfășurării acțiunii sale, prin care a încercat și încearcă să convingă organele abilitate ale statului de drept că actele folosite de pârâții lui sunt false, solicită să se ia act că este incident art.

385

9

pct. 21, fiind vorba de un proces neechitabil, în care procedura de citare în ceea cel privește a fost viciată, neavând posibilitatea să se prezinte în fața instanței pentru a putea susține cauza în speță.

Recurentul petiționar a solicitat instanței de recurs ca în conformitate

cu art. 385

14

alin. (2) C. proc. pen., să se pronunțe asupra tuturor motivelor de recurs invocate în calitate de petent și pe cale de consecință, în conformitate au art. 385

15

alin. (2) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și conform pct. c, să se dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, conform art.

385

9

alin. (1) pct. 10 și 21 C. proc. pen., iar în subsidiar, în conformitate cu art. 385

16

alin. (1) să se caseze hotărârea atacată și a se reține cauza spre rejudecare potrivit art. 385

15

pct. 2 lit. d), pronunțându-se

prin decizie și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen

pentru rejudecare.

De asemenea, recurentul petiționar a solicitat a se constata existența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., eroare gravă de fapt, întrucât hotărârea atacată este contrară actelor și probelor prezentate de acesta la dosarul cauzei, ca rezultat al anchetei făcut de D.P.M. încă din anul 1992, care a analizat și a hotărât că actul nr. 641 din 15 septembrie 1951 este fals și a fost anulat, invocându-se practică judiciară.

Examinând recursul declarat de recurentul petiționar R.G. împotriva sentinței pronunțată de prima instanță, conform art.

278

1

alin. (10) cu referire la art. 385

1

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate prevăzute de art. 385

9

pct. 10,

18, 21 C. proc. pen., cât și din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 105/6.03.1998) s-a constatat că art. 278 este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor

efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și

care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, să se adreseze în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct.

Ca urmare a deciziei mai sus-menționate, legiuitorul a intervenit prin

Legea nr. 281/2003, în sensul introducerii dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen., care stabilesc o procedură de soluționare a plângerii

împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată.

Ulterior, prevederi ale art. 278

1

C. proc. pen., au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.

Altfel spus, legiuitorul prin dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., a reglementat într-o manieră unitară controlul asupra măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror finalizate prin soluții de netrimitere în judecată, asigurând verificarea acestora de către judecător.

Din perspectiva tehnicii legislative folosite, legiuitorul a ales a

determina în conținutul normei prevăzută de art. 278

1

alin. (4) – (13) C. proc. pen., în mod concret, procedura soluționării plângerii în fața instanței împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, reglementând garanțiile procesuale ale părților, obiectul judecății, soluțiile ce se pot pronunța, actele procedurale ce le conțin, exercitarea căii de atac a recursului, efectele soluției întemeiată pe dispozițiile alin. (8) lit. a), termenul de soluționare, modul de rezolvare a acesteia, trimiterea la organul judiciar competent a plângerii greșit îndreptate, ceea ce îi conferă un caracter special, distinct, dar ale cărei prevederi se completează cu dispozițiile privind judecarea cauzei în primă instanță și căile de atac, fie expres, așa cum se indică, chiar în conținutul normei, fie pe calea

interpretării, atunci când nu există o referire în acest sens.

Astfel, în conținutul dispozițiilor art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod expres că „în situația prevăzută în alin. (8) lit. a), persoana în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis să nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală și nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10.”

Or, din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, plângerea petentului R.G., ca urmare a constatării incidenței dispozițiilor art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen.

Astfel, prima instanță a examinat dosarele care au fost atașate cauzei și a în mod corect a constatat că petentul R.G. a formulat două plângeri împotriva referatului nr. 373/VI11/1/2006 din 15

decembrie 2006 privind clasarea lucrării și rezoluției nr. 71/11/2/2007 din 8

februarie 2007 a procurorului șef al D.N.A. S.T. Ploiești.

Astfel, o primă plângere a fost soluționată prin sentința penală nr. 38 din 5 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, rămasă definitivă

prin decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care i s-a respins plângerea, ca nefondată, soluțiile procurorului fiind menținute, ca legale și temeinice.

Cea de-a doua plângere, care vizează aceleași rezoluții a fost inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, care prin sentința penală nr. 457

de la 10 martie 2009 și-a declinat competența de soluționare a plângerii în

favoarea Curții de Apel Ploiești, pe rolul căruia s-a reînregistrat și soluționată prin hotărârea atacată, în care prima instanță a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 278

1

alin. (1)1 C. proc. pen., ce au drept consecință imposibilitatea unei noi examinări a soluțiilor date de D.N.A. – S.T. Ploiești.

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen asupra sentinței atacate, constată că prima instanță, în raport cu situația reținută referitoare la existența celor două plângeri împotriva aceleiași rezoluții, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen., acesta reprezentând un impediment legal cu privire la urmărirea persoanei pentru aceleași fapte pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă, având drept consecință în plan procedural pentru a doua plângere formulată împotriva aceleiași rezoluții, soluția inadmisibilității.

Astfel, în mod concret din dosarele atașate a rezultat că petiționarul R.G. a formulat prima plângere împotriva soluției de clasare dispusă în lucrarea înregistrată sub nr. 373/VI 11/1/2006 a D.N.A. – S.T. Ploiești, ce a fost soluționată prin sentința penală nr. 38 de la 5 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 20/42/2008.

Prin sentința penală mai sus arătată s-a dispus respingerea plângerii

formulată conform art. 278

1

C. proc. pen., de petentul persoană

vătămată R.G. împotriva referatului nr. 373/VI 11/1/2006 din

15 decembrie 2006 întocmit de S.T. Ploiești din cadrul

D.N.A., conformată prin rezoluția nr. 71/11/2/2007

din 8 februarie 2007 emisă de procurorul șef al unității de parchet, ca nefondată, s-a menținut soluția de clasare a lucrării înregistrate la data de 23 august 2006 sub nr. 373/VI 11/1/2006 și obligat petentul la plata sumei de 30 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționarul R.G., care a fost soluționat prin decizia penală nr. 3041 de la 29 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 20/42/2008 și prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul R.G. împotriva sentinței penale nr. 38 din 5 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și obligat recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Așadar, sentința penală nr. 38 de la 5 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dobândit caracter definitiv, în raport cu soluția pronunțată în recurs, așa cum s-a arătat.

Petiționarul R.G. a formulat o a doua plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., împotriva referatului nr. 373A/III/Î/2006 din 15 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. – S.T. Ploiești

și a rezoluției nr. 71/2/11/2007 din 8 februarie 2007 a procurorului șef al

S.T. Ploiești din cadrul D.N.A., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 24 martie 2008, așa cum rezultă din fișa repartizării aleatorii informatizate, aflată la dosarul nr. 470/281/2008, data arătată fiind ulterioară rămânerii definitive a sentinței

mai sus menționată, a cărei competență de soluționare a fost declinată, în condițiile arătate, în favoarea Curții de Apel Ploiești, care a fost soluționată

prin sentința ce face obiectul prezentului recurs.

Așadar, incidența dispozițiilor art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen., a fost în mod legal constatată, impediment care a determinat prima instanță să respingă, ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul R.G. împotriva aceluiași referat nr. 373/VI11/1/2006 din 15 decembrie 2006 la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., S.

T. Ploiești și a rezoluției nr. 71/11/2/2007 din 8 februarie 2007 a

procurorului șef al S.T. Ploiești din cadrul D.N.A.

Totodată, în mod corect, prima instanța a apreciat că nu se mai justifică analiza celorlalte aspecte invocate de petent, în raport cu soluția dispusă.

Înalta Curte constată că impedimentul legal ce rezultă din dispozițiile

art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen., prevalează în examinarea cauzei și constatarea corectei sale aplicări, conduce la imposibilitatea analizei oricăror critici care sunt invocate cu privire la fondul soluției date, ce au fost analizate de către instanța de judecată investită cu prima plângere formulată, precum și instanța de recurs, fie asupra referatului și rezoluției menționate, care au fost menținute prin sentința penală nr. 38 din 5 martie 2008 a Curții de Apel Ploiești, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3041 din 29 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Altfel spus, criticile formulate de recurentul petiționar R.

G. cu privire la aspecte vizând fondul cauzei și invocate sub forma

motivelor de recurs, așa cum au fost și precizate în concluziile scrise depuse la dosar, întemeiate pe dispozițiile art. 385

9

pct. 10, 18, 21 C. proc. pen., nu pot fi examinate, deoarece ar însemna a se trece peste impedimentul legal arătat și s-ar verifica din nou, fie hotărârile pronunțate în primă instanță și în recurs cu privire la plângerea formulată inițial, fie soluțiile și actele procedurale care au fost menținute printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, intrată sub autoritate de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte consideră sentința

pronunțată de prima instanță, ce face obiectul prezentului recurs, ca fiind legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar R.G. împotriva sentinței penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar R.G. împotriva sentinței penale nr. 72 din 17 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 iulie 2009.