ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2351/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 668/42/2009, în fond după casare, petiționarul S.G. a criticat rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 pentru nelegalitate și netemeinicie. În cuprinsul plângerii formulate, petiționarul a precizat că intimata I.M., judecător, în cadrul Judecătoriei Pucioasa, pronunțând sentința civilă nr. 229 din 13 martie 2007 a încălcat dispozițiile legale ce prevăd condițiile de admisibilitate a somației de plată prev. de O.G.

nr. 5/2001, deoarece acea creanță menționată în cererea sa era certă, lichidă și exigibilă. Petiționarul a mai arătat că judecătorul și-a exercitat sarcinile de serviciu în mod nelegal, motiv pentru care a apreciat că erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia. Prin sentința penală nr. 134 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă ca nefondată această plângere, soluție ce a fost recurată de către petiționar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 3843 din 21 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de petiționar și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că motivarea deciziei contrazice dispozitivul, deoarece în considerente judecătorul a analizat rezoluția 378/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vreme ce dispozitivul se referea la rezoluția nr. 178/P/2008 a aceleiași unități de parchet. În rejudecare, în fond după casare, cauza a format obiectul dosarului nr. 668,8/42/2008, reînregistrat la data de 19 martie 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Prima instanță, examinând plângerea formulată, atât prin prisma criticilor invocate, dar și a actelor premergătoare în dosarul nr. 178/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a apreciat-o ca fiind nefondată și prin sentința penală nr. 65 din 9 aprilie 2009, în baza în baza disp.

art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca atare plângerea formulată de petiționarul S.G., împotriva rezoluției nr. 178/P/2008 din data de 29 aprilie 2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a rezoluției nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, menținând soluțiile dispuse prin rezoluțiile atacate. Prin aceeași hotărâre, a fost obligat petiționarul la plata sumei de 150 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut, din plângerea inițial formulată că petiționarul a fost nemulțumit de soluția dată de către intimata judecător I.M., având în vedere anumite articole apărute în presă (depuse în copii, filele 7 și 8 d.u.p.) ce defineau contractul de împrumut și actul sub semnătură privată.

Prima instanță, a apreciat că nemulțumirea petiționarului era nejustificată, deoarece judecătorul în niciun caz nu poate da o soluție în considerarea unor comentarii apărute în presă asupra unor instituții juridice, ci el este obligat să pronunțe soluția numai în baza textelor legale ce definesc și interpretează respectivele instituții juridice, constatând că, în speța de față, hotărârea pronunțată de către judecătorul I.M. prin sentința civilă nr. 229/2007 a Judecătoriei Pucioasa a avut la bază exclusiv prevederile art. 1 din O.G. nr. 5/2001 și interpretările date termenului de creanță, cu referire exactă la daunele moratorii.

Astfel, Curtea a conchis că rezoluția pronunțată de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 178/P/2008 la 29 aprilie 2008 și confirmată prin rezoluția nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a Procurorului General a fost legală și temeinică, motiv pentru care le-a menținut în continuare, respingând ca nefondată plângerea petiționarului. Împotriva sentinței penale mai sus menționată, în termen legal, petiționarul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele inserate în memoriul depus la dosar, prin fax, existent la fila 9 dosar recurs. Pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat dosarul nr. 668,8/42/2008, fixându-se prim termen la 22 iunie 2009 . La termenul acordat, deși a fost legal citat recurentul petiționar S.G.

nu s-a prezentat pentru a-și formula apărările în fața instanței de recurs. Prin cererea depusă la dosar( fila 9 dosar recurs) recurentul petiționar a solicitat, admiterea recursului astfel cum au fost formulat, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, infirmarea rezoluțiilor dispuse în cauză și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pentru efectuarea de cercetări față de intimata I.M., apreciind că acesta este vinovată de săvârșirea infracțiunii pentru care a formulat inițial plângere și că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Examinând recursul declarat de petiționar, sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) coroborat cu art. 385 14 C. proc.

pen. și art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora. În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiționar, apreciind ca fiind legală și temeinică rezoluția nr. 178/P/2007 din data de 29 aprilie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul I.M., judecător în cadrul Judecătoriei Pucioasa, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., întrucât, corect, s-a apreciat că în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

De altfel, Înalta Curte constată că prin rezoluția nr. 959/II/2/2008 dată la 29 aprilie.2008 în dosarul nr. 178/P/2007, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a confirmat soluția dispusă de procuror, față de numita I.M., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., apreciindu-se, în mod corect, că, aceasta prin pronunțarea sentinței civile nr. 229 din 13 martie 2007 în dosarul nr. 239/283/2007 al Judecătoriei Pucioasa nu a săvârșit vreo faptă de natură penală și, cu atât mai puțin pe cea de abuz în serviciu contra intereselor petiționarului.

De asemenea, se constată că, din actele existente la dosar, dar și urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat faptul că la momentul soluționării cererii adresată de petiționar instanței civile, respectiv Judecătoriei Pucioasa, magistratul judecător ar fi încălcat dispozițiile legale în vigoare sau și-ar fi exercitat în mod defectuos atribuțiile de serviciu, atunci când a pronunțat soluția nefavorabilă petiționarului, sentința civilă nr. 229 din 13 martie 2007, pronunțată în dosarul civil nr. 239/283/2007 având drept fundament juridic actele și probatoriile administrate în dosarul civil. Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de cercetare judecătorească în dosarul civil mai sus-menționat, intimata I.M.

ar fi săvârșit vreo faptă de natură a antrena răspunderea penală, atunci când a respins motivat acțiunea formulată de petiționar și a pronunțat sentința civilă nr. 229 din 13 martie. Așadar, nefiind relevate elemente care să ateste că intimata, pronunțând încheierea criticată, ar fi avut intenția să producă vreo vătămare drepturilor petiționarului sau ar fi săvârșit vreo altă faptă cu conotație penală, în mod justificat, s-a constatat că acesta nu și-a încălcat atribuțiile de serviciu cu prilejul soluționării dosarului civil nr. 239/283/2007 al Judecătoriei Pucioasa, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 din O.G.

nr. 5/2001, în situația în care cererea creditorului a fost respinsă, acesta (petiționarul în speță) poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, la acest moment nefiind încă epuizate nici căile de atac prevăzute de legea procesual civilă, iar eventualele nelegalități ale unor hotărâri judecătorești pot fi cenzurate ori înlăturate de către instanțele de control judiciar, al căror principal rol este exact acela de a îndrepta o hotărâre nelegală și netemeinică.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul nu poate fi sancționat numai pentru activitatea specifică de judecată și, cu atât mai puțin, nu-i poate fi imputată a faptă de natură penală, întrucât dacă s-ar da o interpretare contrară a dispozițiilor relative la soluționarea cauzelor, pronunțarea și motivarea hotărârilor, respectiv procedura de judecată, așa cum a dorit petiționarul, s-ar încălca principiului independenței judecătorului și s-ar ajunge la anarhie, afectându-se grav însăși actul de justiție. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul S.G. împotriva sentinței penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul S.G. împotriva sentinței penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 iunie 2009.