ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2351/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată

următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

sub nr. 668/42/2009, în fond după casare, petiționarul S.G. a criticat

rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În cuprinsul plângerii formulate,

petiționarul a precizat că intimata I.M., judecător, în cadrul Judecătoriei

Pucioasa, pronunțând sentința civilă nr. 229 din 13 martie 2007 a încălcat

dispozițiile legale ce prevăd condițiile de admisibilitate a somației de plată

prev. de O.G. nr. 5/2001, deoarece acea creanță menționată în cererea sa era

certă, lichidă și exigibilă.

Petiționarul a mai arătat că

judecătorul și-a exercitat sarcinile de serviciu în mod nelegal, motiv pentru

care a apreciat că erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prev. de art. 246 C. pen., solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia.

Prin sentința penală nr. 134 din 17 septembrie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost respinsă ca nefondată această plângere, soluție ce a fost recurată de

către petiționar.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia penală nr. 3843 din 21 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de

petiționar și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că

motivarea deciziei contrazice dispozitivul, deoarece în considerente

judecătorul a analizat rezoluția 378/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești în vreme ce dispozitivul se referea la rezoluția nr. 178/P/2008 a

aceleiași unități de parchet.

În rejudecare, în fond după casare,

cauza a format obiectul dosarului nr. 668,8/42/2008, reînregistrat la data de 19

martie 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Prima instanță, examinând plângerea

formulată, atât prin prisma criticilor invocate, dar și a actelor premergătoare

în dosarul nr. 178/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a

apreciat-o ca fiind nefondată și prin sentința penală nr. 65 din 9 aprilie

2009, în baza în baza disp. art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., a respins ca atare plângerea formulată de petiționarul S.G.,

împotriva rezoluției nr. 178/P/2008 din data de 29 aprilie 2008 a procurorului

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a rezoluției nr.

959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, menținând soluțiile dispuse prin rezoluțiile atacate.

Prin aceeași hotărâre, a fost

obligat petiționarul la plata sumei de 150 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

S-a reținut, din plângerea inițial

formulată că petiționarul a fost nemulțumit de soluția dată de către intimata

judecător I.M., având în vedere anumite articole apărute în presă (depuse în

copii, filele 7 și 8 d.u.p.) ce defineau contractul de împrumut și actul sub

semnătură privată.

Prima instanță, a apreciat că

nemulțumirea petiționarului era nejustificată, deoarece judecătorul în niciun

caz nu poate da o soluție în considerarea unor comentarii apărute în presă

asupra unor instituții juridice, ci el este obligat să pronunțe soluția numai

în baza textelor legale ce definesc și interpretează respectivele instituții

juridice, constatând că, în speța de față, hotărârea pronunțată de către

judecătorul I.M. prin sentința civilă nr. 229/2007 a Judecătoriei Pucioasa a avut

la bază exclusiv prevederile art. 1 din O.G. nr. 5/2001 și interpretările date

termenului de creanță, cu referire exactă la daunele moratorii.

Astfel, Curtea a conchis că

rezoluția pronunțată de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 178/P/2008 la 29 aprilie 2008 și

confirmată prin rezoluția nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a Procurorului

General a fost legală și temeinică, motiv pentru care le-a menținut în

continuare, respingând ca nefondată plângerea petiționarului.

Împotriva sentinței penale mai sus menționată,

în termen legal, petiționarul a formulat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele inserate în memoriul depus la

dosar, prin fax, existent la fila 9 dosar recurs.

Pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a înregistrat dosarul nr. 668,8/42/2008, fixându-se prim

termen la 22 iunie 2009 .

La termenul acordat, deși a fost legal citat

recurentul petiționar S.G. nu s-a prezentat pentru a-și formula apărările în fața

instanței de recurs. Prin cererea depusă la dosar( fila 9 dosar recurs)

recurentul petiționar a solicitat, admiterea recursului astfel cum au fost

formulat, casarea sentinței penale atacate și, pe fond, infirmarea rezoluțiilor

dispuse în cauză și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, pentru efectuarea de cercetări față de intimata I.M., apreciind

că acesta este vinovată de săvârșirea infracțiunii pentru care a formulat

inițial plângere și că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen.

Examinând recursul declarat de petiționar, sub toate

aspectele conform art. 385

6

alin. (3) coroborat cu art. 385

14

C.

proc. pen. și art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Ca o garanție a respectării legalității în procesul

penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de

actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere

împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de

plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un

act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității

de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că

instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a respins

în mod justificat plângerea formulată de petiționar, apreciind ca fiind legală

și temeinică rezoluția nr. 178/P/2007 din data de 29 aprilie 2008, dată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin care s-a dispus, în baza

art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale

față de magistratul I.M., judecător în cadrul Judecătoriei Pucioasa, pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., întrucât, corect, s-a

apreciat că în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

De altfel, Înalta Curte constată că prin rezoluția

nr. 959/II/2/2008 dată la 29 aprilie.2008 în dosarul nr. 178/P/2007, Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a confirmat soluția

dispusă de procuror, față de numita I.M., pentru infracțiunea prevăzută de art.

246 C. pen., apreciindu-se, în mod corect, că, aceasta prin pronunțarea sentinței

civile nr. 229 din 13 martie 2007 în dosarul nr. 239/283/2007 al Judecătoriei

Pucioasa nu a săvârșit vreo faptă de natură penală și, cu atât mai puțin pe cea

de abuz în serviciu contra intereselor petiționarului.

De asemenea, se constată că, din actele existente la

dosar, dar și urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat

faptul că la momentul soluționării cererii adresată de petiționar instanței

civile, respectiv Judecătoriei Pucioasa, magistratul judecător ar fi încălcat

dispozițiile legale în vigoare sau și-ar fi exercitat în mod defectuos

atribuțiile de serviciu, atunci când a pronunțat soluția nefavorabilă

petiționarului, sentința civilă nr. 229 din 13 martie 2007, pronunțată în

dosarul civil nr. 239/283/2007 având drept fundament juridic actele și

probatoriile administrate în dosarul civil.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau

alte elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de

cercetare judecătorească în dosarul civil mai sus-menționat, intimata I.M. ar

fi săvârșit vreo faptă de natură a antrena răspunderea penală, atunci când a

respins motivat acțiunea formulată de petiționar și a pronunțat sentința civilă

nr. 229 din 13 martie.

Așadar, nefiind relevate elemente care să ateste că

intimata, pronunțând încheierea criticată, ar fi avut intenția să producă vreo

vătămare drepturilor petiționarului sau ar fi săvârșit vreo altă faptă cu conotație

penală, în mod justificat, s-a constatat că acesta nu și-a încălcat atribuțiile

de serviciu cu prilejul soluționării dosarului civil nr. 239/283/2007 al

Judecătoriei Pucioasa, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 din O.G. nr.

5/2001, în situația în care cererea creditorului a fost respinsă, acesta (petiționarul

în speță) poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului

comun, la acest moment nefiind încă epuizate nici căile de atac prevăzute de legea

procesual civilă, iar eventualele

nelegalități ale unor hotărâri judecătorești pot fi cenzurate

ori înlăturate de către instanțele de control judiciar, al căror principal rol

este exact acela de a îndrepta o hotărâre nelegală și netemeinică.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că

judecătorul nu poate fi sancționat numai pentru activitatea specifică de

judecată și, cu atât mai puțin, nu-i poate fi imputată a faptă de natură penală,

întrucât dacă s-ar da o interpretare contrară a dispozițiilor relative la

soluționarea cauzelor, pronunțarea și motivarea hotărârilor, respectiv

procedura de judecată, așa cum a dorit petiționarul, s-ar încălca principiului

independenței judecătorului și s-ar ajunge la anarhie, afectându-se grav însăși

actul de justiție.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționarul S.G. împotriva sentinței penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurentul petiționar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul S.G. împotriva sentinței penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200

lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 iunie 2009.