ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3856/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3856/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

ROMÂNA

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1641 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a

IlI-a civilă a admis în parte contestația reclamanților S.A.E., S.G.L., S.E.F.M.I.

și S.Z.E., în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, SC C. SA și Banca O., a anulat decizia nr. 235 din 30 iulie 2009

emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a obligat pârâta SC

C. SA să restituie, reclamanților, în natură, imobilul înscris în cartea

funciară, Tg. Secuiesc, liber de sarcini, conform art. 9 din Legea nr. 10/2001,

preluat în mod abuziv de stat, cu respectarea dispozițiilor art. 12 din Legea

nr. 10/2001, a respins capătul de cerere referitor la declararea nulității

ipotecii constituite în favoarea Banca O., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 235 din 30 iulie 2009,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a respins, în mod greșit,

cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu,

evidențiat în patrimoniul SC C. SA, acordându-le acestora măsuri reparatorii în

echivalent, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Aplicarea art. 29 din Legea nr.

10/2001 este condiționată de preluarea imobilului cu titlu valabil și de

existența acestuia în patrimoniul unei societăți privatizate, cu respectarea

condițiilor legale.

S-a considerat, în privința decretului

nr. 223/1974, față de dispozițiile art. 644 - 646 C. civ., care enumera

limitativ modurile de dobândire a dreptului de proprietate, că preluarea a fost

nu doar abuzivă, ci și fără titlu valabil, astfel că prima condiție nu este

îndeplinită. Nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, întrucât

societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor

3

unități economice de stat sunt proprietare asupra

bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt

titlu.

Or, prin decizia nr. 14 din 19

ianuarie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Județean Covasna, bunul a

fost transmis, în administrare, întreprinderii comerciale de stat mixtă Tg.

Secuiesc, devenită, prin reorganizare, SC C. SA și nu în proprietate, aspect

înscris și în Cartea Funciară, astfel că pârâta nu se poate prevala de

principiul bunei credințe.

A fost respinsă cererea de declarare a

nulității ipotecii, față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 care

arată că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, se

restituie în natură libere de orice sarcini, situație în care ipoteca

construită în favoarea băncii Banca O. nu are nici un efect asupra imobilului

restituit.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâta SC C. SA.

Printr-un prim motiv s-a reținut că

reclamanții au fost despăgubiți pentru preluarea imobilului.

Printr-un al doilea motiv s-a reținut

că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea

nr. 10/2001, întrucât, în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților

comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul numai la

despăgubiri, iar măsurile reparatorii se propun de instituția publică care a

efectuat privatizarea.

Printr-un al treilea motiv s-a arătat

că în mod greșit s-a pus la îndoială buna-credință fără ca să se fi dovedit

contrariul.

Printr-un al patrulea motiv s-a arătat

că principiul „ceea ce este nul produce efecte juridice nule" și

restitutio in integrum nu operează împotriva subdobânditorului de

bună-credință.

Apelanta arată că societatea s-a

privatizat în anul 1998, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 21 din această lege, întrucât la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea era integral privatizată, iar statul

nu mai era acționar. Se mai arată că preluarea în temeiul Decretului nr.

223/1974 s-a făcut cu acordarea de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 439 A din 27

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

pârâtei SC C. SA, a schimbat în parte sentința, a respins capătul de cerere de

anulare a dispoziției nr. 235 din 30 iulie 2009, precum și de obligare a SC C.

SA de restituire în natură a imobilului, a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

În drept, au fost avute în vedere

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii

deciziei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituții dintre cele

reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul întreprinderii comerciale de stat

mixte Tg. Secuiesc (inclusiv dreptul de administrare, care este un bun) au

devenit proprietatea acesteia.

Temeiul dobândirii dreptului de

proprietate este legea, iar nu convenția, instanța considerând că Legea nr.

15/1990 nu poate fi supusă unei sancțiuni de anulare.

S-a considerat că SC C. SA, Tg.

Secuiesc nu este subdobânditor de drepturi, ci dobânditor de drepturi, prin

constituirea și nu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor

existente în patrimoniul propriu, aspect care nu exclude buna credință a acesteia

la momentul transformării în societate comercială.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cerere de recurs la data de 14 iunie 2011, reclamanții S.A.E., S.G.L.,

S.E.F.M.I. și S.Z.E.

Prin decizia civilă nr. 3197 din 10

mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de recurs a reținut că, din actele de procedură efectuate în cauză în tot cursul

procesului, începând cu însăși decizia contestată de reclamanți - acțiunea de față

având semnificația unei contestații ce vizează decizia nr. 235 din 30 iulie 2009

și care s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea la speță a dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001 -continuând cu hotărârea de primă instanță, respectiv

cererea de apel formulată de către pârâta SC C. SA, rezultă cu evidență că raportul

juridic dedus judecății cade sub incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a reținut în expunerea de

motive a hotărârii că aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiționată

de preluarea imobilului cu titlu valabil și de existența acestuia în patrimoniul

unei societăți privatizate, cu respectarea legii. Făcând o analiză concretă a acestor

cerințe, instanța de fond a constatat neîndeplinirea celor două condiții.

Reține Înalta Curte că instanța de apel

deși, formal, consemnează conținutul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001,

analizează anumite chestiuni specifice cauzei pendinte din perspectiva altor temeiuri

de drept. Astfel, pe de o parte s-a reținut că la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituții dintre cele

reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte s-a consemnat că,

în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul

întreprinderii comerciale de stat mixte Tg. Secuiesc au devenit proprietatea acesteia,

cu mențiunea că Legea nr. 15/1990 nu poate fi supusă sancțiunii anulării.

Dată fiind această situație, Înalta

Curte a apreciat că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

instanța de apel soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului -

art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ.

Judecata in fond presupune o cercetare

a pricinii atât din punct de vedere al legalității - al normelor de drept aplicabile

- cat și din punct de vedere al temeiniciei - al aprecierii probelor administrate

in cauza.

S-a avut în vedere inclusiv faptul că hotărârea

atacată cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât

expunerea de motive a acesteia, deși succintă, consemnează un raționament juridic

contradictoriu - instanța deși formal se raportează la un anumit text de lege, judecata

efectivă s-a realizat din perspectiva altor temeiuri de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate,

care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți, în baza

art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta

Curte a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, sub nr. 24598/3/2010*.

Prin decizia civilă nr. nr. 432A din 11

decembrie 2012, recurată în prezenta cauză, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de SC C. SA, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 (in redactarea inițială) „pentru imobilele preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la masuri reparatorii prin

echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate

pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul

de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate".

Dispoziția legală menționată nu era incidență

în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori daca societățile

deținătoare ale bunului nu au fost privatizate in conformitate cu dispozițiile legale,

situație în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenită

după republicare, art. 29) a fost modificata prin art. 1 pct. 60 din titlul I al

Legii nr. 247/2001, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor,

cu sau fără titlu valabil, statuând ca pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele

decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) - (2), persoanele îndreptățite au dreptul

doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005.

Astfel, dacă în art. 27 se făcea distincție

între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea

din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile

art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri,

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.

Dispoziția art. 1 pct. 60 din Titlul I

al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 830 din

8 iulie 2008 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), prin care

s-a constatat că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil"

din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispozițiile art.

15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În consecință, cererile referitoare la

imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților

comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost

art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. 1 pct. 60,

caz în care a fost respinsă critica privind aplicarea de către instanța de fond

a dispozițiilor art. 29, fara a observa modificările aduse acestui text de lege

după data de 31 ianuarie 2005.

S-a apreciat că, fiind învestite cu soluționarea

unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și

stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcție

de acest fapt urmează a se stabili felul masurilor reparatorii, restituirea în natură

ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

În speța supusa analizei, instanța de apel

a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974,

care nu constituie un titlu valabil, întrucât încălca principiul egalității dintre

cetățenii României, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, consacrat

de art. 17 din Constituția din 1965, acest articol prevăzând că cetățenii, fără

vreo deosebire, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice,

juridice, sociale sau culturale.

În art. 36 din aceeași Constituție era

prevăzut dreptul de proprietate personală, ocrotit de lege.

Prin discriminarea făcută între cetățenii

cu domiciliul în țară și cei cu domiciliul în străinătate, cu protejarea sau neprotejarea

astfel a proprietății personale a fiecăreia dintre aceste categorii, se încălcau

în mod evident prevederile Constituției din 1965, în vigoare la data aplicării Decretului

nr. 223/1974.

S-a constatat că Decretul nr. 223/1974

încălca și C. civ., care prevede în art. 481 că „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă

și prealabilă despăgubire".

Încălcarea acestui articol privește atât

lipsa cauzei de utilitate publică, cât și lipsa despăgubirilor sau sumele modice

care erau acordate ca despăgubiri pentru preluarea unui imobil.

Acesta este și argumentul pentru care plata

unei despăgubiri pentru imobilul în litigiu, acordată pentru opțiunea de a părăsi

țara, nu are un caracter just și echitabil, având în vedere că suma acordată a fost

derizorie.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, consecința plății unei despăgubiri este aceea ca proprietarul

deposedat abuziv să fie obligat să restituie statului român valoarea actualizată

a despăgubirii și nu de a conferi caracter legal preluării.

A fost analizată valabilitatea titlului

statului și în raport de tratatele internaționale la care România era parte, tratate

în vigoare la data preluării imobilului de către stat. S-a reținut în acest sens

că dispozițiile legale interne trebuiau să fie în concordanță și cu Declarația Universală

a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10

decembrie 1948. Astfel, în art. 17 alin. (1) din Declarație, se prevede că „orice

persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții"

și că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Prin decretul nr. 223/1974, cetățenii români

care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care

era recunoscut și protejat atât pe plan intern cât și pe plan internațional, astfel

încât nu poate fi considerat titlu valabil al statului.

Prin urmare, s-a considerat că, în măsura

în care decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foștii

proprietari sau moștenitorii acestora sunt îndreptățiți la restituirea în natură,

inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăților privatizate, în condițiile

art. 29 (fost. 27) din Legea nr. 10/2001, indiferent de faptul că societatea în

al cărei patrimoniu se găsesc la data apariției legii, era sau nu una cu capital

privat.

Față de cele reținute, apelul a fost respins

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat,

în termen, recurs motivat pârâta SC C. SA solicitând admiterea recursului în sensul

modificării hotărârii judecătorești recurate și admiterea apelului, schimbând în

parte sentința apelata în sensul constatării dreptului său de legal de proprietate

și anterior de administrare asupra imobilului din litigiu cu consecința respingerii

cererilor de anulare a dispoziției nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorității pentru

Valorificare Activelor Statului și de obligare la restituirea în natură a imobilului.

În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Nici instanța de fond și nici instanța

de apel nu s-au pronunțat în dispozitiv cu privire la toate capetele de cerere din

acțiune. Astfel reclamanții au solicitat instanțelor, printre altele, să se pronunțe

și asupra faptului că pârâta nu a dobândit asupra imobilului nici un drept legal

de folosință sau de administrare asupra bunului și că nu a devenit niciodată proprietar

asupra acestuia. Deși art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligă judecătorii să se

pronunțe în dispozitiv și asupra acestui capăt de cerere, aceștia nu au făcut acest

lucru. Practic instanțele s-au limitat a analiza numai existența unui drept subiectiv

al reclamanților fără să analizeze și să dispună asupra drepturilor subiective ale

pârâtei împotriva lor.

Mai susține recurenta pârâtă că instanța

de apel a aplicat greșit legea când a considerat că certificatul de atestare al

dreptului de proprietate privata asupra terenurilor conform H.G. nr. 834/1991 nu

este un act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi. Imobilul din litigiul

in perioada anterioara anului 1989 a fost in administrarea întreprinderii Comerciale

de Stat Mixte Tg. Secuiesc, fiind considerat un bun aflat în proprietate de stat.

Prin decizia nr. 52/1990, patrimoniul I.C.S.M. Tg. Secuiesc s-a transformat în drept

de proprietate a întreprinderii de stat reorganizată în societate comercială cu

acționar unic. Art. 20 din Legea nr. 15/1990 spune că bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, astfel dreptul de administrare asupra imobilului

fiind un bun, a devenit proprietatea societății comerciale înființate. în atare

situație a dobândit proprietatea asupra bunului prin lege prin constituirea dreptului

de proprietate.

În al doilea rând instanța de apel a ignorat

să analizeze toate motivele de apel. Astfel trebuia analizat textul art. 29 din

Legea nr. 10/2001 valabilă la data emiterii de către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului a deciziei nr. 2351 din 30 iulie 2009.

Nu s-a avut în vedere că, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul din litigiu nu se mai afla in patrimoniul

unei instituții dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în

care, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere și principiul

aplicării mediate a legii noi.

Asupra unor situații juridice în desfășurare,

reclamanții aveau dreptul numai la masuri reparatorii.

Instanța de apel nu a analizat motivele

de apel cu privire la buna credința a societății recurente și incidența excepției

subdobânditorului cu titlu oneros de la principiul ceea ce este nul produce efecte

nule și de la restitutio in integrum. Recurenta consideră că despăgubirile primite

de către reclamanți nu au fost modice și, dacă la aceasta se adaugă cele stabilite

prin dispoziția A.V.A.S. atacata, nu se poate dispune restituirea imobilului în

natură.

Nu în ultimul rând trebuia analizat de

către instanța de apel și motivul de apel referitor ca împrejurarea că reclamanții

nu au cerut anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 29 octombrie 1998.

În al treilea rând noi consideră că societatea

comercială a devenit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în baza art. 1 din

H.G. nr. 834/1991 proprietar al construcției din speța, întrucât avea un drept de

administrare directă asupra construcției și asupra terenului aferent, care, prin

acte constitutive de drepturi, au devenit proprietatea sa. În mod legal și temeinic

a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate.

În ce privește măsurile reparatorii ce

se pot acorda în situația terenurilor și construcțiilor aflate la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 în patrimoniul societății deja privatizată, dispozițiile

legale privind acordarea de despăgubiri in condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv,

concordă cu regula instituita prin dispozițiile art. 32 alin. (4) din O.U.G.

nr. 88/1997 potrivit căreia nu pot fi restituite în natură imobile preluate de stat

în baza unor legi speciale, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul

societății privatizate, în absenta cărora societatea nu ar mai putea să-și continue

activitatea și ar urma să fie supusă chiar lichidării.

Recurenta susține și faptul că, sub acest

aspect sunt relevante îmbunătățirile făcute asupra imobilului dar și faptul că societatea

a fost privatizată, acțiunile fiind transferate către noul proprietar cu titlu oneros.

Imobilul în cauză a fost mult timp sediul societății și este necesar activității

comerciale potrivit scopului pentru care a fost înființată. Consideră că dispoziția

nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorității pentru Valorificare Activelor Statului

este temeinică și legală, nu se impune anularea ei și nici restituirea în natură

a imobilului, fiindcă o astfel de măsură i-ar încălca drepturile și ar prejudicia-o

irevocabil.

Analizând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de recurs

invocat în cauză, art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta este incident în situația

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Nu poate fi reținut acest motiv de recurs

în speță, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus

argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins

apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul deciziei, cu care este în

deplină concordanță.

Nu sunt aplicabile nici dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condițiile în care recurenta nu a precizat care

este actul juridic greșit interpretat de instanța de apel, pentru ca decizia recurată

să poată fi analizată din această perspectivă.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de

temei legal.

Criticile recurentei privind modul de interpretare

și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se încadrează în motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând a fi analizate în

continuare.

În legătură cu acest aspect, recurenta

susține, în primul rând, că instanțele de fond nu ar fi soluționat toate capetele

de cerere din acțiunea principală a reclamanților, respectiv cel privind constatarea

inexistenței unui drept al pârâtei de folosință sau de administrare și ulterior

de proprietate asupra imobilului, reținând numai existența dreptului de proprietate

în patrimoniul reclamanților.

Această critică este lipsită de interes

în condițiile în care numai reclamanții contestatori, care au promovat acțiunea

pendinte, au interesul procesual în a invoca eventuala omisiune de a li se analiza

toate cererile. Pe de altă parte, verificând limitele devolutive ale cererii de

apel, se constată că pârâta nu a formulat o astfel de critică în calea de atac anterioară,

așa încât critica pe care o deduce judecății în recurs în sensul nepronunțării instanței

de fond asupra unor capete de cerere, apare ca fiind formulată omisso medio și ca

atare, nesupusă controlului de legalitate în cadrul acestei căi de atac.

Cu privire la critica referitoare la modalitatea

de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul în litigiu,

Înalta Curte reține că acesta se află în categoria imobilelor preluate în mod abuziv

de către Statul Român în perioada de referință, față de dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat de stat

ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974 și fără ca în cauză să se facă dovada

încasării unor despăgubiri.

În mod corect instanța de apel a constatat

că decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil în baza căruia imobilul

a trecut în proprietatea statului, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

fiind contrar Constituției în vigoare la data preluării imobilului, C. civ. și

art. 17 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată și de România

în acel moment.

Cu privire la critica referitoare la corecta

aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că în apel au fost

respectate îndrumările date prin decizia de casare nr. 3197/2012, pronunțată în

primul ciclu procesual, cauza fiind analizată prin prisma dispozițiilor textului

de lege menționat.

Întrucât imobilul în litigiu a trecut fără

titlu în proprietatea statului, deși se află în prezent în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea în natură, formă de despăgubire permisă de lege și în

această situație, aplicabilă cu prioritate la solicitarea fostului proprietar. Din

cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată,

rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate

în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent,

se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Avându-se în vedere și decizia nr. 830/2008

a Curții Constituționale, ipoteza prevăzută de art. 29 - aceea a acordării de măsuri

reparatorii în echivalent - se aplică numai în situația imobilelor preluate cu titlu

valabil. Per a contrario, imobilele preluate abuziv, fără titlu valabil, evidențiate

în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, precum în speță, se vor restitui

în natură de către unitatea deținătoare a imobilului, dacă această măsură este posibilă.

Recurenta a învederat prevalenta certificatului

de atestare a dreptului de proprietate, ca titlu valabil de proprietate, emis cu

respectarea procedurilor legale și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990,

prin care bunurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat au trecut

în proprietatea acestora după reorganizarea lor în societăți comerciale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține

că, ceea ce interesează în cauză este dacă imobilul evidențiat în patrimoniul societății

comerciale a fost preluat sau nu, de către stat, în baza unui titlu valabil, astfel

cum această sintagmă este definită în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Aceasta pentru

că dispozițiile art. 29 se constituie într-o excepție de la dreptul comun al Legii

nr. 10/2001, reglementat de art. 22 - 26 din lege. Ca atare, în speță, de vreme

ce s-a apreciat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu respectarea dispozițiilor

deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, se constată că reglementarea de

la art. 29 se referă la acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, exclusiv pentru imobilele preluate

cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale integral

privatizate la data apariției legii, iar unității deținătoare îi incumbă obligația

de a restitui în natură, către reclamanți, imobilul în litigiu.

Este, așadar, nerelevant că societatea

comercială în posesia căreia se află imobilul deține un certificat de atestare a

dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991 sau dacă acest act reprezintă

sau nu titlu de proprietate în favoarea titularului, fiind lipsită de interes analiza

susținerilor recurentei relative la valoarea juridică a certificatului menționat.

Nici faptul că titlul pârâtei nu a fost

anulat pe cale judecătorească nu are relevanță pe aspectul stabilirii în sarcina

acesteia a obligației de restituire a imobilului litigios.

Obligația de restituire în natură a imobilelor

preluate fără titlu valabil, către persoanele îndreptățite, poate fi calificată

ca o obligație reală (propter rem) stabilită ex lege în sarcina unității deținătoare

în considerarea bunurilor respective, indiferent de titlul cu care aceasta deține

imobilul. Din această cauză, cât timp imobilul litigios a fost preluat de stat în

mod abuziv, fără titlu valabil, unitatea deținătoare nu poate să refuze restituirea

sub pretextul că este proprietara în baza unui certificat de atestare a dreptului

de proprietate sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub incidența

Legii nr. 10/2001.

În consecință, sub acest aspect, față de

dispozițiile imperative ale normei speciale, nu prezintă relevanță nici analiza

bunei credințe a recurentei în calitate de cumpărător al acțiunilor în procesul

de privatizare.

De asemenea, contrar susținerilor recurentei,

nici împrejurarea că reclamanții contestatori nu au solicitat și anularea contractului

de vânzare cumpărare de acțiuni nu o exonerează pe pârâtă de obligația de restituire

impusă de lege în sarcina sa, întrucât contractul nu a vizat imobilul în litigiu

ca activ al societății, ci acțiuni, expresie a valorii capitalului social.

În mod greșit pretinde recurenta că, prin

contractul de vânzare de acțiuni, ar fi operat transferul dreptului de proprietate

asupra imobilului litigios, în condițiile în care obiectul contractelor nu îl constituie

activele imobiliare ale societății, ci părțile deținute de stat din capitalul social

al societății.

Recurenta pârâta a mai argumentat că restituirea

imobilului afectează în sens negativ activitatea societății, însă dispozițiile

art. 32

4

alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 invocate în recurs, impun condiția

ca, în urma restituirii, societatea să nu-și mai poată continua activitatea, urmând

să fie supusă dizolvării sau lichidării. În ceea ce privește incidența O.U.G.

nr. 88/1997 și eventualul prejudiciu suportat în situația restituirii în natură

a bunului, recurenta are mijloace legale pentru a acționa instituția implicată în

privatizare în vederea recuperării prejudiciului, dat fiind faptul că a cumpărat

acțiuni și nu active, preluând patrimoniul unei societăți ce includea un bun pe

care antecesorul acesteia nu l-a deținut cu titlu valabil.

Pentru aceste considerente, reținând că

instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii, în cauză

nefiind îndeplinite disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 432/A din 11 decembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 19

septembrie 2013.