ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3856/2013

ROMÂNA Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1641 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis în parte contestația reclamanților S.A.E., S.G.L., S.E.F.M.I. și S.Z.E., în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC C. SA și Banca O., a anulat decizia nr. 235 din 30 iulie 2009 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a obligat pârâta SC C. SA să restituie, reclamanților, în natură, imobilul înscris în cartea funciară, Tg. Secuiesc, liber de sarcini, conform art. 9 din Legea nr. 10/2001, preluat în mod abuziv de stat, cu respectarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, a respins capătul de cerere referitor la declararea nulității ipotecii constituite în favoarea Banca O., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 235 din 30 iulie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a respins, în mod greșit, cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului în litigiu, evidențiat în patrimoniul SC C. SA, acordându-le acestora măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 29 din Legea nr. 10/2001. Aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de preluarea imobilului cu titlu valabil și de existența acestuia în patrimoniul unei societăți privatizate, cu respectarea condițiilor legale. S-a considerat, în privința decretului nr. 223/1974, față de dispozițiile art. 644 - 646 C. civ., care enumera limitativ modurile de dobândire a dreptului de proprietate, că preluarea a fost nu doar abuzivă, ci și fără titlu valabil, astfel că prima condiție nu este îndeplinită.

Nici cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, întrucât societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor 3 unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr. 14 din 19 ianuarie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Județean Covasna, bunul a fost transmis, în administrare, întreprinderii comerciale de stat mixtă Tg. Secuiesc, devenită, prin reorganizare, SC C. SA și nu în proprietate, aspect înscris și în Cartea Funciară, astfel că pârâta nu se poate prevala de principiul bunei credințe. A fost respinsă cererea de declarare a nulității ipotecii, față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 care arată că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură libere de orice sarcini, situație în care ipoteca construită în favoarea băncii Banca O. nu are nici un efect asupra imobilului restituit.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C. SA. Printr-un prim motiv s-a reținut că reclamanții au fost despăgubiți pentru preluarea imobilului. Printr-un al doilea motiv s-a reținut că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul numai la despăgubiri, iar măsurile reparatorii se propun de instituția publică care a efectuat privatizarea. Printr-un al treilea motiv s-a arătat că în mod greșit s-a pus la îndoială buna-credință fără ca să se fi dovedit contrariul. Printr-un al patrulea motiv s-a arătat că principiul „ceea ce este nul produce efecte juridice nule" și restitutio in integrum nu operează împotriva subdobânditorului de bună-credință.

Apelanta arată că societatea s-a privatizat în anul 1998, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din această lege, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, societatea era integral privatizată, iar statul nu mai era acționar. Se mai arată că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu acordarea de despăgubiri. Prin decizia civilă nr. 439 A din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA, a schimbat în parte sentința, a respins capătul de cerere de anulare a dispoziției nr. 235 din 30 iulie 2009, precum și de obligare a SC C. SA de restituire în natură a imobilului, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii deciziei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituții dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001. În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul întreprinderii comerciale de stat mixte Tg. Secuiesc (inclusiv dreptul de administrare, care este un bun) au devenit proprietatea acesteia. Temeiul dobândirii dreptului de proprietate este legea, iar nu convenția, instanța considerând că Legea nr. 15/1990 nu poate fi supusă unei sancțiuni de anulare.

S-a considerat că SC C. SA, Tg. Secuiesc nu este subdobânditor de drepturi, ci dobânditor de drepturi, prin constituirea și nu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul propriu, aspect care nu exclude buna credință a acesteia la momentul transformării în societate comercială. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 14 iunie 2011, reclamanții S.A.E., S.G.L., S.E.F.M.I. și S.Z.E. Prin decizia civilă nr. 3197 din 10 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că, din actele de procedură efectuate în cauză în tot cursul procesului, începând cu însăși decizia contestată de reclamanți - acțiunea de față având semnificația unei contestații ce vizează decizia nr. 235 din 30 iulie 2009 și care s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea la speță a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 -continuând cu hotărârea de primă instanță, respectiv cererea de apel formulată de către pârâta SC C. SA, rezultă cu evidență că raportul juridic dedus judecății cade sub incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță a reținut în expunerea de motive a hotărârii că aplicarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de preluarea imobilului cu titlu valabil și de existența acestuia în patrimoniul unei societăți privatizate, cu respectarea legii.

Făcând o analiză concretă a acestor cerințe, instanța de fond a constatat neîndeplinirea celor două condiții. Reține Înalta Curte că instanța de apel deși, formal, consemnează conținutul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, analizează anumite chestiuni specifice cauzei pendinte din perspectiva altor temeiuri de drept. Astfel, pe de o parte s-a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul unei instituții dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte s-a consemnat că, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul întreprinderii comerciale de stat mixte Tg. Secuiesc au devenit proprietatea acesteia, cu mențiunea că Legea nr. 15/1990 nu poate fi supusă sancțiunii anulării.

Dată fiind această situație, Înalta Curte a apreciat că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului - art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ. Judecata in fond presupune o cercetare a pricinii atât din punct de vedere al legalității - al normelor de drept aplicabile - cat și din punct de vedere al temeiniciei - al aprecierii probelor administrate in cauza. S-a avut în vedere inclusiv faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - întrucât expunerea de motive a acesteia, deși succintă, consemnează un raționament juridic contradictoriu - instanța deși formal se raportează la un anumit text de lege, judecata efectivă s-a realizat din perspectiva altor temeiuri de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanți, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, sub nr. 24598/3/2010*.

Prin decizia civilă nr. nr. 432A din 11 decembrie 2012, recurată în prezenta cauză, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de SC C. SA, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (in redactarea inițială) „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate". Dispoziția legală menționată nu era incidență în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori daca societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate in conformitate cu dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură.

Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenită după republicare, art. 29) a fost modificata prin art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2001, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând ca pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) - (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri în condițiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005. Astfel, dacă în art. 27 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.

Dispoziția art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), prin care s-a constatat că prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.

În consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. 1 pct. 60, caz în care a fost respinsă critica privind aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 29, fara a observa modificările aduse acestui text de lege după data de 31 ianuarie 2005. S-a apreciat că, fiind învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât în funcție de acest fapt urmează a se stabili felul masurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

În speța supusa analizei, instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974, care nu constituie un titlu valabil, întrucât încălca principiul egalității dintre cetățenii României, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, consacrat de art. 17 din Constituția din 1965, acest articol prevăzând că cetățenii, fără vreo deosebire, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale sau culturale. În art. 36 din aceeași Constituție era prevăzut dreptul de proprietate personală, ocrotit de lege. Prin discriminarea făcută între cetățenii cu domiciliul în țară și cei cu domiciliul în străinătate, cu protejarea sau neprotejarea astfel a proprietății personale a fiecăreia dintre aceste categorii, se încălcau în mod evident prevederile Constituției din 1965, în vigoare la data aplicării Decretului nr. 223/1974.

S-a constatat că Decretul nr. 223/1974 încălca și C. civ., care prevede în art. 481 că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire". Încălcarea acestui articol privește atât lipsa cauzei de utilitate publică, cât și lipsa despăgubirilor sau sumele modice care erau acordate ca despăgubiri pentru preluarea unui imobil. Acesta este și argumentul pentru care plata unei despăgubiri pentru imobilul în litigiu, acordată pentru opțiunea de a părăsi țara, nu are un caracter just și echitabil, având în vedere că suma acordată a fost derizorie. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, consecința plății unei despăgubiri este aceea ca proprietarul deposedat abuziv să fie obligat să restituie statului român valoarea actualizată a despăgubirii și nu de a conferi caracter legal preluării.

A fost analizată valabilitatea titlului statului și în raport de tratatele internaționale la care România era parte, tratate în vigoare la data preluării imobilului de către stat. S-a reținut în acest sens că dispozițiile legale interne trebuiau să fie în concordanță și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948. Astfel, în art. 17 alin. (1) din Declarație, se prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții" și că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Prin decretul nr. 223/1974, cetățenii români care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care era recunoscut și protejat atât pe plan intern cât și pe plan internațional, astfel încât nu poate fi considerat titlu valabil al statului.

Prin urmare, s-a considerat că, în măsura în care decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foștii proprietari sau moștenitorii acestora sunt îndreptățiți la restituirea în natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăților privatizate, în condițiile art. 29 (fost. 27) din Legea nr. 10/2001, indiferent de faptul că societatea în al cărei patrimoniu se găsesc la data apariției legii, era sau nu una cu capital privat. Față de cele reținute, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, a declarat, în termen, recurs motivat pârâta SC C. SA solicitând admiterea recursului în sensul modificării hotărârii judecătorești recurate și admiterea apelului, schimbând în parte sentința apelata în sensul constatării dreptului său de legal de proprietate și anterior de administrare asupra imobilului din litigiu cu consecința respingerii cererilor de anulare a dispoziției nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorității pentru Valorificare Activelor Statului și de obligare la restituirea în natură a imobilului. În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele: Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au pronunțat în dispozitiv cu privire la toate capetele de cerere din acțiune.

Astfel reclamanții au solicitat instanțelor, printre altele, să se pronunțe și asupra faptului că pârâta nu a dobândit asupra imobilului nici un drept legal de folosință sau de administrare asupra bunului și că nu a devenit niciodată proprietar asupra acestuia. Deși art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligă judecătorii să se pronunțe în dispozitiv și asupra acestui capăt de cerere, aceștia nu au făcut acest lucru. Practic instanțele s-au limitat a analiza numai existența unui drept subiectiv al reclamanților fără să analizeze și să dispună asupra drepturilor subiective ale pârâtei împotriva lor. Mai susține recurenta pârâtă că instanța de apel a aplicat greșit legea când a considerat că certificatul de atestare al dreptului de proprietate privata asupra terenurilor conform H.G.

nr. 834/1991 nu este un act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi. Imobilul din litigiul in perioada anterioara anului 1989 a fost in administrarea întreprinderii Comerciale de Stat Mixte Tg. Secuiesc, fiind considerat un bun aflat în proprietate de stat. Prin decizia nr. 52/1990, patrimoniul I.C.S.M. Tg. Secuiesc s-a transformat în drept de proprietate a întreprinderii de stat reorganizată în societate comercială cu acționar unic. Art. 20 din Legea nr. 15/1990 spune că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, astfel dreptul de administrare asupra imobilului fiind un bun, a devenit proprietatea societății comerciale înființate. în atare situație a dobândit proprietatea asupra bunului prin lege prin constituirea dreptului de proprietate.

În al doilea rând instanța de apel a ignorat să analizeze toate motivele de apel. Astfel trebuia analizat textul art. 29 din Legea nr. 10/2001 valabilă la data emiterii de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a deciziei nr. 2351 din 30 iulie 2009. Nu s-a avut în vedere că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul din litigiu nu se mai afla in patrimoniul unei instituții dintre cele reglementate de art. 21 din Legea nr. 10/2001, caz în care, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere și principiul aplicării mediate a legii noi. Asupra unor situații juridice în desfășurare, reclamanții aveau dreptul numai la masuri reparatorii. Instanța de apel nu a analizat motivele de apel cu privire la buna credința a societății recurente și incidența excepției subdobânditorului cu titlu oneros de la principiul ceea ce este nul produce efecte nule și de la restitutio in integrum.

Recurenta consideră că despăgubirile primite de către reclamanți nu au fost modice și, dacă la aceasta se adaugă cele stabilite prin dispoziția A.V.A.S. atacata, nu se poate dispune restituirea imobilului în natură. Nu în ultimul rând trebuia analizat de către instanța de apel și motivul de apel referitor ca împrejurarea că reclamanții nu au cerut anularea sau constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29 octombrie 1998. În al treilea rând noi consideră că societatea comercială a devenit în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în baza art. 1 din H.G. nr. 834/1991 proprietar al construcției din speța, întrucât avea un drept de administrare directă asupra construcției și asupra terenului aferent, care, prin acte constitutive de drepturi, au devenit proprietatea sa.

În mod legal și temeinic a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate. În ce privește măsurile reparatorii ce se pot acorda în situația terenurilor și construcțiilor aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în patrimoniul societății deja privatizată, dispozițiile legale privind acordarea de despăgubiri in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, concordă cu regula instituita prin dispozițiile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit căreia nu pot fi restituite în natură imobile preluate de stat în baza unor legi speciale, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societății privatizate, în absenta cărora societatea nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă chiar lichidării.

Recurenta susține și faptul că, sub acest aspect sunt relevante îmbunătățirile făcute asupra imobilului dar și faptul că societatea a fost privatizată, acțiunile fiind transferate către noul proprietar cu titlu oneros. Imobilul în cauză a fost mult timp sediul societății și este necesar activității comerciale potrivit scopului pentru care a fost înființată. Consideră că dispoziția nr. 2351 din 30 iulie 2009 a Autorității pentru Valorificare Activelor Statului este temeinică și legală, nu se impune anularea ei și nici restituirea în natură a imobilului, fiindcă o astfel de măsură i-ar încălca drepturile și ar prejudicia-o irevocabil. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat în cauză, art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., acesta este incident în situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Nu poate fi reținut acest motiv de recurs în speță, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanță. Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condițiile în care recurenta nu a precizat care este actul juridic greșit interpretat de instanța de apel, pentru ca decizia recurată să poată fi analizată din această perspectivă.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Criticile recurentei privind modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând a fi analizate în continuare. În legătură cu acest aspect, recurenta susține, în primul rând, că instanțele de fond nu ar fi soluționat toate capetele de cerere din acțiunea principală a reclamanților, respectiv cel privind constatarea inexistenței unui drept al pârâtei de folosință sau de administrare și ulterior de proprietate asupra imobilului, reținând numai existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților.

Această critică este lipsită de interes în condițiile în care numai reclamanții contestatori, care au promovat acțiunea pendinte, au interesul procesual în a invoca eventuala omisiune de a li se analiza toate cererile. Pe de altă parte, verificând limitele devolutive ale cererii de apel, se constată că pârâta nu a formulat o astfel de critică în calea de atac anterioară, așa încât critica pe care o deduce judecății în recurs în sensul nepronunțării instanței de fond asupra unor capete de cerere, apare ca fiind formulată omisso medio și ca atare, nesupusă controlului de legalitate în cadrul acestei căi de atac.

Cu privire la critica referitoare la modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul în litigiu, Înalta Curte reține că acesta se află în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada de referință, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul a fost preluat de stat ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974 și fără ca în cauză să se facă dovada încasării unor despăgubiri. În mod corect instanța de apel a constatat că decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind contrar Constituției în vigoare la data preluării imobilului, C. civ.

și art. 17 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, ratificată și de România în acel moment. Cu privire la critica referitoare la corecta aplicare a art. 29 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține că în apel au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare nr. 3197/2012, pronunțată în primul ciclu procesual, cauza fiind analizată prin prisma dispozițiilor textului de lege menționat. Întrucât imobilul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, deși se află în prezent în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură, formă de despăgubire permisă de lege și în această situație, aplicabilă cu prioritate la solicitarea fostului proprietar.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Avându-se în vedere și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, ipoteza prevăzută de art. 29 - aceea a acordării de măsuri reparatorii în echivalent - se aplică numai în situația imobilelor preluate cu titlu valabil. Per a contrario, imobilele preluate abuziv, fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, precum în speță, se vor restitui în natură de către unitatea deținătoare a imobilului, dacă această măsură este posibilă.

Recurenta a învederat prevalenta certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca titlu valabil de proprietate, emis cu respectarea procedurilor legale și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990, prin care bunurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat au trecut în proprietatea acestora după reorganizarea lor în societăți comerciale. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, ceea ce interesează în cauză este dacă imobilul evidențiat în patrimoniul societății comerciale a fost preluat sau nu, de către stat, în baza unui titlu valabil, astfel cum această sintagmă este definită în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Aceasta pentru că dispozițiile art. 29 se constituie într-o excepție de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, reglementat de art. 22 - 26 din lege.

Ca atare, în speță, de vreme ce s-a apreciat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cu respectarea dispozițiilor deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, se constată că reglementarea de la art. 29 se referă la acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, exclusiv pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate la data apariției legii, iar unității deținătoare îi incumbă obligația de a restitui în natură, către reclamanți, imobilul în litigiu. Este, așadar, nerelevant că societatea comercială în posesia căreia se află imobilul deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G.

nr. 834/1991 sau dacă acest act reprezintă sau nu titlu de proprietate în favoarea titularului, fiind lipsită de interes analiza susținerilor recurentei relative la valoarea juridică a certificatului menționat. Nici faptul că titlul pârâtei nu a fost anulat pe cale judecătorească nu are relevanță pe aspectul stabilirii în sarcina acesteia a obligației de restituire a imobilului litigios. Obligația de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil, către persoanele îndreptățite, poate fi calificată ca o obligație reală (propter rem) stabilită ex lege în sarcina unității deținătoare în considerarea bunurilor respective, indiferent de titlul cu care aceasta deține imobilul.

Din această cauză, cât timp imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, unitatea deținătoare nu poate să refuze restituirea sub pretextul că este proprietara în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001. În consecință, sub acest aspect, față de dispozițiile imperative ale normei speciale, nu prezintă relevanță nici analiza bunei credințe a recurentei în calitate de cumpărător al acțiunilor în procesul de privatizare. De asemenea, contrar susținerilor recurentei, nici împrejurarea că reclamanții contestatori nu au solicitat și anularea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni nu o exonerează pe pârâtă de obligația de restituire impusă de lege în sarcina sa, întrucât contractul nu a vizat imobilul în litigiu ca activ al societății, ci acțiuni, expresie a valorii capitalului social.

În mod greșit pretinde recurenta că, prin contractul de vânzare de acțiuni, ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condițiile în care obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci părțile deținute de stat din capitalul social al societății. Recurenta pârâta a mai argumentat că restituirea imobilului afectează în sens negativ activitatea societății, însă dispozițiile art. 32 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 invocate în recurs, impun condiția ca, în urma restituirii, societatea să nu-și mai poată continua activitatea, urmând să fie supusă dizolvării sau lichidării. În ceea ce privește incidența O.U.G.

nr. 88/1997 și eventualul prejudiciu suportat în situația restituirii în natură a bunului, recurenta are mijloace legale pentru a acționa instituția implicată în privatizare în vederea recuperării prejudiciului, dat fiind faptul că a cumpărat acțiuni și nu active, preluând patrimoniul unei societăți ce includea un bun pe care antecesorul acesteia nu l-a deținut cu titlu valabil. Pentru aceste considerente, reținând că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a legii, în cauză nefiind îndeplinite disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 432/A din 11 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 19 septembrie 2013.