ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O. și B.V. au chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii din 11 decembrie 2001 emisă de consiliul de administrație; să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 1 din imobilul denumit S. situat în județul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de exploatare și, pe cale de consecință, restituirea acestora în natură. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a aparținut în întregime autorului reclamanților, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.

Au mai arătat reclamanții, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare a imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel că s-a impus promovarea acțiunii de față. Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, necompetenței materiale a instanței, aceea a lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind puse în discuția părților și respinse, ca neîntemeiate în ședința publică din 21 mai 2002. Totodată, prin întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză A.P.A.P.S. București, motivat de faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat.

La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București, solicitând instanței ca, în situația în care se va admite cererea reclamanților, să fie obligată prin aceeași hotărâre chemata în garanție să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar la prețul de circulație din momentul pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective. În motivarea cererii, s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a A.P.A.P.S., ca instituție implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri, în condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii cerințelor stabilite de actul normativ menționat anterior.

Chemata în garanție A.P.A.P.S. București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție, motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat. Intimata SC C.P. SA a precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA, a cărei introducere în cauză s-a solicitat, cerere încuviințată de instanță la aceleași termen.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, a admis în parte acțiunea; a anulat hotărârea din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC C.P. SA; a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de 1 din imobilul compus din teren și construcțiile aflate pe acesta, județul Prahova, cunoscut sub denumirea de S., așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. și schița de plan anexă la acesta. Prin aceeași hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S.

București și a fost obligată intimata SC C.P. SA Ploiești să plătească reclamanților suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanții au arătat atât în acțiune, cât și în notificarea adresată intimatei, temeiul juridic al solicitărilor lor, respectiv art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din Legea nr. 10/2001, iar hotărârea consiliului de administrație este asimilată unei decizii sau dispoziții emisă de organul de conducere al societății deținătoare a imobilului, astfel încât competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor date de unitatea deținătoare a imobilului revine secției civile a tribunalelor, conform art. 24 pct. 8 din legea sus menționată.

Excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamanților a fost considerată neîntemeiată, deoarece, cu actele depuse la dosar, aceștia au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor, iar cu actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și testamentele olografe, au probat calitatea de moștenitori testamentari asupra bunurilor rămase de pe urma autorilor. Neîntemeiată a fost considerată și excepția privind prescripția achizitivă, motivat de faptul că posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit cerințele art. 1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietății, rezultând în mod cert că preluarea imobilului de stat s-a făcut fără titlu.

Pe fondul pricinii, tribunalul a reținut că, în speță, reclamanții au calitatea de moștenitori testamentari ai autorului lor și de proprietari în cote de 1/2 ai imobilului compus din teren și construcții, context în care, cu notificarea comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a 1 din imobil, invocând drept temei dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din aceeași lege, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, impunându-se astfel restituirea lui în natură.

S-a considerat, că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în discuție și, în atare situație, se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere al societății intimate și nu-și pot găsi aplicabilitatea prevederile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de intimată, întrucât privatizarea societății s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor aparținând statului și nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului. Cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, potrivit art. 32 din Legea nr. 99/1999, A.P.A.P.S.

poate acorda despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale către foștii proprietari doar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât restituirea în natură a părții de imobil corespunzătoare cotei de 1, ce reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor, se poate realiza numai după efectuarea unei ieșiri din indiviziune, instalațiile și obiectele de inventar, solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai există, iar reclamanții nu au mai susținut această cerere cu ocazia dezbaterilor în fond.

Sentința a fost atacată cu apel atât de reclamanți, cât și de intimata SC C.P. SA Ploiești, care au considerat-o nelegală și netemeinică, iar prin decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părți. Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că, în mod judicios, instanțele au decis că Hotărârea din 11 decembrie 2001 a consiliului de administrație îmbracă forma unei dispoziții prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziție care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situație competența de soluționare a acțiunii revine secției civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței și a prematurității acțiunii. Referitor la termenul de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția tardivității nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepția prescripției achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.

S-a considerat, totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile referitoare la reprezentare și principiul unanimității în materia acțiunii în revendicare, deoarece acțiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun și că aceasta nu este guvernată de prevederile art. 480 și următoarele C. civ. Pe fondul cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanța de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, și, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, și dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, s-a arătat că instanța va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București și dacă B.R.M. este una și aceeași persoană cu B.R.M., autoarea recurentului - reclamant. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC V. SA, deoarece din expertiza efectuată la instanța de fond a rezultat că această societate deține 14 ha de teren din imobilul în litigiu, iar în ceea ce privește recursul reclamanților, s-a considerat că el se impune a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1, solicitată de aceștia prin acțiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în precedent.

Prin decizia civilă nr. 7 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii, invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii formulată de reclamanții L.O. și B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanților L.O. și B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Prin aceeași decizie, s-a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. București și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O.

și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții L.O. și B.V.; a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, păstrând dispozițiile deciziei cu privire la admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii pe cale de consecință a acesteia, reținând, în esență, următoarele: Instanța de recurs, în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora recurenții-reclamanți au susținut mai multe situații concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării apelurilor determinate de dispozițiile deciziei de casare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora, motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind astfel redat în cuprinsul deciziei instanței supreme; să se stabilească dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, caracterul confuz, plin de contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv nu exista o legătură logica), ignorarea dispozițiilor deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, și care trebuia să constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenței art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferență a acestuia cu alte dispoziții legale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație juridică deja lămurită în accepțiunea recurenților-reclamanți.

A reținut instanța supremă că cercetarea punctuala a acestor critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecata în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 312-316 C. proc. civ. Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei situații-premisă, pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune în mod necesar și obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii în apel, art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., iar, pe de alta parte, de limitele casării, în raport de conținutul explicit al deciziei de casare, respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai arătat de instanța supremă, că, deși, prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, instanța fondului, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate, în configurarea soluției pronunțate, să stabilească aceste coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate și considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând în acest fel, a reținut instanța de recurs, rejudecarea pricinii în fata instanței de apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, s-a reținut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv ipoteza existenței unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, în condițiile în care, instanța de apel, împotriva unor norme exprese de procedură, art. 295 alin. (1) teza 1, cât și a unui text legal explicit de drept substanțial, art. 2 alin. (2), „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor", a apreciat că nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanților din imobilul în litigiu.

În același sens, s-a reținut că, deși reține că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanța de apel nu a valorizat în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanții nu au formulat cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea și că acest fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună-credință. În ceea ce privește cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a apreciat că instanța în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile exprese și imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicție. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ. Curtea de Apel Ploiești, secția și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din 19 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanții L.A.

și B.V.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a 1 din imobilului compus din teren și construcții identificat prin raportul de expertiză și schița anexă P.D.; a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus a se stabili dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului și să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din lege.

De asemenea, instanța a arătat că au fost ignorate dispozițiile deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil și care trebuia să constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenței art. 29 din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat în decizia de casare, că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, însă instanța de apel nu a valorizat în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare; că instanța de apel trebuia să stabilească partea din hotărârea primei instanțe ce se impune a fi conservată pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel și să se aibă în vedere care au fost limitele casării, așa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanței supreme, și să dea eficiență deplină chestiunilor de drept dezlegate, dat fiind caracterul obligatoriu al acestora.

Față de cele arătate, instanța de apel a considerat că rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură.

Acest text de lege se coroborează cu dispozițiile art. 9 din aceeași lege, potrivit căruia imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. Cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că terenul este amplasat în extravilanul orașului Urlați, conform raportului de expertiză și schiței anexă efectuat de expert P.D. Deși textul de lege sus-menționat arată că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării, totuși terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obținut în baza niciunei legi de reparație restituirea acestuia.

Conform art. 1 lit. f), cap. I din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederile acestei legi au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare. S-a conchis, că se impune restituirea în natură a cotei de 1 din terenul în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, deoarece contestatorii nu au obținut în baza vreunei legi măsuri reparatorii pentru acest imobil. Curtea a apreciat că sunt incidente și dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune restituirea în natură a imobilului identificat la instanța de fond de către expertul P.D., din care rezultă că, potrivit actului de vânzare-cumpărare, autorii contestatorilor au avut în proprietate un teren în suprafață de 0.639251 ha, ce se află în proprietatea SC C.P.

SA și terenul în suprafață de 14,8868 ha, aflat în administrația SC V. SA. Din schița de plan anexă la raportul de expertiză sus-menționat rezultă că pe acest teren se află construcții, ce au fost identificate și de către expertul constructor T.C. Potrivit rapoartelor de expertiză sus-menționate, pe terenul în litigiu, respectiv pe terenul în suprafață de 6392,51 mp se află un conac, pivnițe, crama cu pod, o magazie și cabina cu cântar basculă, terenul fiind identificat de expertul P.D., construcțiile fiind în patrimoniul SC C.H. SA. Cu privire la apelul formulat de SC C.P.

SA Ploiești, Curtea a reținut, în privința excepțiilor invocate de această parte vizând inadmisibilitatea, tardivitatea formulării acțiunii, necompetența materială a instanței de a soluționa cererea de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active a reclamanților și prescripția achizitivă, că acestea au fost rezolvate în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7864/2006, în sensul respingerii lor. A rămas să fie analizat, așa cum s-a dispus de altfel și prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1416 din 3 martie 2010, incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată și dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din această lege.

Așa cum s-a mai arătat, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29, ci, dimpotrivă, ale art. 21 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile art. 1 lit. f), cap. I din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. S-a concluzionat, că apelul formulat de SC C.H. SA Ploiești urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere faptul că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus a se stabili dacă pârâta, respectiv SC C.H.

SA, este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente dispozițiile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, iar curtea a analizat, în apelul formulat de contestatori, aplicabilitatea textelor legale sus-menționate, astfel că soluția care se impune asupra apelului formulat de SC C.H. SA Ploiești este aceea de respingere ca nefondat. Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei din 19 ianuarie 2011, întrucât instanța a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de apelanta - pârâtă SC C.H.

SA. La data de 21 martie 2010, intimata a formulat note scrise prin care a invocat excepțiile tardivității, a lipsei de interes și a inadmisibilității cererii. Prin decizia nr. 80 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția inadmisibilității și a lipsei de interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 5/2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H.

SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 46 pronunțată la data de 21 ianuarie 2003 de Tribunalul Prahova, reținând, în esență, următoarele; Cu privire la excepția tardivității, Curtea a respins-o, întrucât cererea a fost formulată în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011. Astfel, decizia a fost comunicată petentei la data de 8 februarie 2011, conform cererii formulată de aceasta pentru recomunicare la adresa cabinetului de avocatură, iar cererea de completare dispozitiv a fost formulată la data de 21 februarie 2011, deci în termenul prevăzut de art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, aceasta a fost respinsă cu motivarea că cerere este formulată conform dispozițiilor art. 281 2 C. proc.

civ. Referitor la excepția lipsei de interes, Curtea a reținut că și aceasta este neîntemeiată, întrucât petenta are interesul ca raportul juridic dedus judecății să fie soluționat în totalitate, respectiv instanța să se pronunțe pe toate cererile cu care a fost investită. Pe fondul cererii formulate, Curtea a reținut că aceasta este fondată, deoarece instanța a omis să se pronunțe pe apelul formulat de SC C.H. SA, deși în considerentele deciziei se arată că se va respinge apelul acesteia și motivele pentru care se impune această soluție. Conform art. 281 2 alin. (1) C. proc.

civ., „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”. Din analiza dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 rezultă că instanța de apel a omis să se pronunțe pe apelul formulat de SC C.H. SA, fiind astfel incidente dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., motiv pentru care s-au respins excepțiile invocate, s-a admis cererea, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei în sensul că s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de SC C.H.

SA. Împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând și suspendarea deciziei recurate, în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apelul formulat de către pârâtă, respectiv nu s-a menționat în dispozitivul hotărârii că „se respinse apelul formulat de către SC C.H. SA”, și nici nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel invocate de pârâtă, precum și cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de către acesta. În subsidiar, s-a arătat că se critică hotărârea judecătoreasca raportat la dispozițiile art. 304 alin. (6), (7), (8), (9) C. proc.

civ., întrucât, instanța de apel s-a rezumat la a preciza că „din decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție rezultă că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele teren și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoarea a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritatea a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură.

Ori, având în vedere linia trasată de către instanța de casare, instanța de apel trebuia sa stabilească prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca imobilul a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este privatizata integral, însă, ignorând aceasta situație, instanța de apel nu a înțeles a se mai apleca asupra condițiilor obligatorii ce trebuie îndeplinite, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a afirmat că instanța de casare a stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu. În urma administrării probatoriilor în cauză se impunea a se constata că imobilul a fost preluat cu titlul valabil și că societatea este privatizată, iar, față de această situație statuată și dovedită, instanța de apel avea obligația să se pronunțe și cu privire la cererea de chemare în garanție formulată, în sensul obligării A.V.A.S.

la plata de despăgubiri, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. O eventuală respingerea a cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. București ar fi vădit nelegală și netemeinică, întrucât Legea nr. 99/1999 permite acordarea de despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile, însă, această prevedere nu constituie un impediment, un act prohibitiv, pentru admiterea unei cereri de chemare în garanție, aceasta fiind în spiritul Legii nr. 10/2001. S-a mai arătat, că imobilul în litigiu cade sub incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât este situat în extravilan și face obiectul Legii nr. 18/1991, și că autoritatea de lucru judecat, în opinia sa, nu privește stabilirea preluării imobilului în mod abuziv, ci doar la excepțiile invocate.

În ședința publică din 1 martie 2012, apărătorul recurentei pârâte SC C.H. SA a arătat că nu mai susține cererea de suspendare a executării deciziei recurate. Împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: Având în vedere dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ., se poate formula o cerere de completare dispozitiv, însă aceasta se poate face fie din oficiu de către instanța, fie de către partea interesată. Prin prisma dispoziției legale invocate, precum și din analiza dosarului, se observă că cererea a fost formulată de către apelanta reclamantă L.A. și nu de SC C.H. SA.

Ori, singura în măsură a formula o asemenea cerere era SC C.H. SA, motiv pentru care se impune admiterea excepției lipsei de interes și a excepției de inadmisibilitate. Examinând recursurile în limita criticilor formulate, instanța constată următoarele: Recursurile declarate de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se critică decizia nr. 5 din 19 noiembrie 2011, pronunțată de instanța de apel, în sensul că aceasta nu s-a pronunțat și asupra apelului declarat de pârâtă; că decizia recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare; că nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt, față de actele și lucrările cauzei, potrivit cărora imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 unitatea pârâtă era integral privatizată; că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție, în sensul obligării A.V.A.S. la despăgubiri, în condițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind situat în extravilan.

În ceea ce privește decizia nr. 80 din 21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, pârâta a formulat critici în sensul că cererea de completare a deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, formulată de reclamanta L.A., este inadmisibilă și lipsită de interes, câtă vreme apelul asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat a fost declarat de aceasta. Față de circumstanțele cauzei, în sensul că deciziile recurate au fost pronunțate de către instanța de apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situație în care instanța de judecată era obligată să se conformeze dezlegărilor obligatorii dispuse prin deciziile de casare, prin care s-a stabilit necesitatea administrării probatoriului în vederea lămuririi situație de fapt pentru justa soluționare a cauzei, instanța, la termenul din 29 martie 2012, a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu privire la nemotivarea deciziilor pronunțate în apel, ce fac obiectul prezentelor recursuri. Prin urmare, verificând deciziile recurate, în raport și de acest motiv de recurs, cât și de criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Prin urmare, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părților.

În acest sens, sunt aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională, trebuie să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanță. În ceea ce privește hotărârile recurate, se constată că instanța de apel, în soluționarea cauzei, era ținută de dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situației de fapt și stabilirea normelor legale incidente în speță, și, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin aceasta.

Astfel, prin această deciziei, pronunțată în recurs, obligatorie pentru instanța de apel, potrivit art. 315 C. proc.

civ., s-a stabilit, în primul rând, că se impune soluția casării cu trimitere, întrucât instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date prin decizia nr. 7864 din 5 octombrie 2006, pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat că excepțiile tardivității contestației, a prescripției achizitive, corect, au fost respinse de instanțele de fond și apel, că regula unanimității nu a fost încălcată în speță și că, pe fondul cauzei, se impune această soluție pentru ca instanța „să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral și se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată”, și să se pronunțe dacă în speță sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 sau se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condițiile în care va verifica prin alte probe dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunțată în recurs în al doilea ciclu procesual s-a dispus, în esență, cu caracter obligatoriu, ca instanța de apel, în rejudecarea cauzei, să stabilească dacă pârâta este privatizată integral și se încadrează în categoria societăților la care face referire art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente prevederile acestui text de lege în cauză sau se impune restituirea în natură a imobilului și să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Numai că, în rejudecare, instanța de apel, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să se conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunțate în recurs, în sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt și a normelor legale incidente în speță, a pronunțat hotărârile recurate, reținând, în privința apelului reclamantei L.A., că „rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că imobilul a fost preluat abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001”, în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile în natură persoanei îndreptățite, și că, în cel de-al doilea ciclu procesual, în apel, potrivit deciziei instanței de recurs, au fost ignorate dispozițiile deciziei de casare, cu referire la decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil.

Cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că terenul este situat în extravilan și deși textul de lege sus menționat arată că nu intră sub incidența legii terenurile situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării, „totuși terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obținut în baza niciunei legi de reparație restituirea terenului în litigiu”.

Procedând astfel, instanța de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanțele de recurs și nu a rejudecat procesul în sensul și în limitele stabilite prin hotărârile pronunțate de instanța superioară, respectiv nu a arătat în considerentele deciziei motivele de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări și, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii și are conotații care vizează nelegalitatea sa, precum și neîndeplinirea obligației judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în acest sens. Neîndeplinirea acestei cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., iar această situație face imposibilă analiza legalității deciziei, în raport de soluția pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului. De altfel, această hotărârea este nemotivată și pentru considerentul că instanța de apel, urmare a admiterii apelului reclamanților, schimbării sentinței apelate și restituirii către reclamanți a 1 din imobilul în litigiu în natură, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. București, cerere respinsă de prima instanță, fără să arate argumentele de fapt și de drept pentru care a menținut această soluție. Cu privire la fondul litigiului, se constată că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru soluționarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc.

civ., așa cum s-a stabilit prin două decizii irevocabile pronunțate de către instanța de recurs, ceea ce a impus și soluțiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situația de fapt.

În concret, instanța de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei, trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, potrivit căruia „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit legilor fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin urmare, potrivit acestui text de lege, instanța trebuia să verifice regimul juridic al imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege, întrucât pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar și nici să nu fi fost situat în extravilan atât la data preluării, cât și la data formulării notificării.

În al doilea rând, dacă se reținea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere trebuia să stabilească unitatea deținătoare a acestuia, iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî asupra naturii măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult, cu cât atât prin criticile formulate în apel, cât și prin cele formulate în recurs, pârâta SC C.H.

SA Ploiești a susținut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, respectiv că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. De apreciat că, în privința preluării imobilului de către stat, numai instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără titlu”, vizează criticile formulate de recurenții reclamanți.

Tot cu privire la natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile în care se constata că acesta este deținut de o societate comercială integral privatizată și a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, devenit art. 29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanța de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile reparatorii în echivalent.

Prin urmare, instanța de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, în rejudecarea pricinii, a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, se constată că este întemeiat, în raport și de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de instanță, din oficiu, pentru următoarele considerente: Excepțiile lipsei de interes în formularea cererii de completare dispozitiv și a inadmisibilității acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, această cerere a fost formulată în temeiul art. 281 2 C. proc.

civ., iar potrivit acestui text de lege oricare dintre părți poate formula o asemenea cerere, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic dintre aceasta și pârâtă să fie soluționat unitar, respectiv ca instanța să se pronunțe cu privire la toate cererile cu care a fost investită. Însă, cu privire la fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită, din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia și motivele pentru care se impune această soluție”. Or, motivarea unei hotărâri, prin care instanța expune considerentele de fapt și de drept pentru care a adoptat soluția ce se regăsește în dispozitivul acesteia, face corp comun cu dispozitivul său.

De aceea, nu poate fi primită susținerea instanței de apel în sensul că motivarea căii de atac soluționată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 281 2 C. proc. civ., se regăsește în conținutul altei decizii și, din aceste considerentele, decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunțată de instanța de apel apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nepronunțarea instanței de apel asupra fondului apelului declarat de pârâta SC C.H. SA. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, va admite recursurile declarate de aceasta, va casa deciziile recurate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse și va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți, pentru justa soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 și a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.