ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2340/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O. și B.V.
au chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin sentința ce se
va pronunța să se dispună anularea Hotărârii din 11 decembrie 2001 emisă de
consiliul de administrație; să se constate dreptul lor de proprietate asupra
cotei de 1 din imobilul denumit S. situat în județul Prahova, compus din 16 ha
vie, conacul cu dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de
exploatare și, pe cale de consecință, restituirea acestora în natură.
În motivarea
acțiunii, s-a arătat că imobilul a aparținut în întregime autorului
reclamanților, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică
în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.
Au mai arătat
reclamanții, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare a
imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel
că s-a impus promovarea acțiunii de față.
Prin întâmpinarea
formulată, intimata a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, necompetenței
materiale a instanței, aceea a lipsei calității procesuale active a
reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind
puse în discuția părților și respinse, ca neîntemeiate în ședința publică din
21 mai 2002.
Totodată, prin
întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză A.P.A.P.S. București,
motivat de faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat.
La data de 21 mai
2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București,
solicitând instanței ca, în situația în care se va admite cererea
reclamanților, să fie obligată prin aceeași hotărâre chemata în garanție să
restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar la prețul de
circulație din momentul pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul
achitării efective.
În motivarea cererii,
s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 și art. 46
din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în
cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său,
singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a
A.P.A.P.S., ca instituție implicată în privatizare, să plătească eventualele
despăgubiri, în condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii
cerințelor stabilite de actul normativ menționat anterior.
Chemata în garanție
A.P.A.P.S. București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție,
motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de
vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin
executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea
în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat.
Intimata SC C.P. SA a
precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din terenul ce face obiectul
litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA, a cărei
introducere în cauză s-a solicitat, cerere încuviințată de instanță la aceleași
termen.
După administrarea
probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie
2003, a admis în parte acțiunea; a anulat hotărârea din 11 decembrie 2001 emisă
de intimata SC C.P. SA; a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor
pentru cota de 1 din imobilul compus din teren și construcțiile aflate pe
acesta, județul Prahova, cunoscut sub denumirea de S., așa cum a fost
identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. și schița de plan anexă
la acesta.
Prin aceeași
hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a
imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, s-a respins ca
neîntemeiată cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București și a fost
obligată intimata SC C.P. SA Ploiești să plătească reclamanților suma de
5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.
Pentru a dispune
astfel, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității
cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanții au arătat atât în acțiune,
cât și în notificarea adresată intimatei, temeiul juridic al solicitărilor lor,
respectiv art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din Legea nr. 10/2001, iar hotărârea
consiliului de administrație este asimilată unei decizii sau dispoziții emisă
de organul de conducere al societății deținătoare a imobilului, astfel încât
competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor date de
unitatea deținătoare a imobilului revine secției civile a tribunalelor, conform
art. 24 pct. 8 din legea sus menționată.
Excepția privind
lipsa calității procesuale active a reclamanților a fost considerată
neîntemeiată, deoarece, cu actele depuse la dosar, aceștia au făcut dovada
dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor, iar cu
actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și testamentele olografe,
au probat calitatea de moștenitori testamentari asupra bunurilor rămase de pe
urma autorilor.
Neîntemeiată a fost
considerată și excepția privind prescripția achizitivă, motivat de faptul că
posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit cerințele art.
1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietății, rezultând în mod cert că
preluarea imobilului de stat s-a făcut fără titlu.
Pe fondul pricinii,
tribunalul a reținut că, în speță, reclamanții au calitatea de moștenitori
testamentari ai autorului lor și de proprietari în cote de 1/2 ai imobilului
compus din teren și construcții, context în care, cu notificarea comunicată
prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza Legii nr.
10/2001 restituirea în natură a 1 din imobil, invocând drept temei dispozițiile
art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din aceeași lege, în sensul că imobilul a fost
preluat abuziv de stat, impunându-se astfel restituirea lui în natură.
S-a considerat, că,
în speță, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în discuție și, în atare
situație, se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere
al societății intimate și nu-și pot găsi aplicabilitatea prevederile art. 27 și
art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de intimată, întrucât privatizarea
societății s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor
aparținând statului și nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului.
Cererea de chemare în
garanție a A.P.A.P.S. București a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu
motivarea că, potrivit art. 32 din Legea nr. 99/1999, A.P.A.P.S. poate acorda
despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin
restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale către
foștii proprietari doar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
În ceea ce privește
capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a
imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât
restituirea în natură a părții de imobil corespunzătoare cotei de 1, ce
reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor, se poate realiza numai
după efectuarea unei ieșiri din indiviziune, instalațiile și obiectele de
inventar, solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai
există, iar reclamanții nu au mai susținut această cerere cu ocazia
dezbaterilor în fond.
Sentința a fost
atacată cu apel atât de reclamanți, cât și de intimata SC C.P. SA Ploiești,
care au considerat-o nelegală și netemeinică, iar prin decizia civilă nr. 108
din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, apelurile
declarate de părți.
Împotriva deciziei
mai sus menționate au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate,
iar prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din
13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Pentru a dispune
astfel, Înalta Curte a reținut că, în mod judicios, instanțele au decis că
Hotărârea din 11 decembrie 2001 a consiliului de administrație îmbracă forma
unei dispoziții prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziție care
poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în
atare situație competența de soluționare a acțiunii revine secției civile a
tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel neîntemeiată
excepția necompetenței materiale a instanței și a prematurității acțiunii.
Referitor la termenul
de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în
intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția
tardivității nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepția prescripției
achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea
statului.
S-a considerat,
totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi
încălcat dispozițiile referitoare la reprezentare și principiul unanimității în
materia acțiunii în revendicare, deoarece acțiunea se întemeiază pe Legea nr.
10/2001, care derogă de la dreptul comun și că aceasta nu este guvernată de
prevederile art. 480 și următoarele C. civ.
Pe fondul cauzei, s-a
apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanța
de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată
integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr.
10/2001, republicată, și, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege
sau se impune restituirea în natură, și dacă imobilul se încadrează în
prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În continuare, s-a
arătat că instanța va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de
chemare în garanție a A.V.A.S. București și dacă B.R.M. este una și aceeași persoană
cu B.R.M., autoarea recurentului - reclamant.
Prin decizia Înaltei
Curți de Casație și Justiție s-a respins excepția lipsei calității procesuale
pasive a SC V. SA, deoarece din expertiza efectuată la instanța de fond a
rezultat că această societate deține 14 ha de teren din imobilul în litigiu,
iar în ceea ce privește recursul reclamanților, s-a considerat că el se impune
a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1, solicitată de
aceștia prin acțiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în precedent.
Prin decizia civilă
nr. 7 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Ploiești a
admis excepția inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii, invocată de
SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii
formulată de reclamanții L.O. și B.V., a respins ca nefondat apelul
reclamanților L.O. și B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA și a schimbat
în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.
Prin aceeași decizie,
s-a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea cererii de
chemare în garanție a A.V.A.S. București și s-a luat act că nu s-au solicitat
cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei
instanței de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O.
și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă
nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte
de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții L.O. și B.V.; a
casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,
păstrând dispozițiile deciziei cu privire la admiterea excepției
inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii pe cale de
consecință a acesteia, reținând, în esență, următoarele:
Instanța de recurs,
în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., în temeiul cărora recurenții-reclamanți au susținut mai multe
situații concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării apelurilor
determinate de dispozițiile deciziei de casare, respectiv caracterul
obligatoriu al acestora, motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind
astfel redat în cuprinsul deciziei instanței supreme; să se stabilească dacă pârâta
este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se
referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, sunt incidente
prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a
imobilului, respectiv să se verifice dacă imobilul se încadrează în
dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, caracterul confuz, plin
de contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv
nu exista o legătură logica), ignorarea dispozițiilor deciziei de casare care
au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, și care
trebuia să constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenței art. 29
din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferență a acestuia cu alte dispoziții
legale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație juridică deja lămurită în
accepțiunea recurenților-reclamanți.
A reținut instanța
supremă că cercetarea punctuala a acestor critici de nelegalitate presupune
configurarea cadrului procedural de judecata în recurs, din perspectiva
dispozițiilor art. 312-316 C. proc. civ.
Astfel, din
conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat
cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și
Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează
hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de
fapt ce au fost deplin stabilite, rezultă în mod clar ideea conform căreia
stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului,
ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de
jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia
forța probantă a dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei
situații-premisă, pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune
în mod necesar și obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin
motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv
consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de
regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu
cât, în cauza de față, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte,
de regulile devoluțiunii în apel, art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de
alta parte, de limitele casării, în raport de conținutul explicit al deciziei
de casare, respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
S-a mai arătat de
instanța supremă, că, deși, prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006,
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat
decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis
cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, instanța fondului, cu
ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice
neregularitate, în configurarea soluției pronunțate, să stabilească aceste
coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate și
considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul
deciziei de casare.
Neprocedând în acest
fel, a reținut instanța de recurs, rejudecarea pricinii în fata instanței de
apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut
de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform
căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație
privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația
de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.
De asemenea, s-a
reținut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv
ipoteza existenței unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, în
condițiile în care, instanța de apel, împotriva unor norme exprese de
procedură, art. 295 alin. (1) teza 1, cât și a unui text legal explicit de
drept substanțial, art. 2 alin. (2), „persoanele ale căror imobile au fost
preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la
data preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii
judecătorești, conform prevederilor", a apreciat că nu se mai impune a se
constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le
revenea reclamanților din imobilul în litigiu.
În același sens, s-a
reținut că, deși reține că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în
proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanța de apel nu a valorizat
în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă pe care o
avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanții nu
au formulat cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat
privatizarea și că acest fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de
bună-credință.
În ceea ce privește
cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în
fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a
apreciat că instanța în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare
la dispozițiile exprese și imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc.
civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul
cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, scopul
acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de
jurisdicție. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate
fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi
considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în
cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de Apel
Ploiești, secția și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din 19
ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanții L.A. și B.V.; a schimbat
în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a 1 din
imobilului compus din teren și construcții identificat prin raportul de
expertiză și schița anexă P.D.; a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere
privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar; a
menținut restul dispozițiilor sentinței și a luat act că se vor solicita
cheltuieli de judecată, pe cale separată, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1416
din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus a se
stabili dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria
societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt
incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură
a imobilului și să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art.
8 alin. (1) din lege.
De asemenea, instanța
a arătat că au fost ignorate dispozițiile deciziei de casare care au stabilit
că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil și care trebuia să
constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenței art. 29 din Legea nr.
10/2001.
S-a mai arătat în
decizia de casare, că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în
proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, însă instanța de apel nu a
valorizat în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă
pe care o avea de dezlegat în rejudecare; că instanța de apel trebuia să
stabilească partea din hotărârea primei instanțe ce se impune a fi conservată
pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel și să
se aibă în vedere care au fost limitele casării, așa cum acestea rezultă din
cuprinsul deciziei instanței supreme, și să dea eficiență deplină chestiunilor
de drept dezlegate, dat fiind caracterul obligatoriu al acestora.
Față de cele arătate,
instanța de apel a considerat că rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat
de stat în mod abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din
Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele terenuri și construcții
preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data
intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau
companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate
administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,
de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept
public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură.
Acest text de lege se
coroborează cu dispozițiile art. 9 din aceeași lege, potrivit căruia imobilele
preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se
restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și
libere de orice sarcini.
Cu privire la
incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că terenul
este amplasat în extravilanul orașului Urlați, conform raportului de expertiză
și schiței anexă efectuat de expert P.D.
Deși textul de lege
sus-menționat arată că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate
în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării,
totuși terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât
contestatorii nu au obținut în baza niciunei legi de reparație restituirea
acestuia.
Conform art. 1 lit.
f), cap. I din H.G. nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 10/2001, prevederile acestei legi au caracter de complinire
în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare.
S-a conchis, că se
impune restituirea în natură a cotei de 1 din terenul în litigiu, în baza Legii
nr. 10/2001, deoarece contestatorii nu au obținut în baza vreunei legi măsuri
reparatorii pentru acest imobil.
Curtea a apreciat că
sunt incidente și dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel că
se impune restituirea în natură a imobilului identificat la instanța de fond de
către expertul P.D., din care rezultă că, potrivit actului de
vânzare-cumpărare, autorii contestatorilor au avut în proprietate un teren în
suprafață de 0.639251 ha, ce se află în proprietatea SC C.P. SA și terenul în
suprafață de 14,8868 ha, aflat în administrația SC V. SA.
Din schița de plan
anexă la raportul de expertiză sus-menționat rezultă că pe acest teren se află
construcții, ce au fost identificate și de către expertul constructor T.C.
Potrivit rapoartelor
de expertiză sus-menționate, pe terenul în litigiu, respectiv pe terenul în
suprafață de 6392,51 mp se află un conac, pivnițe, crama cu pod, o magazie și
cabina cu cântar basculă, terenul fiind identificat de expertul P.D.,
construcțiile fiind în patrimoniul SC C.H. SA.
Cu privire la apelul
formulat de SC C.P. SA Ploiești, Curtea a reținut, în privința excepțiilor
invocate de această parte vizând inadmisibilitatea, tardivitatea formulării
acțiunii, necompetența materială a instanței de a soluționa cererea de chemare
în judecată, lipsa calității procesuale active a reclamanților și prescripția
achizitivă, că acestea au fost rezolvate în mod irevocabil de către Înalta
Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7864/2006, în sensul respingerii
lor.
A rămas să fie
analizat, așa cum s-a dispus de altfel și prin decizia Înaltei Curți de Casație
și Justiție nr. 1416 din 3 martie 2010, incidența dispozițiilor art. 29 din
Legea nr. 10/2001, republicată și dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 8
alin. (1) din această lege.
Așa cum s-a mai
arătat, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 29, ci, dimpotrivă, ale
art. 21 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001 coroborate
cu dispozițiile art. 1 lit. f), cap. I din H.G. nr. 250/2007 privind Normele
Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a concluzionat, că
apelul formulat de SC C.H. SA Ploiești urmează a fi respins ca nefondat, având
în vedere faptul că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a
dispus a se stabili dacă pârâta, respectiv SC C.H. SA, este privatizată
integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din
Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente dispozițiile acestui text de lege sau se
impune restituirea în natură a imobilului, respectiv să se verifice dacă
imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ,
iar curtea a analizat, în apelul formulat de contestatori, aplicabilitatea
textelor legale sus-menționate, astfel că soluția care se impune asupra
apelului formulat de SC C.H. SA Ploiești este aceea de respingere ca nefondat.
Prin cererea
înregistrată la această instanță la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a
solicitat completarea dispozitivului Deciziei din 19 ianuarie 2011, întrucât
instanța a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de apelanta - pârâtă SC
C.H. SA.
La data de 21 martie
2010, intimata a formulat note scrise prin care a invocat excepțiile
tardivității, a lipsei de interes și a inadmisibilității cererii.
Prin decizia nr. 80
din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie a respins excepția inadmisibilității și a lipsei de
interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a
dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea
de Apel Ploiești formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului deciziei
civile nr. 5/2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în sensul că
respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H. SA Ploiești
împotriva sentinței civile nr. 46 pronunțată la data de 21 ianuarie 2003 de
Tribunalul Prahova, reținând, în esență, următoarele;
Cu privire la
excepția tardivității, Curtea a respins-o, întrucât cererea a fost formulată în
termen de 15 zile de la comunicarea deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011.
Astfel, decizia a fost comunicată petentei la data de 8 februarie 2011, conform
cererii formulată de aceasta pentru recomunicare la adresa cabinetului de
avocatură, iar cererea de completare dispozitiv a fost formulată la data de 21
februarie 2011, deci în termenul prevăzut de art. 281
2
alin. (1) C.
proc. civ.
În ceea ce privește
excepția inadmisibilității, aceasta a fost respinsă cu motivarea că cerere este
formulată conform dispozițiilor art. 281
2
C. proc. civ.
Referitor la excepția
lipsei de interes, Curtea a reținut că și aceasta este neîntemeiată, întrucât
petenta are interesul ca raportul juridic dedus judecății să fie soluționat în
totalitate, respectiv instanța să se pronunțe pe toate cererile cu care a fost
investită.
Pe fondul cererii
formulate, Curtea a reținut că aceasta este fondată, deoarece instanța a omis
să se pronunțe pe apelul formulat de SC C.H. SA, deși în considerentele
deciziei se arată că se va respinge apelul acesteia și motivele pentru care se
impune această soluție.
Conform art. 281
2
alin. (1) C. proc. civ., „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se
pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei
hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în
termen de 15 zile de la pronunțare”.
Din analiza
dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 rezultă că instanța de apel
a omis să se pronunțe pe apelul formulat de SC C.H. SA, fiind astfel incidente
dispozițiile art. 281
2
C. proc. civ., motiv pentru care s-au respins
excepțiile invocate, s-a admis cererea, s-a dispus completarea dispozitivului
deciziei în sensul că s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de SC C.H. SA.
Împotriva deciziei
nr. 5 din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat
recurs SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând și suspendarea
deciziei recurate, în conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. civ.,
pentru următoarele considerente:
Prin decizia
recurată, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la apelul formulat de
către pârâtă, respectiv nu s-a menționat în dispozitivul hotărârii că „se
respinse apelul formulat de către SC C.H. SA”, și nici nu s-a pronunțat cu
privire la motivele de apel invocate de pârâtă, precum și cu privire la cererea
de chemare în garanție formulată de către acesta.
În subsidiar, s-a
arătat că se critică hotărârea judecătoreasca raportat la dispozițiile art. 304
alin. (6), (7), (8), (9) C. proc. civ., întrucât, instanța de apel s-a rezumat
la a preciza că „din decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție rezultă că
imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, astfel că nu sunt
incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin
aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit
cărora imobilele teren și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de
destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoarea a prezentei legi de
o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la
care statul sau o autoritatea a administrației publice centrale sau locale este
acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă
persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptățite în
natură.
Ori, având în vedere
linia trasată de către instanța de casare, instanța de apel trebuia sa
stabilească prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca
imobilul a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este
privatizata integral, însă, ignorând aceasta situație, instanța de apel nu a
înțeles a se mai apleca asupra condițiilor obligatorii ce trebuie îndeplinite,
conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a afirmat că instanța de casare a
stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu.
În urma administrării
probatoriilor în cauză se impunea a se constata că imobilul a fost preluat cu
titlul valabil și că societatea este privatizată, iar, față de această situație
statuată și dovedită, instanța de apel avea obligația să se pronunțe și cu
privire la cererea de chemare în garanție formulată, în sensul obligării
A.V.A.S. la plata de despăgubiri, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (3)
din Legea nr. 10/2001. O eventuală respingerea a cererii de chemare în garanție
a A.V.A.S. București ar fi vădit nelegală și netemeinică, întrucât Legea nr.
99/1999 permite acordarea de despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri
judecătorești irevocabile, însă, această prevedere nu constituie un impediment,
un act prohibitiv, pentru admiterea unei cereri de chemare în garanție, aceasta
fiind în spiritul Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat, că
imobilul în litigiu cade sub incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
întrucât este situat în extravilan și face obiectul Legii nr. 18/1991, și că
autoritatea de lucru judecat, în opinia sa, nu privește stabilirea preluării
imobilului în mod abuziv, ci doar la excepțiile invocate.
În ședința publică
din 1 martie 2012, apărătorul recurentei pârâte SC C.H. SA a arătat că nu mai
susține cererea de suspendare a executării deciziei recurate.
Împotriva deciziei
nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat
recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele
considerente:
Având în vedere
dispozițiile art. 281
2
C. proc. civ., se poate formula o cerere de
completare dispozitiv, însă aceasta se poate face fie din oficiu de către
instanța, fie de către partea interesată.
Prin prisma
dispoziției legale invocate, precum și din analiza dosarului, se observă că
cererea a fost formulată de către apelanta reclamantă L.A. și nu de SC C.H. SA.
Ori, singura în
măsură a formula o asemenea cerere era SC C.H. SA, motiv pentru care se impune
admiterea excepției lipsei de interes și a excepției de inadmisibilitate.
Examinând recursurile
în limita criticilor formulate, instanța constată următoarele:
Recursurile declarate
de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în
drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Astfel, se critică
decizia nr. 5 din 19 noiembrie 2011, pronunțată de instanța de apel, în sensul
că aceasta nu s-a pronunțat și asupra apelului declarat de pârâtă; că decizia
recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare; că nu s-a
stabilit pe deplin situația de fapt, față de actele și lucrările cauzei,
potrivit cărora imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar la data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 unitatea pârâtă era integral
privatizată; că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în
garanție, în sensul obligării A.V.A.S. la despăgubiri, în condițiile art. 29
alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că terenul în litigiu nu face obiectul Legii
nr. 10/2001, fiind situat în extravilan. În ceea ce privește decizia nr. 80 din
21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, pârâta a formulat critici în
sensul că cererea de completare a deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011,
formulată de reclamanta L.A., este inadmisibilă și lipsită de interes, câtă
vreme apelul asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat a fost declarat de
aceasta.
Față de
circumstanțele cauzei, în sensul că deciziile recurate au fost pronunțate de
către instanța de apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situație în care
instanța de judecată era obligată să se conformeze dezlegărilor obligatorii
dispuse prin deciziile de casare, prin care s-a stabilit necesitatea
administrării probatoriului în vederea lămuririi situație de fapt pentru justa
soluționare a cauzei, instanța, la termenul din 29 martie 2012, a invocat, din
oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu
privire la nemotivarea deciziilor pronunțate în apel, ce fac obiectul
prezentelor recursuri.
Prin urmare,
verificând deciziile recurate, în raport și de acest motiv de recurs, cât și de
criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă,
ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a
respectării dreptului la apărare al părților, „motivele de fapt și de drept
care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat
cererile părților”.
Prin urmare,
motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au
format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile
părților.
În acest sens, sunt
aplicabile și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională,
trebuie să fie motivată în fapt și în drept sub toate aspectele existente în
cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la
instanță.
În ceea ce privește
hotărârile recurate, se constată că instanța de apel, în soluționarea cauzei,
era ținută de dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 1416 din 3 martie
2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit
art. 315 C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat
pentru stabilirea corectă a situației de fapt și stabilirea normelor legale
incidente în speță, și, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin
aceasta.
Astfel, prin această
deciziei, pronunțată în recurs, obligatorie pentru instanța de apel, potrivit
art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit, în primul rând, că se impune soluția
casării cu trimitere, întrucât instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor
obligatorii date prin decizia nr. 7864 din 5 octombrie 2006, pronunțată în
recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de
proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat că
excepțiile tardivității contestației, a prescripției achizitive, corect, au
fost respinse de instanțele de fond și apel, că regula unanimității nu a fost
încălcată în speță și că, pe fondul cauzei, se impune această soluție pentru ca
instanța „să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată
integral și se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea
nr. 10/2001, republicată”, și să se pronunțe dacă în speță sunt incidente
prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 sau se impune restituirea în natură a
imobilului în litigiu, în condițiile în care va verifica prin alte probe dacă
imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În al doilea rând,
prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunțată în recurs în al doilea
ciclu procesual s-a dispus, în esență, cu caracter obligatoriu, ca instanța de
apel, în rejudecarea cauzei, să stabilească dacă pârâta este privatizată
integral și se încadrează în categoria societăților la care face referire art.
29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente prevederile acestui text de lege
în cauză sau se impune restituirea în natură a imobilului și să se verifice
dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act
normativ.
Numai că, în
rejudecare, instanța de apel, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să
se conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunțate în recurs,
în sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a
situației de fapt și a normelor legale incidente în speță, a pronunțat
hotărârile recurate, reținând, în privința apelului reclamantei L.A., că „rezultă
din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că imobilul a fost preluat
abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,
dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.
10/2001”, în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile
în natură persoanei îndreptățite, și că, în cel de-al doilea ciclu procesual,
în apel, potrivit deciziei instanței de recurs, au fost ignorate dispozițiile
deciziei de casare, cu referire la decizia pronunțată în recurs în primul ciclu
procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu
valabil.
Cu privire la
incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că terenul este
situat în extravilan și deși textul de lege sus menționat arată că nu intră sub
incidența legii terenurile situate în extravilanul localității la data
preluării abuzive sau la data notificării, „totuși terenul în litigiu face
obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obținut în baza
niciunei legi de reparație restituirea terenului în litigiu”.
Procedând astfel,
instanța de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanțele de recurs și
nu a rejudecat procesul în sensul și în limitele stabilite prin hotărârile
pronunțate de instanța superioară, respectiv nu a arătat în considerentele
deciziei motivele de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste
dezlegări și, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările
pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii și are conotații
care vizează nelegalitatea sa, precum și neîndeplinirea obligației
judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de
lege, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în acest sens.
Neîndeplinirea acestei
cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel,
constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar
această situație face imposibilă analiza legalității deciziei, în raport de
soluția pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului.
De altfel, această
hotărârea este nemotivată și pentru considerentul că instanța de apel, urmare a
admiterii apelului reclamanților, schimbării sentinței apelate și restituirii
către reclamanți a 1 din imobilul în litigiu în natură, a menținut celelalte
dispoziții ale sentinței apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în
garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. București, cerere
respinsă de prima instanță, fără să arate argumentele de fapt și de drept
pentru care a menținut această soluție.
Cu privire la fondul
litigiului, se constată că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea
imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru
soluționarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc. civ., așa cum s-a stabilit
prin două decizii irevocabile pronunțate de către instanța de recurs, ceea ce a
impus și soluțiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în
primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situația
de fapt.
În concret, instanța
de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei,
trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să
stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispozițiile
art. 8 alin. (1) din acest act normativ, potrivit căruia „nu intră sub
incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la
data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim
juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată,
cu modificările și completările ulterioare și prin Legea nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor
forestiere, solicitate potrivit legilor fondului funciar nr. 18/1991 și ale
Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.
Prin urmare, potrivit
acestui text de lege, instanța trebuia să verifice regimul juridic al
imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege,
întrucât pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să
nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar și nici să nu fi fost situat în
extravilan atât la data preluării, cât și la data formulării notificării.
În al doilea rând,
dacă se reținea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001,
instanța de trimitere trebuia să stabilească unitatea deținătoare a acestuia,
iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr.
10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî
asupra naturii măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții,
respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în
echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de
către stat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau
fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările
făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult, cu cât
atât prin criticile formulate în apel, cât și prin cele formulate în recurs,
pârâta SC C.H. SA Ploiești a susținut, cu privire la preluarea imobilului de
către stat, că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil,
respectiv că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
De apreciat că, în
privința preluării imobilului de către stat, numai instanța de recurs în cel
de-al doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din
considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără
titlu”, vizează criticile formulate de recurenții reclamanți.
Tot cu privire la
natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile în care
se constata că acesta este deținut de o societate comercială integral
privatizată și a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente
prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că
modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, devenit
art. 29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate
neconstituționale prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. În
subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanța
de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile
reparatorii în echivalent.
Prin urmare, instanța
de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, în
rejudecarea pricinii, a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314
C. proc. civ.
În ceea ce privește
recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 80 din
21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, se constată că este întemeiat,
în raport și de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., invocat de instanță, din oficiu, pentru următoarele considerente:
Excepțiile lipsei de
interes în formularea cererii de completare dispozitiv și a inadmisibilității
acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate,
întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, această cerere a fost
formulată în temeiul art. 281
2
C. proc. civ., iar potrivit acestui
text de lege oricare dintre părți poate formula o asemenea cerere, pe de o
parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic
dintre aceasta și pârâtă să fie soluționat unitar, respectiv ca instanța să se
pronunțe cu privire la toate cererile cu care a fost investită.
Însă, cu privire la
fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei
decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită,
din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia și motivele
pentru care se impune această soluție”.
Or, motivarea unei
hotărâri, prin care instanța expune considerentele de fapt și de drept pentru
care a adoptat soluția ce se regăsește în dispozitivul acesteia, face corp
comun cu dispozitivul său.
De aceea, nu poate fi
primită susținerea instanței de apel în sensul că motivarea căii de atac
soluționată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 281
2
C. proc. civ., se regăsește în conținutul altei decizii și, din aceste
considerentele, decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunțată de instanța de apel
apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce
echivalează cu nepronunțarea instanței de apel asupra fondului apelului
declarat de pârâta SC C.H. SA.
Pentru considerentele
expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza
celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, va admite recursurile
declarate de aceasta, va casa deciziile recurate și va trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia
rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de
pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse și va ține
seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți, pentru justa
soluționare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 și
a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești,
secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează.
Trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 29 martie 2012.