ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1416/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1416/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)

Asupra recursului civil

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O.

și B.V. au chemat în judecată civilă pe intimata SC C.P. SA, solicitând ca prin

sentința ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie

2001 emisă de Consiliul de Administrație al societății intimate, să se

constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de

½

din imobilul denumit

„Sadurile”, situat în Dealul Mărunțiș, Urlați, județul Prahova, compus din 16

ha vie, conacul cu dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de

exploatare și, pe cale de consecință, restituirea acestora în natură.

În motivarea cererii

de chemare in judecata, s-a arătat că imobilul in litigiu a aparținut în

întregime autorului reclamanților (decedat la data de 16 ianuarie 1951), conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32831 din 28 noiembrie 1933

și transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 9532/1933 - calitatea lor de moștenitori

fiind raportata la testamentele olografe din 20 iunie 1948, respectiv nr. 1/1989,

si la certificatul de moștenitor emis ulterior - fiind preluat de stat în mod

abuziv. Au arătat reclamanții că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat

unitatea deținătoare a imobilului, respectiv intimata, care nu a înțeles însă să

dea curs notificării expediate, astfel încât s-a impus promovarea acțiunii de

față.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata a invocat excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii, de

necompetență materială a instanței, excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind

puse în discuția părților și respinse ca neîntemeiate în ședința publică din

data de 21 mai 2002.

Prin întâmpinarea

formulata, intimata a solicitat citarea în cauză a APAPS București, motivat de

faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat. La data de 21 mai

2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a APAPS București,

solicitând instanței ca, în situația în care se va admite cererea reclamanților,

să fie obligată chemata în garanție, prin aceeași hotărâre, să restituie

valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar, la prețul de circulație

din momentul pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării

efective.

În motivarea acestei

cereri, s-a arătat că intimata este societate privatizată conform art. 27 și art.

46 din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în

cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său,

singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca

instituție publica implicată în privatizare, să plătească eventualele

despăgubiri în condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii

cerințelor stabilite de actul normativ menționat anterior.

Chemata în garanție

APAPS București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție,

motivat de faptul că ea asigură cumpărătorilor cu care încheie contracte de

vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin

executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea

în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat.

Intimata SC C.P. SA a

precizat la data de 05 decembrie 2002 că, o parte din terenul ce face obiectul

litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA Urlați, a

cărei introducere în cauză a solicitat-o, cerere încuviințată de instanță la

același termen de judecata.

Prin sentința civilă nr.

46 din 21 ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea reclamanților,

a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC C.P. SA, a

constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de ½ din

imobilul compus din teren și construcțiile aflate pe acesta, situat în Dealul

„Mărunțiș” Urlați, județul Prahova, cunoscut sub denumirea de „Sadurile”, așa

cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. și schița de

plan anexă la acesta, a respins capătul de cerere privind restituirea în natură

a imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție a APAPS București și a fost

obligată intimata SC C.P. SA Ploiești să plătească reclamanților suma de

5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Pentru a pronunța

aceasta hotărâre, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanții au

arătat, atât în acțiune, cât și în notificarea adresată intimatei, temeiul

juridic al solicitărilor lor, respectiv art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din

Legea nr. 10/2001, iar hotărârea consiliului de administrație este asimilată

unei decizii sau dispoziții emisă de organul de conducere al societății

deținătoare a imobilului, astfel încât competenta de soluționare a

contestațiilor împotriva deciziilor date de unitatea deținătoare a imobilului

revine secției civile a tribunalelor, conform art. 24 din legea sus menționată.

Excepția privind

lipsa calității procesuale active a reclamanților a fost considerată

neîntemeiată, întrucât, cu actele depuse la dosarul cauzei, aceștia au făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor,

iar cu actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și testamentele

olografe au probat calitatea de moștenitori testamentari asupra bunurilor

rămase de pe urma autorilor lor.

Excepția privind

prescripția achizitivă a fost considerata ca fiind neîntemeiată, motivat de

faptul că posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit

cerințele art. 1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietății, rezultând

în mod cert că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil.

Pe fondul pricinii,

tribunalul a reținut că, în speță, reclamanții au calitatea de moștenitori

testamentari ai autorului lor și de proprietari în cote de ½ ai

imobilului compus din teren și construcții, context în care, cu notificarea

comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza

Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a ½ din imobilul in litigiu,

invocând drept temei de drept, dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din

aceeași lege, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, impunându-se

astfel restituirea lui în natură.

S-a considerat că, în

speță, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în litigiu și, în atare situație,

se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere al

societății intimate, respectiv ca nu-și pot găsi aplicabilitatea prevederile art.

27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 invocate de intimată, întrucât privatizarea

societății s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor

aparținând statului, ceea ce nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului.

Cererea de chemare în

garanție a APAPS București a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât potrivit art.

32 din Legea nr. 99/1999, APAPS poate acorda despăgubiri care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a

imobilelor deținute de societățile comerciale, către foștii proprietari, doar

prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a

imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât

restituirea în natură a părții de imobil corespunzătoare cotei de ½ ce

reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor se poate realiza numai

după efectuarea unei ieșiri din indiviziune, instalațiile și obiectele de

inventar solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai

există, iar reclamanții nu au mai susținut această cerere cu ocazia

dezbaterilor în fond.

Sentința a fost

atacată cu apel, atât de reclamanți, cât și de intimata SC C.P. SA Ploiești,

astfel:

În apelul lor,

reclamanții au susținut că, deși tribunalul le-a constatat în mod legal dreptul

de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul in litigiu, confirmând că

în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

mod greșit a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a

imobilului, ceea ce face ca soluția pronunțată să fie lipsită de conținut și

fără efecte juridice, împrejurarea că sunt coproprietari în indiviziune cu

intimatele SC C.P. SA și SC V. SA neputând să condiționeze restituirea în

natură a cotei de ½ din imobil, care li se cuvine în mod legal.

La rândul său,

intimata SC C.P. SA Ploiești a susținut că, în mod greșit, tribunalul a respins

excepțiile invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, susținând că, în

realitate, acțiunea cu care a fost investit Tribunalul Prahova nu putea avea ca

temei de drept decât dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar

motivarea dată de tribunal privind respingerea excepției de necompetentă

materială a instanței nu este convingătoare.

A mai susținut

intimata că excepția privind lipsa calității procesuale active a

contestatorilor a fost greșit soluționată de tribunal, în sensul că s-a

concluzionat ca fiind valabil un testament olograf ce a fost contestat, nesupus

unei expertize grafologice care să ateste că acesta a fost scris și semnat de

către testator. De asemenea, s-a susținut ca s-a respins greșit excepția

prescripției achizitive pe care a invocat-o în favoarea societății, și nu în

favoarea statului, care, într-adevăr, nu a exercitat o posesie care să

întrunească cerințele art. 1847 C. civ.

Pe fondul pricinii,

intimata a precizat că soluția este nelegală și netemeinică, întrucât s-a avut

în vedere testamentul olograf care nu este scris, datat și semnat de testator,

astfel că acesta nu îndeplinește cerințele impuse de art. 859 C. civ., iar sub

acest aspect, reclamanții nu și-au dovedit calitatea de moștenitori, nici

dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire in natura au

solicitat-o.

S-a mai învederat că,

în mod greșit, s-a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27

și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și nici nu s-a avut în vedere că imobilul a

suferit modificări, fiind complet transformat, împrejurare în care legiuitorul

nu mai permite restituirea în natură a acestuia.

Prin decizia civilă nr.

108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate apelurile

declarate de părți.

În ceea ce privește

apelul reclamanților, s-a considerat că, dacă s-ar admite cererea acestora de

restituire in natură a cotei de ½ din imobil, ar însemna să se pronunțe

o hotărâre care nu poate fi pusă în executare, pentru că nu se cunoaște ce

reprezintă în materialitatea sa acest drept de ½ care li se cuvine și,

pe cale de consecință, s-a apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond,

sub acest aspect, este legală.

Referitor la apelul

intimatei, Curtea a stabilit că hotărârea emisă de Consiliul de administrație

este asimilată deciziei sau dispoziției emise de organul de conducere al

unității deținătoare conform art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 și, în acest

context, competența de soluționare a acțiunii revine tribunalului.

Totodată, s-a

menționat că în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilități, iar în

privința calității procesuale active a reclamanților s-a considerat că, prin

actele de stare civilă și actele de proprietate depuse la dosar, aceștia au

făcut dovada calității de moștenitori testamentari, precum și a împrejurării că

imobilul a aparținut autorului lor.

S-a concluzionat pe

baza probatoriilor administrate că, în mod legal, a fost respinsă și excepția

prescripției achizitive, iar, pe fondul propriu-zis al cauzei, în ceea ce

privește nemulțumirile apelanților cu privire la valabilitatea testamentului

olograf, a precizat instanța că înscrisul respectiv nu a fost expertizat

grafologic, dar în baza lui s-a emis certificatul de moștenitor care face

dovada calității de moștenitori a reclamanților din prezenta cauză.

Pe de altă parte, s-a

reținut că nemulțumirile intimatei legate de împrejurarea că imobilul nu poate

fi restituit în natură, întrucât ar avea o altă configurație și o altă valoare

datorită lucrărilor de extindere și investiții executate de apelantă, nu pot fi

reținute, întrucât nu au fost probate și nici nu ar duce la inaplicabilitatea

dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Considerând că, în

mod corect, a fost soluționată și cererea de chemare în garanție a APAPS

București, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.P.

SA.

Împotriva deciziei

mai sus menționate au declarat recurs reclamanții L.O. și B.V., criticând-o

pentru nelegalitate, pe considerentul că, deși materializarea cotelor indivize

de ½ din imobil se realizează în urma unui proces de partaj, totuși,

prealabil partajului, se impune restituirea în natură a imobilului în cotă

ideală de ½ din imobil.

La rândul său, pârâta

SC C.P. SA (care în fața instanței de recurs a depus înscrisuri din care a

rezultat că și-a schimbat denumirea în SC C.H. SA) a formulat recurs, prin care

a învederat că, în mod greșit s-a respins excepția necompetenței materiale invocata

de instanță, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților,

excepția prescripției achizitive, iar instanțele de fond nu s-au pronunțat

asupra incidenței în cauză a prevederilor art. 27 și 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și nici asupra unor dovezi administrate de ea din care a rezultat că a

efectuat investiții masive la imobil, astfel încât acesta a fost esențial

transformat.

O altă critică a

vizat împrejurarea că nelegal s-a respins cererea sa de chemare în garanție a

APAPS București, deoarece Legea nr. 99/1999 nu constituie un impediment pentru

admiterea unei astfel de solicitări formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Intimata pârâtă SC V.

SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că

reclamanții nu apar în evidențele societății ca fiind foștii proprietari ai

unor imobile pe care aceasta le deține.

Prin decizia civilă nr.

7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții

de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune

astfel, instanța suprema a reținut că, în mod judicios, instanțele anterioare au

decis că hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de administrație, îmbracă forma unei dispoziții prin care se refuză restituirea

imobilului, dispoziție care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7)

din Legea nr. 10/2001, iar în atare situație, competența de soluționare a

acțiunii revine secției civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind

considerată, astfel, neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței

și a prematurității acțiunii.

Referitor la termenul

de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în

intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția

tardivității nu poate fi primită, ca de altfel nici excepția prescripției

achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea

statului.

S-a considerat si că,

sunt nefondate criticile recurentei pârâte referitoare la încălcarea

dispozițiilor referitoare la reprezentare, respectiv cele relative la

nesocotirea principiul unanimității în materia acțiunii în revendicare, întrucât

acțiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul

comun - art. 480 și următoarele C. civ.

Pe fondul propriu-zis

al cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare,

pentru ca instanța de apel să stabilească, prin probe, dacă recurenta pârâtă

este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se

referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată și, prin urmare, sunt

incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură,

respectiv pentru a se verifica prin probe pertinente dacă imobilul se

încadrează in prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În continuare, s-a

arătat că instanța va trebui sa analizeze în ce măsură este admisibilă sau nu

cererea de chemare în garanție a AVAS București și dacă B.R.M. este una și

aceeași persoană cu B.R.M., autoarea recurentului reclamant.

Prin decizia instanței

supreme s-a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC V. SA

Urlați, întrucât, din expertiza efectuată la instanța de fond, a rezultat că

această societate deține 14 ha de teren din imobilul în litigiu.

În ceea ce privește

recursul reclamanților, instanța a considerat că el se impune a fi admis,

întrucât cererea de restituire în natură în cotă de ½ solicitată de

aceștia prin acțiune depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în paragrafele

precedente.

Prin decizia civila nr.

7 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis excepția inadmisibilității cererii

completatoare a acțiunii, excepție invocată de SC C.H. SA, a respins ca

inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii formulată de reclamanții L.O. și B.V.,

a respins ca nefondat apelul reclamanților L.O. și B.V. împotriva sentinței

civile nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, a admis apelul

intimatei SC C.H. SA Ploiești, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins

ca neîntemeiată acțiunea, a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind

respingerea cererii de chemare în garanție a AVAS București, a luat act că nu

s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de

fapt si de drept:

Prin încheierea de

rectificare nr. 1042 din 29 martie 2007 emisă de Biroul Notarului Public H.L. (fila

83 dosar apel), s-a constatat că, în cuprinsul certificatului de moștenitor din

4 ianuarie 1989 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului nr. 1 București,

din eroare s-a menționat numele autoarei lui B.V., ca fiind B.R.M., deși numele

corect al acesteia era acela de B.R.M., fiind, în realitate, vorba de una și

aceeași persoană.

În ceea ce privește

cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în

fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare,

instanța a respins-o ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi, scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul

dublului grad de jurisdicție.

În cauza de fata,

atât prin notificarea adresată unități deținătoare la data de 12 noiembrie 2001

(fila 21 dosar fond), cât și prin cererea introductivă de chemare în judecată,

reclamanții au solicitat restituirea în natură a ½ din imobilul

„Sadurile”, situat în Dealul Mărunțiș - Urlați, în calitatea lor de moștenitori

ai defunctelor M.A. și F.M., cărora le fusese testată această cotă de

proprietarul bunului, V.D.

După ce pricina a

parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului și

trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

reclamanții, în apel, prin cererea în discuție au solicitat restituirea întregului

imobil de la adresa menționată anterior, în raport de prevederile art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

situația expusă anterior, Curtea a apreciat că o atare solicitare reprezintă o

cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în fața instanței de

apel și nici nu poate fi considerată o majorare a pretențiilor inițiale,

deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.,

situație în care s-a impus admiterea excepției inadmisibilității invocată de SC

„C.H.” SA și, pe cale de consecință, respingerea cererii ca inadmisibilă.

Referitor la apelul

declarat de pârâta SC C.H. SA, instanța a reținut următoarele:

În privința

excepțiilor invocate de această parte vizând inadmisibilitatea și tardivitatea

formulării acțiunii, necompetența materială a instanței de a soluționa cererea

de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active a reclamanților și

prescripția achizitivă, s-a reținut că, acestea au fost tranșate irevocabil de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7864/2006,

în sensul respingerii lor, expunându-se pe larg în considerentele acestei

hotărâri argumentele care au determinat instanța supremă să se oprească la o

atare rezolvare a lor.

Curtea a avut in

vedere, așadar, rejudecarea apelul acestei părți numai în sensul și în limitele

trasate prin hotărârea instanței supreme, și anume, de a stabili dacă pârâta

este privatizată integral și se încadrează în categoria societăților la care se

referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv daca sunt

incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură,

inclusiv verificări privind eventuala încadrare a imobilului în condițiile art.

8 alin. (1) din acest act normativ.

Textul de lege menționat

în precedent, respectiv art. 8 alin. (1), statuează că nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, terenurile situate în extravilanul localității, la data

preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin legile fondului funciar.

În speța de față, nu

s-a dovedit prin probele administrate, respectiv expertiza topo efectuată, acte

și interogatorii, că terenurile solicitate ar fi fost situate în extravilanul

localității la momentul preluării abuzive sau la data notificării sau că

regimul juridic al acestora ar fi reglementat de legea fondului funciar pentru

a putea considera că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin hotărârea nr. 14

din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administrație al pârâtei (hotărâre

atacată pe calea acțiunii de față și aflată la fila 28 dosar fond) s-a stabilit

că nu se restituie în natură și nu se acordă despăgubiri de către această

societate pentru crama revendicată de reclamanți, pe considerentul că bunul

este înscris în patrimoniul societății, actele de privatizare au fost făcute în

condițiile legii, respectiv ca a fost de bună credință și, pe cale de

consecință, notificarea împreună cu actele anexate au fost transmise AVAS

București, ca instituție publica implicată în privatizare.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin normele

metodologice de aplicare a acestui act normativ s-a prevăzut că dispozițiile alin.

(1) și (2) ale acestui articol vizează stabilirea regimului juridic al

reparației pentru imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale care

sunt privatizare integral sau într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 21

din lege și au făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu

respectarea legii, în această situație măsurile reparatorii în echivalent fiind

propuse de instituțiile publice care au efectuat privatizarea.

S-a apreciat că, în

speță, nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001,

deoarece, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv, la data intrării în

vigoare a legii, suprafața de teren de 6392 m.p. împreună cu construcțiile

aflate pe aceasta erau deținute de SC C.H. SA, societate integral privatizată

la care statul sau alte autorități ale administrației publice locale sau

centrale nu erau acționari sau asociați majoritari (așa cum reiese din

înscrisurile depuse în fața instanței de apel).

Pe de altă parte, ca

urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr. 830 din

8 iulie 2008 și a constatării că prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu

titlu valabil” din cuprinsul art. 29 au fost încălcate dispozițiile

Constituției, rezultă că legiuitorul a reglementat posibilitatea reparației

prin echivalent doar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil și trecute

în patrimoniul societăților comerciale care s-au privatizat cu respectarea

dispozițiilor legale în materie.

Per a contrario, în

ipoteza în care un imobil a fost trecut în proprietatea statului fără titlu

valabil, persoana îndreptățită, după ce a declanșat procedura necontencioasă în

condițiile impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001, are posibilitatea, conform art.

45 din acest act normativ să atace în justiție titlul statului și titlul

subdobânditorului, adică actul de privatizare.

În această situație,

chiar dacă titlul în baza căruia statul a preluat imobilul respectiv nu este

valabil, principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis„ nu-și

găsește aplicabilitatea, ci operează doar „resoluto iure dantis”, în sensul că

dreptul statului se desființează, însă intervenind o cauză care nu permite și

desființarea titlului subdobânditorului - buna credința, titlul societății

comerciale privatizate în condiții legale nu se mai desființează.

Pe cale de

consecință, formularea unei acțiuni prin care este atacată valabilitatea

titlului statului își atinge finalitatea, respectiv obținerea restituirii în

natură, doar atunci când imobilul nu a fost dobândit cu bună credință de către

subdobânditor.

Chiar dacă, în cauza

de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că preluarea bunului în

proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, în condițiile în care din înscrisurile

depuse la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data

apariției Legii nr. 10/2001 (fila 42 dosar apel după casare), deține certificat

de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 38.108,51 m.p. (fila

42 dosar fond) și contract de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998,

încheiat cu Fondul Proprietatea Statului (fila 29 dosar 2600/2003 al

Tribunalului Prahova), faptul că reclamanții nu au formulat o cerere care să

vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea plasează pârâta

în poziția unui subdobânditor de bună credință.

În acest caz,

restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul pârâtei SC C.H. SA

compus din cota de ½ din terenul în suprafață de 6392 m.p. (identificat conform expertizei P.D.) și a construcțiilor aflate pe acesta (menționate în

lucrarea întocmită de expert T.C.) nu este posibilă, statul, conform dispozițiilor

art. 29 din Legea nr. 10/2001, urmând să despăgubească reclamanții în

echivalent prin intermediul instituției implicate în privatizare.

Raportat la

considerentele expuse anterior, s-a apreciat că, în mod corect pârâta a

înaintat notificarea reclamanților către AVAS București, ca instituție publică

implicată în privatizare, nefiind posibilă restituirea bunurilor în natură.

În prezenta speță, s-a

apreciat ca AVAS nu poate fi obligata la despăgubiri către reclamanți, pe de o

parte, pentru că nu există un raport juridic direct între aceste părți (AVAS

fiind chemată în garanție de către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte,

motivat de faptul că prin notificarea adresată pârâtei, cât și prin cererea

adresată instanței, s-a solicitat expres restituirea în natură a bunului, iar a

dispune în actuala fază procesuală acordarea de despăgubiri, ar însemna o

încălcare a principiului disponibilității părții.

Prin urmare, s-a

apreciat ca problema despăgubirilor urmează a fi rezolvată cu ocazia

soluționării notificării care a fost înaintată de SC C.H. SA acestei

instituții, din moment ce s-a stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție

că preluarea bunului s-a făcut fără titlu, reclamanții sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar pe baza probelor

administrate, Curtea a concluzionat că restituirea în natură a imobilului aflat

în patrimoniul pârâtei nu este posibilă.

În ceea ce privește

capătul de cerere formulat de reclamanți vizând constatarea dreptului lor de

proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, s-a reținut că

legiuitorul a statuat expres prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că,

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

Prin

acest mod de reglementare s-a acceptat ideea că dreptul de proprietate nu s-a

transmis niciodată din patrimoniul fostului proprietar către stat, ceea ce

conduce la ideea că nu mai este necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești, din moment ce dreptul există în patrimoniul acestuia.

În prezenta cauză,

întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, legea

le recunoaște expres reclamanților, potrivit textului menționat anterior,

calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea din

imobil, situație în care, ca tehnică de redactare, nu se mai impune a se

constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate exista

în patrimoniul acestora.

Solicitarea

reclamanților formulată cu ocazia acordării cuvântului în fond, în sensul de a

se înainta notificarea V. Urlați pentru suprafața de teren aflată în

administrarea acestei pârâte, nu poate fi primită. Deși prin expertiza topo

efectuată la instanța de fond la data de 8 ianuarie 2003, s-a stabilit că din

suprafața solicitată de reclamanți, doar 6392 m.p. se află în proprietatea SC „C.H.” SA, restul terenului de 14,88 ha aflându-se în administrarea SC „V.” SA (fila

132 dosar fond), iar reclamanții au luat cunoștință de conținutul acestei

lucrări, nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite înaintarea

notificării la această instituție pentru a se pronunța asupra acesteia prin

dispoziție în condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O.

și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Instanța de apel

trebuia să rejudece apelurile numai în sensul și in limitele dispozițiilor

deciziei de casare, anume: să stabilească dacă pârâta C.H. este privatizată

integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001

și, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune

restituirea în natură a imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se

încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Dacă cu privire la

incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a confirmat

că domeniul de aplicare este Legea nr. 10/2001, și nu Legea nr. 18/1991, cu

privire la incidența art. 29 și-a depășit competența, ignorând dispozițiile

deciziei de casare, înlăturând ceea ce deja a stabilit aceasta și anume că

preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, exprimându-și o cu

totul altă opinie.

Potrivit acesteia,

„chiar dacă în cauză ICCJ a stabilit ca preluarea bunului în proprietatea

statului s-a făcut în mod abuziv, în condițiile în care din înscrisurile depuse

la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data apariției

Legii nr. 10/2001 [.], faptul ca reclamanții nu au formulat o cerere care să

vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea, plasează

pârâta în poziția unui subdobânditor de bună credință”.

Prin formularea

acestei opinii s-a readus în discuție incidența art. 45 (fost 46) din Legea nr.

10/2001, situație juridică deja lămurită.

Așadar, instanța de

apel, chiar dacă a recunoscut că nu sunt incidente prevederile art. 29, ca

urmare a declarării neconstituționale a acestuia, urmare abrogării sintagmei

„imobile preluate cu titlu valabil”, a stabilit, ignorând dispozițiile deciziei

de casare că nu sunt incidente nici prevederile art. 21 alin. (1) și (2),

deoarece imobilul, chiar dacă a fost preluat abuziv, la data intrării în

vigoare a legii, el se afla în patrimoniul unei societăți privatizate integral,

iar pentru desființarea titlului statului și al subdobânditorului trebuia să se

formuleze acțiune în justiție conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 45

(fost 46) din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât

privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra

acțiunilor sociale aparținând statului (contract de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998), ceea ce implica o transmisiune cu titlu

universal și nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45

vizând numai înstrăinările cu titlu particular (vânzări ce au ca obiect

imobile).

Prin expresia „acte

juridice de înstrăinare” sunt avute în vedere orice acte translative de

proprietate între vii sau pentru cauza de moarte, având ca obiect bunuri (exemplu:

vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donația, contractul de

întreținere, legatul).

Nu intră sub

incidența art. 45 din lege, operațiunile juridice de transformare a unor

persoane juridice (exemplu: transformarea societăților comerciale cu capital

integral sau majoritar de stat, în societăți comerciale cu capital integral sau

majoritar privat), deoarece, pe de o parte, în aceste cazuri operează o

transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică

dobânditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și

persoana juridica transmițătoare, iar, pe de alta parte, art. 45 alin. (2)

vizează numai înstrăinările cu titlu particular.

Cu privire la

incidenta art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia pur și simplu

să constate că dispozițiile deciziei de casare referitoare la aplicabilitatea art.

29 nu mai sunt de actualitate, în raport de declararea neconstituționalității

acestuia prin decizia Curții Constituționale nr. 830/2008.

Urmare declarării

neconstituționalității art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei

„imobile preluate cu titlu valabil” și revenirii acestuia la vechea redactare,

nu mai prezintă nici o relevanță faptul că pârâta era o societate privatizată

integral la data apariției legii.

Aplicabilitatea art. 29,

după revenirea la vechiul text, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

două condiții și anume: preluarea proprietății cu titlu valabil și existenta bunului

în patrimoniul unei societăți privatizate.

În cauza de față,

prima condiție a art. 29 (fost 27) nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat

în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că se impunea restituirea

în natură a acestuia, potrivit dispozițiilor art. 21 (fost 20) din lege,

deoarece art. 29 este de stricta aplicabilitate și constituie excepția de la

regula restituirii în natură.

S-a susținut totodată

ca hotărârea este confuză, plină de contradicții între considerente și

dispozitiv, neexistând in mod evident o legătură logică intre acestea.

Astfel, deși instanța

de apel refuza cererea de restituire în natură a imobilului pe motiv ca acesta

se afla în patrimoniul unei societăți privatizate integral, în mod paradoxal și

în dezacord cu argumentația anterioară, recunoaște în cauză aplicabilitatea art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Se afirmă că „în

prezenta cauză, întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu

valabil, legea le recunoaște expres reclamanților, potrivit textului menționat

anterior, calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le

revenea din imobil, situație în care, ca tehnică de redactare nu se mai impune

a se constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate

exista în patrimonial acestora”.

În raport de aceasta

motivare a hotărârii atacate, recurenții susțin ca nu au primit răspunsurile la

chestiunile relevante pentru cauza, respectiv: 1. dacă legea le recunoaște

expres calitatea de proprietari pe care nu au pierdut-o niciodată, cum se

justifică respingerea cererii de restituire în natură pe motiv că imobilul se

afla la data apariției Legii nr. 10/2001 în patrimoniul paratei; 2. cum este

posibil să se afirme că nu este necesară pronunțarea unei hotărâri

judecătorești, când însuși textul de lege - art. 2 alin. (2) prevede în mod

expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita

după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor

prezentei legi”.

Cu privire la

respingerea cererii completatoare, formulate în temeiul art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

pe motiv că nu se pot formula cereri noi în apel, recurenții au susținut că instanța

în mod greșit au calificat-o ca fiind o cerere nouă.

Cererea a fost

formulată în temeiul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări

intervenite în faza judecării recursului și, din acest motiv, nu poate fi

privită ca o cerere noua.

Analizând criticile formulate in contextul circumstanțelor

concrete ale cauzei pendinte, respectiv dispozițiilor legale care reglementează

cauza recursului, Înalta Curtea va admite recursul, va casa în parte decizia și

va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - păstrând dispozițiile

deciziei privind admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a

acțiunii și respingerii, pe cale de consecință, a acesteia - pentru

considerentele ce urmează:

Instanța de recurs,

in cercetarea criticilor formulate, a avut in vedere dispozițiile art. 304 pct.

9 din Codul de procedura civila, in temeiul cărora recurenții-reclamanți au susținut

mai multe situații concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării

apelurilor determinate de dispozițiile deciziei de casare, respectiv caracterul

obligatoriu al acestora - motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind

astfel redat in cuprinsul deciziei instanței supreme; să se stabilească dacă

pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la

care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, sunt incidente

prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a

imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se încadrează în

dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ - caracterul confuz, plin

de contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv

nu exista o legătură logică), ignorarea dispozițiilor deciziei de casare care

au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, si care

trebuia sa constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidentei art. 29

din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a acestuia cu alte dispoziții

legale - art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație juridică deja lămurită in accepțiunea

recurenților-reclamanți.

Cercetarea punctuala

a acestor critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de

judecata in recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 312-316 C. proc. civ.

Astfel, din

conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat

cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casație și

Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a

pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a

justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării

pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui

organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii; Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea

conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al

instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în

mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele

și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Realizarea acestei

situații-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune in

mod necesar si obligația instanței de judecata de a pune de acord, prin

motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele

desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de

drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cat, in cauza

de fata, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii

in apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. – iar, pe de alta parte, de limitele

casării - in raport de conținutul explicit al deciziei de casare – respectiv, dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Deși prin decizia

civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fără sa

precizeze in mod explicit limitele casării, cu ocazia rejudecării, instanța

fondului ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate in

configurarea soluției pronunțate, sa stabilească aceste coordonate, in acest

sens fiind edificatoare motivele invocate si considerentele pe care s-a sprijinit

admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând in acest

fel, rejudecarea pricinii in fata instanței de apel s-a realizat in condiții

care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are

dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul

dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului

civil in prima instanța si in căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului,

la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea

regulilor devoluțiunii in apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești

pronunțate - redarea situației de fapt si de drept a dosarului, etc., aspecte

care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces

echitabil.

În plus, enunțarea

considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data

pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva

posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de

succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa

celei in care a obținut deja hotărârea judecătoreasca.

Toate aceste considerații

de fapt si de drept redate in paragrafele anterioare au menirea sa justifice soluția

propusa, respectiv admiterea recursului formulat, casarea in parte a deciziei instanței

de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța.

Instanța de apel va

trebui sa asigure, așadar, situația-premisa pentru o judecată efectivă în

recurs, aceasta însemnând, in concret, stabilirea deplina a situației de fapt,

si aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de

investire, de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente si

concludente cauzei pendinte (realizata deja, in mare parte, in etapele

procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci si prin operațiunea de apreciere

a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condițiile prevăzute

de lege, operațiune care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea

considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsa in dispozitiv.

Așadar, instanța de

apel trebuie sa stabilească partea din hotărârea de prima instanța ce se impune

a fi conservata, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost

criticata in apel, sa aibă in vedere care au fost limitele casării, așa cum

acestea rezulta cu evidenta din cuprinsul deciziei instanței supreme, sa dea

eficienta deplina chestiunilor de drept dezlegate de instanța suprema, dat

fiind caracterul obligatoriu al acestora, sa stabilească pe deplin situația de

fapt si de drept a imobilului in litigiu, in raport de care va interpreta si

aplica dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a

acestuia cu alte dispoziții legale.

Se justifica in

contextul particular al cauzei pendinte, inclusiv ipoteza existentei unor

motive contradictorii si străine de natura pricinii, in condițiile in care, instanța

anterioara, împotriva unor norme exprese de procedura – art. 295 alin. (1) teza

1, cat si a unui text legal explicit de drept substanțial, art. 2 alin. (2) -

„persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor – a apreciat

ca nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data

preluării pentru cota ce le revenea reclamanților din imobilul in litigiu. În același

sens, deși retine ca instanța suprema a stabilit ca preluarea bunului în

proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, nu valorizează in nici un fel aceasta

situație, prin raportare la chestiunea expresa pe care o avea de dezlegat in rejudecare,

rezumându-se doar sa constate ca reclamanții nu au formulat cerere care să

vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea si ca acest

fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună credință. ( pentru o

astfel de ipoteza, raționamentul juridic ar fi trebuit sa conducă la ideea prezumției

de legalitate a actului juridic, nicidecum la situația subdobanditorului de buna-credința)

Este nevoie, așadar,

de o preocupare reala din partea instanței de judecata de a pune de acord, prin

motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu chestiunile

pe care instanța suprema le-a ordonat spre a fi clarificate, cu susținerile părților

- care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a

fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanța, in mod argumentat - toata

aceasta preocupare in scopul realizării unei judecați echitabile in sensul dispozițiilor

legale interne si internaționale (prevederile art. 6 din CEDO).

În ceea ce privește

cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în

fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare,

instanța in mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile

exprese si imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. - în apel nu

se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi - scopul acestei reglementări

fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicție.

S-a reținut corect

ca, după ce pricina a parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii

recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, reclamanții, în apel, printr-o cerere noua, au solicitat

restituirea întregului imobil de la adresa menționată anterior, în raport de

prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

situația expusă anterior, instanța anterioara a apreciat in deplina legalitate că

o atare solicitare reprezintă in sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată

pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi considerată o

majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294

alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea ca

cererea supusa discuției părților a fost formulată în temeiul modificărilor

aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări intervenite în faza judecării

recursului, nu constituie un argument pertinent in favoarea opiniei recurenților-reclamanți,

întrucât doar dispozițiile legii noi de procedura se aplica din momentul intrării

lor in vigoare si proceselor in curs de judecata, nu si dispozițiile de drept substanțial

ale unei legi speciale de reparație civila

Pentru aceste motive,

Înalta Curte va păstra soluția instanței anterioare de admitere a excepției

inadmisibilității invocată de SC „C.H.” SA și, pe cale de consecință,

respingerea cererii ca inadmisibilă.

Pentru toate celelalte considerente de fapt

și de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursul

formulat de reclamanții L.O. și B.V. împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009

a Curții de Apel Ploiești - Secția civilă, cauze cu minori și de familie, va

casa in parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții L.O. și B.V.

împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești -

Secția civilă, cauze cu minori și de familie.

Casează în parte decizia și trimite cauze

spre rejudecare la aceeași instanță.

Păstrează dispozițiile deciziei privind

admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și

respingerii, pe cale de consecință, a acesteia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2010.