ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1416/2010

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O. și B.V. au chemat în judecată civilă pe intimata SC C.P. SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administrație al societății intimate, să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul denumit „Sadurile”, situat în Dealul Mărunțiș, Urlați, județul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de exploatare și, pe cale de consecință, restituirea acestora în natură.

În motivarea cererii de chemare in judecata, s-a arătat că imobilul in litigiu a aparținut în întregime autorului reclamanților (decedat la data de 16 ianuarie 1951), conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32831 din 28 noiembrie 1933 și transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 9532/1933 - calitatea lor de moștenitori fiind raportata la testamentele olografe din 20 iunie 1948, respectiv nr. 1/1989, si la certificatul de moștenitor emis ulterior - fiind preluat de stat în mod abuziv. Au arătat reclamanții că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare a imobilului, respectiv intimata, care nu a înțeles însă să dea curs notificării expediate, astfel încât s-a impus promovarea acțiunii de față.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii, de necompetență materială a instanței, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind puse în discuția părților și respinse ca neîntemeiate în ședința publică din data de 21 mai 2002. Prin întâmpinarea formulata, intimata a solicitat citarea în cauză a APAPS București, motivat de faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat. La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a APAPS București, solicitând instanței ca, în situația în care se va admite cererea reclamanților, să fie obligată chemata în garanție, prin aceeași hotărâre, să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar, la prețul de circulație din momentul pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective.

În motivarea acestei cereri, s-a arătat că intimata este societate privatizată conform art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca instituție publica implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri în condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii cerințelor stabilite de actul normativ menționat anterior.

Chemata în garanție APAPS București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție, motivat de faptul că ea asigură cumpărătorilor cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat. Intimata SC C.P. SA a precizat la data de 05 decembrie 2002 că, o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA Urlați, a cărei introducere în cauză a solicitat-o, cerere încuviințată de instanță la același termen de judecata.

Prin sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea reclamanților, a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC C.P. SA, a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de ½ din imobilul compus din teren și construcțiile aflate pe acesta, situat în Dealul „Mărunțiș” Urlați, județul Prahova, cunoscut sub denumirea de „Sadurile”, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. și schița de plan anexă la acesta, a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a APAPS București și a fost obligată intimata SC C.P.

SA Ploiești să plătească reclamanților suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanții au arătat, atât în acțiune, cât și în notificarea adresată intimatei, temeiul juridic al solicitărilor lor, respectiv art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din Legea nr. 10/2001, iar hotărârea consiliului de administrație este asimilată unei decizii sau dispoziții emisă de organul de conducere al societății deținătoare a imobilului, astfel încât competenta de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor date de unitatea deținătoare a imobilului revine secției civile a tribunalelor, conform art. 24 din legea sus menționată.

Excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamanților a fost considerată neîntemeiată, întrucât, cu actele depuse la dosarul cauzei, aceștia au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor, iar cu actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și testamentele olografe au probat calitatea de moștenitori testamentari asupra bunurilor rămase de pe urma autorilor lor. Excepția privind prescripția achizitivă a fost considerata ca fiind neîntemeiată, motivat de faptul că posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit cerințele art. 1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietății, rezultând în mod cert că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil.

Pe fondul pricinii, tribunalul a reținut că, în speță, reclamanții au calitatea de moștenitori testamentari ai autorului lor și de proprietari în cote de ½ ai imobilului compus din teren și construcții, context în care, cu notificarea comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a ½ din imobilul in litigiu, invocând drept temei de drept, dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 20-25 din aceeași lege, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, impunându-se astfel restituirea lui în natură.

S-a considerat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în litigiu și, în atare situație, se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere al societății intimate, respectiv ca nu-și pot găsi aplicabilitatea prevederile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 invocate de intimată, întrucât privatizarea societății s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor aparținând statului, ceea ce nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului. Cererea de chemare în garanție a APAPS București a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât potrivit art. 32 din Legea nr. 99/1999, APAPS poate acorda despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societățile comerciale, către foștii proprietari, doar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât restituirea în natură a părții de imobil corespunzătoare cotei de ½ ce reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor se poate realiza numai după efectuarea unei ieșiri din indiviziune, instalațiile și obiectele de inventar solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai există, iar reclamanții nu au mai susținut această cerere cu ocazia dezbaterilor în fond. Sentința a fost atacată cu apel, atât de reclamanți, cât și de intimata SC C.P.

SA Ploiești, astfel: În apelul lor, reclamanții au susținut că, deși tribunalul le-a constatat în mod legal dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul in litigiu, confirmând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ceea ce face ca soluția pronunțată să fie lipsită de conținut și fără efecte juridice, împrejurarea că sunt coproprietari în indiviziune cu intimatele SC C.P. SA și SC V. SA neputând să condiționeze restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, care li se cuvine în mod legal. La rândul său, intimata SC C.P.

SA Ploiești a susținut că, în mod greșit, tribunalul a respins excepțiile invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, susținând că, în realitate, acțiunea cu care a fost investit Tribunalul Prahova nu putea avea ca temei de drept decât dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar motivarea dată de tribunal privind respingerea excepției de necompetentă materială a instanței nu este convingătoare. A mai susținut intimata că excepția privind lipsa calității procesuale active a contestatorilor a fost greșit soluționată de tribunal, în sensul că s-a concluzionat ca fiind valabil un testament olograf ce a fost contestat, nesupus unei expertize grafologice care să ateste că acesta a fost scris și semnat de către testator.

De asemenea, s-a susținut ca s-a respins greșit excepția prescripției achizitive pe care a invocat-o în favoarea societății, și nu în favoarea statului, care, într-adevăr, nu a exercitat o posesie care să întrunească cerințele art. 1847 C. civ. Pe fondul pricinii, intimata a precizat că soluția este nelegală și netemeinică, întrucât s-a avut în vedere testamentul olograf care nu este scris, datat și semnat de testator, astfel că acesta nu îndeplinește cerințele impuse de art. 859 C. civ., iar sub acest aspect, reclamanții nu și-au dovedit calitatea de moștenitori, nici dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui restituire in natura au solicitat-o. S-a mai învederat că, în mod greșit, s-a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și nici nu s-a avut în vedere că imobilul a suferit modificări, fiind complet transformat, împrejurare în care legiuitorul nu mai permite restituirea în natură a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate apelurile declarate de părți. În ceea ce privește apelul reclamanților, s-a considerat că, dacă s-ar admite cererea acestora de restituire in natură a cotei de ½ din imobil, ar însemna să se pronunțe o hotărâre care nu poate fi pusă în executare, pentru că nu se cunoaște ce reprezintă în materialitatea sa acest drept de ½ care li se cuvine și, pe cale de consecință, s-a apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond, sub acest aspect, este legală. Referitor la apelul intimatei, Curtea a stabilit că hotărârea emisă de Consiliul de administrație este asimilată deciziei sau dispoziției emise de organul de conducere al unității deținătoare conform art. 23-24 din Legea nr. 10/2001 și, în acest context, competența de soluționare a acțiunii revine tribunalului.

Totodată, s-a menționat că în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilități, iar în privința calității procesuale active a reclamanților s-a considerat că, prin actele de stare civilă și actele de proprietate depuse la dosar, aceștia au făcut dovada calității de moștenitori testamentari, precum și a împrejurării că imobilul a aparținut autorului lor. S-a concluzionat pe baza probatoriilor administrate că, în mod legal, a fost respinsă și excepția prescripției achizitive, iar, pe fondul propriu-zis al cauzei, în ceea ce privește nemulțumirile apelanților cu privire la valabilitatea testamentului olograf, a precizat instanța că înscrisul respectiv nu a fost expertizat grafologic, dar în baza lui s-a emis certificatul de moștenitor care face dovada calității de moștenitori a reclamanților din prezenta cauză.

Pe de altă parte, s-a reținut că nemulțumirile intimatei legate de împrejurarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât ar avea o altă configurație și o altă valoare datorită lucrărilor de extindere și investiții executate de apelantă, nu pot fi reținute, întrucât nu au fost probate și nici nu ar duce la inaplicabilitatea dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Considerând că, în mod corect, a fost soluționată și cererea de chemare în garanție a APAPS București, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.P. SA. Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs reclamanții L.O. și B.V., criticând-o pentru nelegalitate, pe considerentul că, deși materializarea cotelor indivize de ½ din imobil se realizează în urma unui proces de partaj, totuși, prealabil partajului, se impune restituirea în natură a imobilului în cotă ideală de ½ din imobil.

La rândul său, pârâta SC C.P. SA (care în fața instanței de recurs a depus înscrisuri din care a rezultat că și-a schimbat denumirea în SC C.H. SA) a formulat recurs, prin care a învederat că, în mod greșit s-a respins excepția necompetenței materiale invocata de instanță, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția prescripției achizitive, iar instanțele de fond nu s-au pronunțat asupra incidenței în cauză a prevederilor art. 27 și 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici asupra unor dovezi administrate de ea din care a rezultat că a efectuat investiții masive la imobil, astfel încât acesta a fost esențial transformat. O altă critică a vizat împrejurarea că nelegal s-a respins cererea sa de chemare în garanție a APAPS București, deoarece Legea nr. 99/1999 nu constituie un impediment pentru admiterea unei astfel de solicitări formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Intimata pârâtă SC V. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că reclamanții nu apar în evidențele societății ca fiind foștii proprietari ai unor imobile pe care aceasta le deține. Prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanța suprema a reținut că, în mod judicios, instanțele anterioare au decis că hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de administrație, îmbracă forma unei dispoziții prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziție care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situație, competența de soluționare a acțiunii revine secției civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată, astfel, neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței și a prematurității acțiunii. Referitor la termenul de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția tardivității nu poate fi primită, ca de altfel nici excepția prescripției achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.

S-a considerat si că, sunt nefondate criticile recurentei pârâte referitoare la încălcarea dispozițiilor referitoare la reprezentare, respectiv cele relative la nesocotirea principiul unanimității în materia acțiunii în revendicare, întrucât acțiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul comun - art. 480 și următoarele C. civ. Pe fondul propriu-zis al cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să stabilească, prin probe, dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată și, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, respectiv pentru a se verifica prin probe pertinente dacă imobilul se încadrează in prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În continuare, s-a arătat că instanța va trebui sa analizeze în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanție a AVAS București și dacă B.R.M. este una și aceeași persoană cu B.R.M., autoarea recurentului reclamant. Prin decizia instanței supreme s-a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a SC V. SA Urlați, întrucât, din expertiza efectuată la instanța de fond, a rezultat că această societate deține 14 ha de teren din imobilul în litigiu. În ceea ce privește recursul reclamanților, instanța a considerat că el se impune a fi admis, întrucât cererea de restituire în natură în cotă de ½ solicitată de aceștia prin acțiune depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în paragrafele precedente.

Prin decizia civila nr. 7 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii, excepție invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii formulată de reclamanții L.O. și B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanților L.O. și B.V. împotriva sentinței civile nr. 46 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Prahova, a admis apelul intimatei SC C.H. SA Ploiești, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins ca neîntemeiată acțiunea, a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea cererii de chemare în garanție a AVAS București, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt si de drept: Prin încheierea de rectificare nr. 1042 din 29 martie 2007 emisă de Biroul Notarului Public H.L. (fila 83 dosar apel), s-a constatat că, în cuprinsul certificatului de moștenitor din 4 ianuarie 1989 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului nr. 1 București, din eroare s-a menționat numele autoarei lui B.V., ca fiind B.R.M., deși numele corect al acesteia era acela de B.R.M., fiind, în realitate, vorba de una și aceeași persoană. În ceea ce privește cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, instanța a respins-o ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicție. În cauza de fata, atât prin notificarea adresată unități deținătoare la data de 12 noiembrie 2001 (fila 21 dosar fond), cât și prin cererea introductivă de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea în natură a ½ din imobilul „Sadurile”, situat în Dealul Mărunțiș - Urlați, în calitatea lor de moștenitori ai defunctelor M.A. și F.M., cărora le fusese testată această cotă de proprietarul bunului, V.D.

După ce pricina a parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții, în apel, prin cererea în discuție au solicitat restituirea întregului imobil de la adresa menționată anterior, în raport de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere situația expusă anterior, Curtea a apreciat că o atare solicitare reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ., situație în care s-a impus admiterea excepției inadmisibilității invocată de SC „C.H.” SA și, pe cale de consecință, respingerea cererii ca inadmisibilă.

Referitor la apelul declarat de pârâta SC C.H. SA, instanța a reținut următoarele: În privința excepțiilor invocate de această parte vizând inadmisibilitatea și tardivitatea formulării acțiunii, necompetența materială a instanței de a soluționa cererea de chemare în judecată, lipsa calității procesuale active a reclamanților și prescripția achizitivă, s-a reținut că, acestea au fost tranșate irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7864/2006, în sensul respingerii lor, expunându-se pe larg în considerentele acestei hotărâri argumentele care au determinat instanța supremă să se oprească la o atare rezolvare a lor.

Curtea a avut in vedere, așadar, rejudecarea apelul acestei părți numai în sensul și în limitele trasate prin hotărârea instanței supreme, și anume, de a stabili dacă pârâta este privatizată integral și se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv daca sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, inclusiv verificări privind eventuala încadrare a imobilului în condițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ. Textul de lege menționat în precedent, respectiv art. 8 alin. (1), statuează că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, terenurile situate în extravilanul localității, la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar.

În speța de față, nu s-a dovedit prin probele administrate, respectiv expertiza topo efectuată, acte și interogatorii, că terenurile solicitate ar fi fost situate în extravilanul localității la momentul preluării abuzive sau la data notificării sau că regimul juridic al acestora ar fi reglementat de legea fondului funciar pentru a putea considera că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administrație al pârâtei (hotărâre atacată pe calea acțiunii de față și aflată la fila 28 dosar fond) s-a stabilit că nu se restituie în natură și nu se acordă despăgubiri de către această societate pentru crama revendicată de reclamanți, pe considerentul că bunul este înscris în patrimoniul societății, actele de privatizare au fost făcute în condițiile legii, respectiv ca a fost de bună credință și, pe cale de consecință, notificarea împreună cu actele anexate au fost transmise AVAS București, ca instituție publica implicată în privatizare.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin normele metodologice de aplicare a acestui act normativ s-a prevăzut că dispozițiile alin. (1) și (2) ale acestui articol vizează stabilirea regimului juridic al reparației pentru imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale care sunt privatizare integral sau într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 21 din lege și au făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite cu respectarea legii, în această situație măsurile reparatorii în echivalent fiind propuse de instituțiile publice care au efectuat privatizarea. S-a apreciat că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv, la data intrării în vigoare a legii, suprafața de teren de 6392 m.p.

împreună cu construcțiile aflate pe aceasta erau deținute de SC C.H. SA, societate integral privatizată la care statul sau alte autorități ale administrației publice locale sau centrale nu erau acționari sau asociați majoritari (așa cum reiese din înscrisurile depuse în fața instanței de apel). Pe de altă parte, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 și a constatării că prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 au fost încălcate dispozițiile Constituției, rezultă că legiuitorul a reglementat posibilitatea reparației prin echivalent doar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil și trecute în patrimoniul societăților comerciale care s-au privatizat cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

Per a contrario, în ipoteza în care un imobil a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, persoana îndreptățită, după ce a declanșat procedura necontencioasă în condițiile impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001, are posibilitatea, conform art. 45 din acest act normativ să atace în justiție titlul statului și titlul subdobânditorului, adică actul de privatizare. În această situație, chiar dacă titlul în baza căruia statul a preluat imobilul respectiv nu este valabil, principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis„ nu-și găsește aplicabilitatea, ci operează doar „resoluto iure dantis”, în sensul că dreptul statului se desființează, însă intervenind o cauză care nu permite și desființarea titlului subdobânditorului - buna credința, titlul societății comerciale privatizate în condiții legale nu se mai desființează.

Pe cale de consecință, formularea unei acțiuni prin care este atacată valabilitatea titlului statului își atinge finalitatea, respectiv obținerea restituirii în natură, doar atunci când imobilul nu a fost dobândit cu bună credință de către subdobânditor. Chiar dacă, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data apariției Legii nr. 10/2001 (fila 42 dosar apel după casare), deține certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 38.108,51 m.p.

(fila 42 dosar fond) și contract de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietatea Statului (fila 29 dosar 2600/2003 al Tribunalului Prahova), faptul că reclamanții nu au formulat o cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună credință. În acest caz, restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul pârâtei SC C.H. SA compus din cota de ½ din terenul în suprafață de 6392 m.p. (identificat conform expertizei P.D.) și a construcțiilor aflate pe acesta (menționate în lucrarea întocmită de expert T.C.) nu este posibilă, statul, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, urmând să despăgubească reclamanții în echivalent prin intermediul instituției implicate în privatizare.

Raportat la considerentele expuse anterior, s-a apreciat că, în mod corect pârâta a înaintat notificarea reclamanților către AVAS București, ca instituție publică implicată în privatizare, nefiind posibilă restituirea bunurilor în natură. În prezenta speță, s-a apreciat ca AVAS nu poate fi obligata la despăgubiri către reclamanți, pe de o parte, pentru că nu există un raport juridic direct între aceste părți (AVAS fiind chemată în garanție de către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte, motivat de faptul că prin notificarea adresată pârâtei, cât și prin cererea adresată instanței, s-a solicitat expres restituirea în natură a bunului, iar a dispune în actuala fază procesuală acordarea de despăgubiri, ar însemna o încălcare a principiului disponibilității părții.

Prin urmare, s-a apreciat ca problema despăgubirilor urmează a fi rezolvată cu ocazia soluționării notificării care a fost înaintată de SC C.H. SA acestei instituții, din moment ce s-a stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție că preluarea bunului s-a făcut fără titlu, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar pe baza probelor administrate, Curtea a concluzionat că restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul pârâtei nu este posibilă. În ceea ce privește capătul de cerere formulat de reclamanți vizând constatarea dreptului lor de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul în litigiu, s-a reținut că legiuitorul a statuat expres prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării.

Prin acest mod de reglementare s-a acceptat ideea că dreptul de proprietate nu s-a transmis niciodată din patrimoniul fostului proprietar către stat, ceea ce conduce la ideea că nu mai este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești, din moment ce dreptul există în patrimoniul acestuia. În prezenta cauză, întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, legea le recunoaște expres reclamanților, potrivit textului menționat anterior, calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea din imobil, situație în care, ca tehnică de redactare, nu se mai impune a se constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate exista în patrimoniul acestora.

Solicitarea reclamanților formulată cu ocazia acordării cuvântului în fond, în sensul de a se înainta notificarea V. Urlați pentru suprafața de teren aflată în administrarea acestei pârâte, nu poate fi primită. Deși prin expertiza topo efectuată la instanța de fond la data de 8 ianuarie 2003, s-a stabilit că din suprafața solicitată de reclamanți, doar 6392 m.p. se află în proprietatea SC „C.H.” SA, restul terenului de 14,88 ha aflându-se în administrarea SC „V.” SA (fila 132 dosar fond), iar reclamanții au luat cunoștință de conținutul acestei lucrări, nu au formulat un capăt de cerere prin care să solicite înaintarea notificării la această instituție pentru a se pronunța asupra acesteia prin dispoziție în condițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O. și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Instanța de apel trebuia să rejudece apelurile numai în sensul și in limitele dispozițiilor deciziei de casare, anume: să stabilească dacă pârâta C.H. este privatizată integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Dacă cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a confirmat că domeniul de aplicare este Legea nr. 10/2001, și nu Legea nr. 18/1991, cu privire la incidența art. 29 și-a depășit competența, ignorând dispozițiile deciziei de casare, înlăturând ceea ce deja a stabilit aceasta și anume că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, exprimându-și o cu totul altă opinie. Potrivit acesteia, „chiar dacă în cauză ICCJ a stabilit ca preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar rezultă că SC C.H. SA avea capital integral privat la data apariției Legii nr. 10/2001 [.], faptul ca reclamanții nu au formulat o cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea, plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună credință”.

Prin formularea acestei opinii s-a readus în discuție incidența art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, situație juridică deja lămurită. Așadar, instanța de apel, chiar dacă a recunoscut că nu sunt incidente prevederile art. 29, ca urmare a declarării neconstituționale a acestuia, urmare abrogării sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil”, a stabilit, ignorând dispozițiile deciziei de casare că nu sunt incidente nici prevederile art. 21 alin. (1) și (2), deoarece imobilul, chiar dacă a fost preluat abuziv, la data intrării în vigoare a legii, el se afla în patrimoniul unei societăți privatizate integral, iar pentru desființarea titlului statului și al subdobânditorului trebuia să se formuleze acțiune în justiție conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sociale aparținând statului (contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998), ceea ce implica o transmisiune cu titlu universal și nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45 vizând numai înstrăinările cu titlu particular (vânzări ce au ca obiect imobile). Prin expresia „acte juridice de înstrăinare” sunt avute în vedere orice acte translative de proprietate între vii sau pentru cauza de moarte, având ca obiect bunuri (exemplu: vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donația, contractul de întreținere, legatul).

Nu intră sub incidența art. 45 din lege, operațiunile juridice de transformare a unor persoane juridice (exemplu: transformarea societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, în societăți comerciale cu capital integral sau majoritar privat), deoarece, pe de o parte, în aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică dobânditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și persoana juridica transmițătoare, iar, pe de alta parte, art. 45 alin. (2) vizează numai înstrăinările cu titlu particular. Cu privire la incidenta art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia pur și simplu să constate că dispozițiile deciziei de casare referitoare la aplicabilitatea art. 29 nu mai sunt de actualitate, în raport de declararea neconstituționalității acestuia prin decizia Curții Constituționale nr. 830/2008.

Urmare declarării neconstituționalității art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” și revenirii acestuia la vechea redactare, nu mai prezintă nici o relevanță faptul că pârâta era o societate privatizată integral la data apariției legii. Aplicabilitatea art. 29, după revenirea la vechiul text, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: preluarea proprietății cu titlu valabil și existenta bunului în patrimoniul unei societăți privatizate. În cauza de față, prima condiție a art. 29 (fost 27) nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că se impunea restituirea în natură a acestuia, potrivit dispozițiilor art. 21 (fost 20) din lege, deoarece art. 29 este de stricta aplicabilitate și constituie excepția de la regula restituirii în natură.

S-a susținut totodată ca hotărârea este confuză, plină de contradicții între considerente și dispozitiv, neexistând in mod evident o legătură logică intre acestea. Astfel, deși instanța de apel refuza cererea de restituire în natură a imobilului pe motiv ca acesta se afla în patrimoniul unei societăți privatizate integral, în mod paradoxal și în dezacord cu argumentația anterioară, recunoaște în cauză aplicabilitatea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Se afirmă că „în prezenta cauză, întrucât s-a stabilit că preluarea bunului s-a făcut fără titlu valabil, legea le recunoaște expres reclamanților, potrivit textului menționat anterior, calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea din imobil, situație în care, ca tehnică de redactare nu se mai impune a se constata prin decizie acest lucru, atâta timp cât dreptul de proprietate exista în patrimonial acestora”.

În raport de aceasta motivare a hotărârii atacate, recurenții susțin ca nu au primit răspunsurile la chestiunile relevante pentru cauza, respectiv: 1. dacă legea le recunoaște expres calitatea de proprietari pe care nu au pierdut-o niciodată, cum se justifică respingerea cererii de restituire în natură pe motiv că imobilul se afla la data apariției Legii nr. 10/2001 în patrimoniul paratei; 2. cum este posibil să se afirme că nu este necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești, când însuși textul de lege - art. 2 alin. (2) prevede în mod expres că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor prezentei legi”.

Cu privire la respingerea cererii completatoare, formulate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, pe motiv că nu se pot formula cereri noi în apel, recurenții au susținut că instanța în mod greșit au calificat-o ca fiind o cerere nouă. Cererea a fost formulată în temeiul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări intervenite în faza judecării recursului și, din acest motiv, nu poate fi privită ca o cerere noua.

Analizând criticile formulate in contextul circumstanțelor concrete ale cauzei pendinte, respectiv dispozițiilor legale care reglementează cauza recursului, Înalta Curtea va admite recursul, va casa în parte decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - păstrând dispozițiile deciziei privind admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii, pe cale de consecință, a acesteia - pentru considerentele ce urmează: Instanța de recurs, in cercetarea criticilor formulate, a avut in vedere dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, in temeiul cărora recurenții-reclamanți au susținut mai multe situații concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării apelurilor determinate de dispozițiile deciziei de casare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora - motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind astfel redat in cuprinsul deciziei instanței supreme; să se stabilească dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăților la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv, să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ - caracterul confuz,

plin de contradicții al hotărârii atacate (întrucât între considerente și dispozitiv nu exista o legătură logică), ignorarea dispozițiilor deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, si care trebuia sa constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidentei art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a acestuia cu alte dispoziții legale - art. 45 din Legea nr. 10/2001, situație juridică deja lămurită in accepțiunea recurenților-reclamanți. Cercetarea punctuala a acestor critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecata in recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 312-316 C. proc. civ. Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., coroborat cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ.

- Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii; Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Realizarea acestei situații-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune in mod necesar si obligația instanței de judecata de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cat, in cauza de fata, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii in apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. – iar, pe de alta parte, de limitele casării - in raport de conținutul explicit al deciziei de casare – respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Deși prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fără sa precizeze in mod explicit limitele casării, cu ocazia rejudecării, instanța fondului ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate in configurarea soluției pronunțate, sa stabilească aceste coordonate, in acest sens fiind edificatoare motivele invocate si considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând in acest fel, rejudecarea pricinii in fata instanței de apel s-a realizat in condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil in prima instanța si in căile de atac, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, la respectarea regulilor devoluțiunii in apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate - redarea situației de fapt si de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil. În plus, enunțarea considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obținut deja hotărârea judecătoreasca.

Toate aceste considerații de fapt si de drept redate in paragrafele anterioare au menirea sa justifice soluția propusa, respectiv admiterea recursului formulat, casarea in parte a deciziei instanței de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța.

Instanța de apel va trebui sa asigure, așadar, situația-premisa pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, in concret, stabilirea deplina a situației de fapt, si aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei pendinte (realizata deja, in mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci si prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsa in dispozitiv.

Așadar, instanța de apel trebuie sa stabilească partea din hotărârea de prima instanța ce se impune a fi conservata, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticata in apel, sa aibă in vedere care au fost limitele casării, așa cum acestea rezulta cu evidenta din cuprinsul deciziei instanței supreme, sa dea eficienta deplina chestiunilor de drept dezlegate de instanța suprema, dat fiind caracterul obligatoriu al acestora, sa stabilească pe deplin situația de fapt si de drept a imobilului in litigiu, in raport de care va interpreta si aplica dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenta a acestuia cu alte dispoziții legale.

Se justifica in contextul particular al cauzei pendinte, inclusiv ipoteza existentei unor motive contradictorii si străine de natura pricinii, in condițiile in care, instanța anterioara, împotriva unor norme exprese de procedura – art. 295 alin. (1) teza 1, cat si a unui text legal explicit de drept substanțial, art. 2 alin. (2) - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor – a apreciat ca nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanților din imobilul in litigiu.

În același sens, deși retine ca instanța suprema a stabilit ca preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, nu valorizează in nici un fel aceasta situație, prin raportare la chestiunea expresa pe care o avea de dezlegat in rejudecare, rezumându-se doar sa constate ca reclamanții nu au formulat cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea si ca acest fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună credință.

( pentru o astfel de ipoteza, raționamentul juridic ar fi trebuit sa conducă la ideea prezumției de legalitate a actului juridic, nicidecum la situația subdobanditorului de buna-credința) Este nevoie, așadar, de o preocupare reala din partea instanței de judecata de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu chestiunile pe care instanța suprema le-a ordonat spre a fi clarificate, cu susținerile părților - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanța, in mod argumentat - toata aceasta preocupare in scopul realizării unei judecați echitabile in sensul dispozițiilor legale interne si internaționale (prevederile art. 6 din CEDO).

În ceea ce privește cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, instanța in mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile exprese si imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi - scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicție. S-a reținut corect ca, după ce pricina a parcurs un întreg ciclu procesual, ca urmare a admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanții, în apel, printr-o cerere noua, au solicitat restituirea întregului imobil de la adresa menționată anterior, în raport de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere situația expusă anterior, instanța anterioara a apreciat in deplina legalitate că o atare solicitare reprezintă in sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Împrejurarea ca cererea supusa discuției părților a fost formulată în temeiul modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, modificări intervenite în faza judecării recursului, nu constituie un argument pertinent in favoarea opiniei recurenților-reclamanți, întrucât doar dispozițiile legii noi de procedura se aplica din momentul intrării lor in vigoare si proceselor in curs de judecata, nu si dispozițiile de drept substanțial ale unei legi speciale de reparație civila Pentru aceste motive, Înalta Curte va păstra soluția instanței anterioare de admitere a excepției inadmisibilității invocată de SC „C.H.” SA și, pe cale de consecință, respingerea cererii ca inadmisibilă. Pentru toate celelalte considerente de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanții L.O.

și B.V. împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești - Secția civilă, cauze cu minori și de familie, va casa in parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții L.O. și B.V. împotriva deciziei nr. 7 din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești - Secția civilă, cauze cu minori și de familie. Casează în parte decizia și trimite cauze spre rejudecare la aceeași instanță. Păstrează dispozițiile deciziei privind admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii, pe cale de consecință, a acesteia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.