ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5727/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O. și B.V. au chemat în judecată pe pârâta SC „C.P." SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de Consiliul de Administrație; să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de ½ din imobilul denumit ,,S." situat în Dealul Mărunțiș, Urlați, județul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de exploatare și, pe cale de consecință, restituirea acestora în natură. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a aparținut în întregime autorului reclamanților, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.

Au mai arătat reclamanții, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare a imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel că s-a impus promovarea acțiunii de față. Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii, necompetenței materiale a instanței, aceea a lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind puse în discuția părților și respinse, ca neîntemeiate în ședința publică din 21 mai 2002. Totodată, prin întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză APAPS București, motivat de faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat.

La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a APAPS București, solicitând instanței ca, în situația în care se va admite cererea reclamanților, să fie obligată prin aceeași hotărâre chemata în garanție să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar la prețul de circulație din momentul pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective. În motivarea cererii, s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca instituție implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri, în condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii cerințelor stabilite de actul normativ menționat anterior.

Chemata în garanție APAPS București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție, motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat. Intimata SC „C.P." SA a precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC „V." SA Urlați, a cărei introducere în cauză s-a solicitat, cerere încuviințată de instanță la aceleași termen.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, a admis în parte acțiunea; a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC „C.P." SA; a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de din imobilul compus din teren și construcțiile aflate pe acesta, situat în Dealul „Mărunțiș" Urlați, județul Prahova, cunoscut sub denumirea de „S.", așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. și schița de plan anexă la acesta. Prin aceeași hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a APAPS București și a fost obligată intimata SC „C.P." SA Ploiești să plătească reclamanților suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Sentința a fost atacată cu apel atât de reclamanți, cât și de intimata SC „C.P." SA Ploiești, care au considerat-o nelegală și netemeinică, iar prin decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părți. Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că, în mod judicios, instanțele au decis că hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de Administrație îmbracă forma unei dispoziții prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziție care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situație competența de soluționare a acțiunii revine secției civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței și a prematurității acțiunii.

Referitor la termenul de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția tardivității nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepția prescripției achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului . S-a considerat, totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi încălcat dispozițiile referitoare la reprezentare și principiul unanimității în materia acțiunii în revendicare, deoarece acțiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun și că aceasta nu este guvernată de prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanța de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, și, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, și dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În continuare, s-a arătat că instanța va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București și dacă B.R.M. este una și aceeași persoană cu B.R.M., autoarea recurentului-reclamant.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC „V." SA Urlați, deoarece din expertiza efectuată la instanța de fond a rezultat că această societate deține 14 ha de teren din imobilul în litigiu, iar în ceea ce privește recursul reclamanților, s-a considerat că el se impune a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1/2, solicitată de aceștia prin acțiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în precedent. Prin decizia civilă nr. 7 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii, invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii formulată de reclamanții L.O.

și B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanților L.O. și B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA Ploiești și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Prin aceeași decizie, s-a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. București și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei instanței de apei au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O. și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții L.O.

și B.V.; a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, păstrând dispozițiile deciziei cu privire la admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii pe cale de consecință a acesteia, reținând, în esență, următoarele. Din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 și art. 314 C. proc. civ.

- Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei situații-premisă, pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune în mod necesar și obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii în apel - art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. - iar, pe de altă parte, de limitele casării - în raport de conținutul explicit al deciziei de casare - respectiv, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai arătat de instanța supremă, că, deși, prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, instanța fondului, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate, în configurarea soluției pronunțate, să stabilească aceste coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate și considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând în acest fel, a reținut instanța de recurs, rejudecarea pricinii în față instanței de apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, s-a reținut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv ipoteza existenței unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, în condițiile în care, instanța de apel, împotriva unor norme exprese de procedură - art. 295 alin. (1) teza 1, cât și a unui text legal explicit de drept substanțial, art. 2 alin. (2) - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești, conform prevederilor" - a apreciat că nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanților din imobilul în litigiu.

În același sens, s-a reținut că, deși reține că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanța de apel nu a valorizat în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanții nu au formulat cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat privatizarea și că acest fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de bună-credință. În ceea ce privește cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a apreciat că instanța în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile exprese și imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi - scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicție. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ. Curtea de Apel Ploiești, Secția și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanții L.A.

și B.V.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilului compus din teren și construcții identificat prin raportul de expertiză și schița anexă P.D.; a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată. Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, întrucât instanța a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de apelanta - pârâtă SC C.H.

SA. Prin decizia nr. 80 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția inadmisibilității și a lipsei de interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 5/2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H. SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 46 pronunțată la data de 21 ianuarie 2003 de Tribunalul Prahova. Împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs SC C.H.

SA. Împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs pârâta. Prin decizia civilă nr. 2340 pronunțată la data de 29 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 și a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele. Recursurile declarate de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește hotărârile recurate, s-a constatat că instanța de apel, în soluționarea cauzei, era ținută de dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit art. 315 C. proc.

civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situației de fapt și stabilirea normelor legale incidente în speță, și, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin aceasta.

În rejudecare, instanța de apel, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să se conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunțate în recurs, în sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt și a normelor legale incidente în speță, a pronunțat hotărârile recurate, reținând, în privința apelului reclamantei L.A., că „rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că imobilul a fost preluat abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001", în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile în natură persoanei îndreptățite, și că, în cel de-al doilea ciclu procesual, în apel, potrivit deciziei instanței de recurs, au fost ignorate dispozițiile deciziei de casare, cu referire la decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil.

Cu privire la incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că terenul este situat în extravilan și deși textul de lege sus menționat arată că nu intră sub incidența legii terenurile situate în extravilanul localității la data preluării abuzive sau la data notificării, „totuși terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obținut în baza niciunei legi de reparație restituirea terenului în litigiu". Procedând astfel, instanța de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanțele de recurs și nu a rejudecat procesul în sensul și în limitele stabilite prin hotărârile pronunțate de instanța superioară, respectiv nu a arătat în considerentele deciziei motivele de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări și, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii.

Neîndeplinirea acestei cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel, raportat la prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situație face imposibilă analiza legalității deciziei, în raport de soluția pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului. De altfel, această hotărârea este nemotivată și pentru considerentul că instanța de apel, urmare a admiterii apelului reclamanților, schimbării sentinței apelate și restituirii către reclamanți a 1/2 din imobilul în litigiu în natură, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu APAPS București, cerere respinsă de prima instanță, fără să arate argumentele de fapt și de drept pentru care a menținut această soluție.

Cu privire la fondul litigiului, s-a constatat că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru soluționarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc. civ., așa cum s-a stabilit prin două decizii irevocabile pronunțate de către instanța de recurs, ceea ce a impus și soluțiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situația de fapt. În concret, instanța de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei, trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Prin urmare, potrivit acestui text de lege, instanța trebuia să verifice regimul juridic al imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege, întrucât pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar și nici să nu fi fost situat în extravilan atât la data preluării, cât și la data formulării notificării.

În al doilea rând, dacă se reținea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere trebuia să stabilească unitatea deținătoare a acestuia, iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî asupra naturii măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât atât prin criticile formulate în apel, cât și prin cele formulate în recurs, pârâta SC C.H.

SA Ploiești a susținut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, respectiv că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil. De apreciat că, în privința preluării imobilului de către stat, instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără titlu", vizând criticile formulate de recurenții reclamanți.

Tot cu privire la natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile în care se constata că acesta este deținut de o societate comercială integral privatizată și a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, devenit art. 29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanța de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile reparatorii în echivalent.

Prin urmare, instanța de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, în rejudecarea pricinii, a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, s-a constatat că este întemeiat, în raport și de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de instanță, din oficiu, pentru următoarele considerente: Excepțiile lipsei de interes în formularea cererii de completare dispozitiv și a inadmisibilității acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate, întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, această cerere a fost formulată în temeiul art. 281 2 C. proc.

civ., iar potrivit acestui text de lege oricare dintre părți poate formula o asemenea cerere, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic dintre aceasta și pârâtă să fie soluționat unitar, respectiv ca instanța să se pronunțe cu privire la toate cererile cu care a fost investită. Însă, cu privire la fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită, nr. 5 din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia și motivele pentru care se impune această soluție". Or, motivarea unei hotărâri, prin care instanța expune considerentele de fapt și de drept pentru care a adoptat soluția ce se regăsește în dispozitivul acesteia, face corp comun cu dispozitivul său.

De aceea, nu poate fi primită susținerea instanței de apel în sensul că motivarea căii de atac soluționată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 281 C. proc. civ., se regăsește în conținutul altei decizii și, din aceste considerentele, decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunțată de instanța de apel apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nepronunțarea instanței de apel asupra fondului apelului declarat de pârâta SC C.H. SA. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, a admis recursurile declarate de aceasta, a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse și va ține seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți, pentru justa soluționare a cauzei. Rejudecând cauza după casare, prin decizia civilă nr. 18 din 13 februarie 2013, a fost admis apelul declarat de reclamanții L.A. - în calitate de moștenitoare a defunctului L.O., și pârâta SC C.H. SA Ploiești, împotriva sentinței civile nr. 46 din 21 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC V. SA și intimatul chemat în garanție AVAS București și în consecință a fost schimbată în parte sentința în sensul că s-a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus din teren și construcții în punctul ,, S." situat în dealul Mărunțiș, Urlați, jud. Prahova.

S-a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar. S-a respins cererea de chemare în garanție a AVAS București. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Limitele primei dispoziții de casare vizează în exclusivitate modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27, devenind 29 din Legea nr. 10/2001, modificare declarată însă neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008.

În ceea ce privește stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat cu titlu sau fără titlu valabil, așa cum s-a menționat în decizia de casare, Curtea a reținut că s-a solicitat de către apelanți restituirea în natură deoarece acesta a intrat în posesia statului fără titlu valabil, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în această situație restituirea în natură este obligatorie fiind aplicabilă procedura prev. de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și nu cea prevăzută de art. 27 din aceeași lege. Aplicabilitatea art. 27 este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: preluarea imobilului cu titlu valabil și existența acestuia în patrimoniul unei societăți privatizate.

În cauza de față, prima condiție a art. 27 nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat de stat, în baza Decretului nr. 494/1956, care nu constituie titlu valabil, astfel că se impune restituirea în natură a acestuia, potrivit art. 21 din lege, deoarece art. 27 este de strictă aplicabilitate și constituie excepția de la regula restituirii în natură. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ – decizia nr. 661/2006, Decizia nr. 10173/2006 și decizia nr. 6461/2004. Decretul nr. 494/1956 nu constituie titlu valabil pentru stat pentru următoarele motive. Preluarea imobilului s-a făcut în baza decretului menționat mai sus prin intermediul Băncii de Stat pentru plata unor impozite, a unor datorii, în mod abuziv, deoarece foștii proprietari s-au aflat în imposibilitate de a-și exercita dreptul de apărare.

Astfel, autorul apelanților nu s-a încadrat în categoria proprietarilor care aveau datorii la bănci. Dovada de necontestat o constituie însăși adresa Băncii RPR - sucursala Urlați Cricov din 12 aprilie 1951, din care rezultă fără putință de tăgadă că la acea dată, V.D. (decedat la 15 ianuarie 1951), avea angajamente la bancă în sumă de 460.000 lei scadente la data de 31 decembrie 1950, dar avea în cramă 200 l țuică și de încasat 750.000 lei. Deci, așa cum susține și apelanta, nu numai că datoria băncii era acoperită, dar aceasta prin preluarea cramei a încasat nejustificat și diferența de bani pe care crama o avea de încasat, de 290.000 lei (750.000-460.000), precum și cei 200 l țuică. Dacă s-ar admite ca titlul cu care imobilul a fost preluat este decretul nr. 494/1956, ar însemna ca acesta să retroactiveze, deoarece din actele dosarului rezultă că imobilul a trecut în posesia statului în 1952, la data preluării de către Bancă, și nu la data emiterii decretului.

De asemenea, decretul mai sus menționat nu întrunește condițiile de publicitate, acesta nefiind publicat în M. Of. pentru a produce efecte juridice. Din actele dosarului rezultă de asemenea că autorul apelanților reclamanți nu mai era în viață la data preluării imobilului de către Bancă în 1952 și cu atât mai mult la data emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă din anul 1951. În aceste condiții nu se poate susține că statul are un titlu de proprietate conform art. 645 C. civ., pentru că statul intrând în stăpânirea imobilului fără titlu și în mod abuziv, nu a exercitat o posesie utilă în sensul disp. art. 1846-1847 vechiul C. civ. Pe linia dispozițiilor de casare, Curtea a verificat și incidența dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor ce pot fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001 și nu în baza legilor fondului funciar.

Pentru a fi exclus de la incidența Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar și reparația pentru preluarea abuzivă să se fi putut realiza în temeiul acestor acte normative (ICCJ - Decizia nr. 2512/2007). După cum rezultă din adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberată de Primăria oraș Urlați (aflată la fila 62) terenul revendicat este situat în intravilan și nu a fost revendicat potrivit dispozițiilor legii fondului funciar.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, acesta nu se aplică cauzei de față, fiindcă privatizarea pârâtei apelante s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sociale aparținând statului (contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25 noiembrie 1998), ceea ce implică o transmisiune cu titlu universal și nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45 vizând numai înstrăinările cu titlu particular. Se mai reține că art. 45 face referire la acte juridice de înstrăinare, acte care presupun orice acte translative de proprietate între vii sau pentru cauză de moarte, având ca obiect bunuri (ex.

vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donația, contractul de întreținere, legatul). Nu intră sub incidența dispozițiilor acestui articol operațiunile juridice de transformare a unor persoane juridice, deoarece pe de o parte în aceste cazuri operează o transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică dobânditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și persoana juridică transmițătoare, iar pe de altă parte, art. 45 alin. (2) vizează numai înstrăinările cu titlu particular.

Față de aceste considerente, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, Curtea constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) în sensul restituirii în natură, conform procedurii prevăzută de art. 21 alin. (1) și (2). Nu sunt aplicabile prevederile art. 29 din lege întrucât acestea se referă la imobile preluate cu titlu valabil și nici art. 45 întrucât vizează numai înstrăinările cu titlul particular, ori privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sociale ale statului, ceea ce implică o transmisiune universală sau cu titlu universal. În ceea ce privește chemarea în garanție a AVAS București s-au reținut următoarele.

Pe de o parte, AVAS nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamanți, deoarece nu există un raport juridic direct între aceste părți (AVAS fiind chemată în garanție de către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte, prin notificarea adresată pârâtei, cât și prin cererea adresată instanței s-a solicitat expres restituirea în natură a imobilului, iar a dispune în actuala fază procesuală acordarea de despăgubiri ar însemna o încălcare a principiului disponibilității. Potrivit dispozițiilor art. 296 și 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanții L.A.

- în calitate de moștenitoare a defunctului L.O., a schimbat, în parte, sentința în sensul că a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus din teren și construcții în punctul ,,S." situat în dealul Mărunțiș, Urlați, jud. Prahova, a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în garanție a AVAS București, cu menținerea restului dispozițiilor sentinței. Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC C.H. SA Ploiești. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la apelul formulat de către societatea recurentă, nemenționându-se în dispozitivul hotărârii ca se respinge apelul formulat de către SC C.H.

SA ci doar că se admite apelul formulat de reclamanți. De asemenea, nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel invocate de către societatea recurentă. În consecința, față de cele învederate mai sus, hotărârea pronunțată prin nerespectarea dispozițiilor legale este nula de drept, motiv pentru care solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în sensul de a se pronunța cu privire la apelul societății SC C.H. SA și la toate motivele formulate. În subsidiar, daca se va trece peste aceasta apărare, critică hotărârea judecătoreasca având în vedere dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

După încheierea a mai multor cicluri procesuale, instanța de casare prin decizia nr. 1416 din 03 martie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, confirmata și prin decizia nr. 2340 din 29 martie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus sa se stabilească daca parata este privatizata integral, se încadrează în categoria societăților la care se refera art. 29 din Legea nr. 10/2001, daca sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natura a imobilului, sa se verifice daca imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din lege. Instanța de apel trebuia să stabilească partea din hotărârea ce se impune a fi conservata pe temeiul puterii de lucru judecat.

Față de dispozițiile instanței de casare, instanța de apel investita cu soluționarea apelurilor trebuia sa respecte întrutotul aceste incidente legale trasate de către amintita instanța. Astfel, față de situația învederată, instanța de apel se rezuma a preciza ca „din decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție rezulta ca imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, astfel ca nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, indiferent de destinație, imobilele care sunt deținute la data intrării în vigoarea a prezentei legi de o regie autonoma, o societate sau companie naționala, o societate comerciala la care statul sau autoritatea administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatista sau de orice alta persoana juridica de public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natura.

Or, având în vedere linia trasata de către instanța de casare, instanța de apel trebuia sa stabilească prin prisma dispoziției art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca imobilul a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este privatizata integral. Ignorând aceasta situație, instanța de apel, nu înțelege a se mai apleca asupra condițiilor obligatorii ce trebuie îndeplinite, conform art. 29 din legea nr. 10/2001, și afirma ca instanța de casare a stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu valabil. În urma administrării probatoriilor în cauza a solicitat a se constata ca imobilul a fost preluat cu titlu valabil și ca societatea este privatizata. Cu privire la titlul valabil urmează sa se constatate faptul ca în baza procesului verbal din data de 21 iulie 1956 s-a procedat la trecerea imobilului în proprietatea Întreprinderii Vinalcool Ploiești, în baza H.C.M.

1662/1952 și 2654/1953, ca urmare a unor datorii restante și neachitate către BPR. Trecerea imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil, întrucât imobilul nu a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, ci a fost confiscat de Bancă în 1952, predat GAS - Gospodăria Agricolă de Stat, situație pentru care în 1956 s-a emis Decretul nr. 494/1956, prin care imobilele confiscate de Bancă erau date în folosința unităților de stat. Această situație este confirmată de adresele: nr. 1102 din 20 noiembrie 2003 eliberată de Arhivele Statului-fila 18 dos. recurs, adresa nr. 1842 din 12 aprilie 2005 eliberată de Agenția de Cadastru Ploiești, și reconfirmat recent prin adresa nr. 2985 din 1 septembrie 2006 eliberată de Primăria Urlați și extrasul din Repertoarul privind Decretul 494 eliberat tot de Primăria Urlați, aceste din urmă două acte fiind depuse la dosarul cauzei.

Faptul că la dosarul cauzei există, depusă de către intimații reclamanți, o adeverință din aprilie 1951 emisă de Banca RPR prin care se arată că „din informații" rezultă că pentru anul 1950 D.V. își acoperise debitul de 460.000 lei din producția de vin recoltată în 1950, nu este de natură a înlătura posibilitatea angajării unei alte datorii pentru anul 1951. Fapt cert este că imobilul a fost preluat în 1952 de Bancă, or, debitul stins era confirmat doar pentru anul 1950. În urma înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și la care s-a făcut referire atât prin prezentul cât și în toate ciclurile procesuale, rezulta fără putința de tăgada faptul ca imobilul a fost preluat de la autorul reclamantei de Banca de Stat pentru neplata datoriilor, preluare care nu poate fi calificata drept abuziva.

Pe cale de consecința, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei și învederate mai sus, poate fi înlăturata afirmația „ca autorul apelanților reclamanții nu mai era în viața la data preluării imobilului de către Banca în 1952 și cu atât mai mult la data emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă din anul 1951„. De asemenea, din motivarea deciziei rezulta ca instanța de apel retine faptul ca „datoria băncii era acoperita, dar aceasta a preluat crama nejustificat și diferența de diferența de banii. Nu s-a făcut dovada achitării de către autorul reclamanților a datoriei către banca ( nu pentru anul 1950, ci pentru anii următorii) și nici de către moștenitorii acestora (deși exista un testament în favoarea lor), instanța de fond făcând simple supoziții fără suport de fapt și de drept.

Prin decizia atacata instanța arata faptul ca decretul nr. 494/1956 nu constituie titlu valabil pentru stat „întrucât foștii proprietari s-au aflat în imposibilitatea de a se apară față de neplata datoriilor,, și ca acest decret nu a fost publicat. Nici aceasta apreciere nu poate fi reținuta întrucât nu este fundamenta. Nu s-a precizat de către instanța, de unde rezulta împrejurarea ca acest decret nu a fost publicat în condițiile în care societatea recurentă a formulat adrese la toate instituțiile abilitatei adrese și răspunsuri ce au fost depuse la dosar și la care nu s-a făcut vreo referire din care nu ar rezulta daca a fost publicat sau nu acest decret. În alta ordine de idei, referitor la imobilele ce cad sub incidența menționatei legi denumite generic „imobile preluate în mod abuziv", din economia textelor rezultă care sunt atât cele preluate cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil.

În acest sens, art. 2 din lege, enunțând ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, evidențiază la art. 1 situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Cu referire la cazul în speță, apreciază că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil, deoarece dispozițiile actelor normative invocate mai sus, nu contraveneau Constituției și reglementărilor internaționale la care România era parte. Pe cale de consecința s-a făcut dovada ca acest imobil a fost preluat în baza unui titlu valabil.

Cu privire la faptul ca societatea recurentă este privatizata urmează a se constata ca în urma probatoriul administrat în cauza rezulta fără putința de tăgada acest fapt. Adresa emisa de Oficiul Registrul Comerțului privind furnizarea de informații despre societatea recurentă confirma ca la data de 14 februarie 2001 societatea deținea capital privat de 100%. Adresa emisa de către Depozitarul Central al Bursei de valori București confirma ca la data intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, societatea deținea capital privat 100 %, fapt ce rezultă și din contractul de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietatea Statului (fila 29 dosar nr. 2600/2003). Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, parata SC C.H.

SA, era integral privatizata. Față de aceasta situație statuata și dovedita, cererea de chemare în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este fondata, în sensul obligării acestei autorități la plata de despăgubiri în raport de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/ 2001. Este cert ca AVAS - succesoare legala a APAPS, entitatea ce a efectuat privatizarea paratei are calitate procesuala pasiva în cauza, calitate care decurge din competentele sale legale de a emite decizia în condițiile Legii nr. 10/2001 cu propuneri de acordare a masurilor reparatorii în echivalent, respectiv a despăgubirilor în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. Aceasta atribuție funcționala, expres reglementata de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 se coroborează cu elementele de drept substanțial ale legii privitoare la modalitățile de reparație.

Mai mult decât atât instanța de apel respinge cererea de chemare în garanție având în vedere și faptul ca a formulat doar cerere de restituire în natura deși, la dosarul cauzei exista un răspuns al AVAS către reclamantul L., precum ca se afla în curs de soluționare și cererea de despăgubiri. O eventuala respingerea a cererii de chemare în garanție a AVAS ar fi vădit nelegală și netemeinică, pe considerentul că Legea nr. 99/1999 permite acordarea de despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile. Această prevedere nu constituie un impediment, un act prohibitiv pentru admiterea unei cereri de chemare în garanție, aceasta fiind în spiritul Legii nr. 10/2001. Prin prisma motivele de fapt și drept, instanța ar fi trebuit sa admită apelul societății recurente, sa constatate faptul ca preluarea imobilului s-a făcut în baza unui titlu valabil, ca societatea era privatizata, și să admită cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.

În ceea ce privește verificarea daca imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din lege, recurenta este de părere că acesta este situat în extravilanul localității și ca face obiectul legii nr. 18/1991. Instanța de apel retine împrejurarea ca din adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberata de către Primăria Orașului Urlați, rezulta ca terenul revendicat este situat în intravilan și nu a fost revendicat potrivit dispozițiilor legii fondului funciar. Or, instanța nu a verificat și adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de către Primăria Orașului Urlați si care a fost depusa la dosarul cauzei.

Din aceasta adresa rezulta ca terenul și construcțiile aflate pe el au fost preluat în baza decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlați, prin BRPR de la D.V., având categoria de folosința curți-construcții situat în extravilan, și ca acest teren a fost introdus în intravilanul orașului conform PUC din 1999. Or, față de aceasta împrejurare precum și față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezulta ca la data preluării imobilului aceasta se afla în extravilanul localității, motiv pentru care avea posibilitatea formulării unei cererii în baza altor acte normative. Cu privire la autoritatea de lucru judecat, aceasta nu privea stabilirea preluării imobilului în mod abuziv, ci doar excepțiile invocate.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate în cauză referitoare la valoarea investițiilor făcute de societate, care se ridică la 1.265.842.572 lei, față de valoare inițială a construcției, raportat la anul 1998, înainte de privatizarea societății, când construcția valora doar 60.465.303 lei. Au dovedit în acest fel că s-au făcut transformări esențiale la respectivul imobil, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în cauză neputând fi dispusă restituirea în natură, singura soluție valabilă și legală fiind acordarea de despăgubiri de către instituția implicată în privatizare, respectiv AVAS București.

În consecința, instanța de apel, nu s-a pronunțat cu privire la toate apelurile, formulate în cauza, hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura și înțelesul lămurit al acestuia, este lipsita de temei legal, dându-se cu o aplicarea greșita a legii. În consecință solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea la instanța de apel, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea contestației ca netemeinica și nefondata. Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare. Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește primul motiv de recurs prin care se susține faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului formulat de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a analizat în cadrul considerentelor deciziei atacate motivele de apel formulate de către pârâtă la data de 24 februarie 2003, care mai rămăseseră nesoluționate prin raportare la deciziile de casare anterioare și la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 46/2003 pârâta a formulat critici cu privire la soluționarea apărărilor privind inadmisibilitatea contestației, necompetența materială a instanței, excepția lipsei calității procesuale active, prescripția achizitivă, încadrarea imobilului în prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, netemeinicia aprecierii neîncadrării în prevederile art. 27 și art. 46, ținând cont că pârâta este o societate privatizată, nelegalitatea restituirii în natură raportat la faptul că imobilul a fost transformat, netemeinicia respingerii cererii de chemare în garanție. Prin decizia civilă nr. 7864/2006 a ICCJ prin care a fost casată cu trimitere spre rejudecare decizia nr. 108/2003 au fost considerate neîntemeiate criticile din apelul pârâtei referitoare la inadmisibilitatea (prematuritatea) contestației, necompetența materială a primei instanțe, excepția prescripției achizitive, excepția lipsei calității procesuale active.

Prin decizia atacată prin prezentul recurs instanța de apel a analizat modalitatea de preluare a imobilului de către stat și încadrarea în dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29), art. 45 (fost 46), art. 21 alin. (1) și (2), a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, referindu-se și la cererea de chemare în garanție a AVAS. În consecință, având în vedere că pârâtei nu i s-a produs o vătămare prin nemenționarea în mod expres în dispozitiv a respingerii apelului declarat de aceasta, motivele sale de apel fiind analizate în fapt, cu distincțiile menționate anterior, ținând cont și de durata prezentului litigiu care a suportat mai multe casări până în prezent, Înalta Curte constată că nu se impune intervenirea unei noi casări pentru motivul invocat de către pârâtă.

Referitor la critica privind aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, raportat la faptul că din adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de către Primăria Orașului Urlați rezulta ca terenul și construcțiile aflate pe el au fost preluat în baza decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlați, prin BRPR de la D.V., având categoria de folosința curți-construcții, situate în extravilan, și ca acest teren a fost introdus în intravilanul orașului conform PUC din 1999, Înalta Curte a constatat că această susținere, chiar dacă ar fi reală nu ar mai putea duce la constatarea inadmisibilității notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința soluționării cererii de către comisiile reglementate de legile fondului funciar, având în vedere că potrivit noilor dispoziții ale Legii nr. 165/2013, art. 43, ”cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al art. 34 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, care vizează teren cu categoria de curți-construcții, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se transmit comisiilor constituite pe lângă autoritățile publice locale pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în vederea soluționării.” În ceea ce privește consecințele faptului că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pârâta SC C.H.

SA era o societate comercială integral privatizată, fapt constatat de către instanța de apel și necontestat în cursul judecății prezentului recurs, Înalta Curte a reținut următoarele. Instanța de apel a constatat preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză SC C.H. SA societate în proprietatea căreia se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situație care ar reieși din dispoziț