ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5727/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5727/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanții L.O. și B.V.

au chemat în judecată pe pârâta SC „C.P." SA, solicitând ca prin sentința

ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 14 din 11 decembrie 2001

emisă de Consiliul de Administrație; să se constate dreptul lor de proprietate

asupra cotei de ½ din imobilul denumit ,,S." situat în Dealul

Mărunțiș, Urlați, județul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu

dependințele lui, instalațiile, clădirile, uneltele de exploatare și, pe cale

de consecință, restituirea acestora în natură.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că imobilul a aparținut în întregime autorului

reclamanților, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică

în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.

Au mai arătat

reclamanții, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deținătoare a

imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel

că s-a impus promovarea acțiunii de față.

Prin întâmpinarea

formulată, intimata a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii,

necompetenței materiale a instanței, aceea a lipsei calității procesuale active

a reclamanților, precum și excepția privind prescripția achizitivă, toate fiind

puse în discuția părților și respinse, ca neîntemeiate în ședința publică din

21 mai 2002.

Totodată, prin

întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză APAPS București, motivat

de faptul că societatea deținătoare a imobilului s-a privatizat.

La data de 21 mai 2002,

intimata a formulat cerere de chemare în garanție a APAPS București, solicitând

instanței ca, în situația în care se va admite cererea reclamanților, să fie

obligată prin aceeași hotărâre chemata în garanție să restituie valoarea

bunului ce face obiectul prezentului dosar la prețul de circulație din momentul

pronunțării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective.

În motivarea cererii,

s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 și art. 46

din Legea nr. 10/2001 și, în atare situație, nu are calitate procesuală în

cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său,

singura soluție pe care instanța o poate da fiind aceea de obligare a APAPS, ca

instituție implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri, în

condițiile în care reclamanții fac dovada îndeplinirii cerințelor stabilite de

actul normativ menționat anterior.

Chemata în garanție

APAPS București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de chemare în garanție,

motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de

vânzare-cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin

executarea unor hotărâri definitive și irevocabile, care obligă la restituirea

în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat. Intimata

SC „C.P." SA a precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din

terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în

administrarea SC „V." SA Urlați, a cărei introducere în cauză s-a

solicitat, cerere încuviințată de instanță la aceleași termen.

După administrarea

probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 46 din 21 ianuarie

2003, a admis în parte acțiunea; a anulat hotărârea nr. 14 din 11 decembrie

2001 emisă de intimata SC „C.P." SA; a constatat dreptul de proprietate al

contestatorilor pentru cota de din imobilul compus din teren și construcțiile

aflate pe acesta, situat în Dealul „Mărunțiș" Urlați, județul Prahova,

cunoscut sub denumirea de „S.", așa cum a fost identificat prin raportul

de expertiză topometrică P.D. și schița de plan anexă la acesta.

Prin aceeași

hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a

imobilului, instalațiilor și obiectelor de inventar, s-a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție a APAPS București și a fost

obligată intimata SC „C.P." SA Ploiești să plătească reclamanților suma de

5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Sentința a fost

atacată cu apel atât de reclamanți, cât și de intimata SC „C.P." SA

Ploiești, care au considerat-o nelegală și netemeinică, iar prin decizia civilă

nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de părți.

Împotriva deciziei

mai sus menționate au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate,

iar prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia civilă nr. 108 din

13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Pentru a dispune

astfel, Înalta Curte a reținut că, în mod judicios, instanțele au decis că

hotărârea nr. 14 din 11 decembrie 2001 a Consiliului de Administrație îmbracă

forma unei dispoziții prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziție

care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001,

iar în atare situație competența de soluționare a acțiunii revine secției

civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel

neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței și a prematurității

acțiunii.

Referitor la termenul

de promovare a contestației, s-a menționat că aceasta se încadrează în

intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepția

tardivității nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepția prescripției

achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea

statului .

S-a considerat,

totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi

încălcat dispozițiile referitoare la reprezentare și principiul unanimității în

materia acțiunii în revendicare, deoarece acțiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001,

care derogă de la dreptul comun și că aceasta nu este guvernată de prevederile art.

480 și următoarele C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a

apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanța

de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată

integral, se încadrează în societățile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată, și, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se

impune restituirea în natură, și dacă imobilul se încadrează în prevederile art.

8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, s-a

arătat că instanța va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de

chemare în garanție a A.V.A.S. București și dacă B.R.M. este una și aceeași

persoană cu B.R.M., autoarea recurentului-reclamant.

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a SC „V." SA Urlați, deoarece din expertiza efectuată la instanța

de fond a rezultat că această societate deține 14 ha de teren din imobilul în

litigiu, iar în ceea ce privește recursul reclamanților, s-a considerat că el

se impune a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1/2,

solicitată de aceștia prin acțiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse

în precedent.

Prin decizia civilă nr.

7 din 19 ianuarie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Ploiești a

admis excepția inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii, invocată de

SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acțiunii

formulată de reclamanții L.O. și B.V., a respins ca nefondat apelul

reclamanților L.O. și B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA Ploiești și a

schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Prin aceeași decizie,

s-a menținut restul dispozițiilor sentinței, privind respingerea cererii de

chemare în garanție a A.V.A.S. București și s-a luat act că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei

instanței de apei au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanții L.O.

și B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin decizia civilă nr.

1416 din 3 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții L.O. și B.V.; a

casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

păstrând dispozițiile deciziei cu privire la admiterea excepției

inadmisibilității cererii completatoare a acțiunii și respingerii pe cale de

consecință a acesteia, reținând, în esență, următoarele.

Din conținutul

normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art.

313 și art. 314 C. proc. civ. - Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște

asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată

numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost

deplin stabilite - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea

situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce

înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de jurisprudență,

dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a

dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei situații-premisă,

pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, presupune în mod necesar și

obligația instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele

alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din

operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile

raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față,

limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluțiunii

în apel - art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - iar, pe de altă parte, de limitele

casării - în raport de conținutul explicit al deciziei de casare - respectiv,

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai arătat de

instanța supremă, că, deși, prin decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006,

înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat

decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, instanța fondului, cu

ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice

neregularitate, în configurarea soluției pronunțate, să stabilească aceste

coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate și

considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv

dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând în acest

fel, a reținut instanța de recurs, rejudecarea pricinii în față instanței de

apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut

de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform

căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație

privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația

de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, s-a

reținut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv

ipoteza existenței unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, în

condițiile în care, instanța de apel, împotriva unor norme exprese de procedură

- art. 295 alin. (1) teza 1, cât și a unui text legal explicit de drept

substanțial, art. 2 alin. (2) - „persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data

preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești, conform prevederilor" - a apreciat că nu se mai impune a se

constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le

revenea reclamanților din imobilul în litigiu.

În același sens, s-a

reținut că, deși reține că instanța supremă a stabilit că preluarea bunului în

proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanța de apel nu a valorizat

în niciun fel această situație, prin raportare la chestiunea expresă pe care o

avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanții nu

au formulat cerere care să vizeze desființarea actului prin care s-a realizat

privatizarea și că acest fapt plasează pârâta în poziția unui subdobânditor de

bună-credință.

În ceea ce privește

cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 30 aprilie 2007, în

fața instanței de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a

apreciat că instanța în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare

la dispozițiile exprese și imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. - în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi - scopul

acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de

jurisdicție. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate

fi formulată pentru prima dată în fața instanței de apel și nici nu poate fi

considerată o majorare a pretențiilor inițiale, deoarece nu se încadrează în

cerințele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel

Ploiești, Secția și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 5

din 19 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanții L.A. și B.V.; a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură

a 1/2 din imobilului compus din teren și construcții identificat prin raportul

de expertiză și schița anexă P.D.; a luat act că s-a renunțat la capătul de

cerere privind restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar;

a menținut restul dispozițiilor sentinței și a luat act că se vor solicita

cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Prin cererea

înregistrată la această instanță la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a

solicitat completarea dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011,

întrucât instanța a omis să se pronunțe asupra apelului declarat de apelanta -

pârâtă SC C.H. SA.

Prin decizia nr. 80

din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins excepția inadmisibilității și a lipsei de

interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a

dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Ploiești formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului

deciziei civile nr. 5/2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în sensul că

respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H. SA Ploiești

împotriva sentinței civile nr. 46 pronunțată la data de 21 ianuarie 2003 de

Tribunalul Prahova.

Împotriva deciziei nr.

5 din 19 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat

recurs SC C.H. SA.

Împotriva deciziei nr.

80 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs

pârâta.

Prin decizia civilă nr.

2340 pronunțată la data de 29 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursurile declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din

19 ianuarie 2011 și a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunțate de Curtea

de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care le casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând

următoarele.

Recursurile declarate

de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

hotărârile recurate, s-a constatat că instanța de apel, în soluționarea cauzei,

era ținută de dezlegările obligatorii date prin decizia nr. 1416 din 3 martie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, potrivit art. 315

C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru

stabilirea corectă a situației de fapt și stabilirea normelor legale incidente

în speță, și, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin aceasta.

În rejudecare,

instanța de apel, prin decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să se

conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunțate în recurs, în

sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a

situației de fapt și a normelor legale incidente în speță, a pronunțat

hotărârile recurate, reținând, în privința apelului reclamantei L.A., că

„rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție că imobilul a fost

preluat abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001",

în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile în natură

persoanei îndreptățite, și că, în cel de-al doilea ciclu procesual, în apel,

potrivit deciziei instanței de recurs, au fost ignorate dispozițiile deciziei

de casare, cu referire la decizia pronunțată în recurs în primul ciclu

procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu

valabil.

Cu privire la

incidența art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că terenul este

situat în extravilan și deși textul de lege sus menționat arată că nu intră sub

incidența legii terenurile situate în extravilanul localității la data

preluării abuzive sau la data notificării, „totuși terenul în litigiu face

obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obținut în baza

niciunei legi de reparație restituirea terenului în litigiu".

Procedând astfel,

instanța de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanțele de recurs și

nu a rejudecat procesul în sensul și în limitele stabilite prin hotărârile

pronunțate de instanța superioară, respectiv nu a arătat în considerentele

deciziei motivele de fapt și de drept pentru care nu a respectat aceste

dezlegări și, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările

pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii. Neîndeplinirea

acestei cerințe legale, a motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel, raportat

la prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO, constituie

motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această

situație face imposibilă analiza legalității deciziei, în raport de soluția

pronunțată prin aceasta, în calea de atac a recursului.

De altfel, această

hotărârea este nemotivată și pentru considerentul că instanța de apel, urmare a

admiterii apelului reclamanților, schimbării sentinței apelate și restituirii

către reclamanți a 1/2 din imobilul în litigiu în natură, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu APAPS București, cerere

respinsă de prima instanță, fără să arate argumentele de fapt și de drept

pentru care a menținut această soluție.

Cu privire la fondul

litigiului, s-a constatat că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea

imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru

soluționarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc. civ., așa cum s-a stabilit

prin două decizii irevocabile pronunțate de către instanța de recurs, ceea ce a

impus și soluțiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în

primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situația

de fapt.

În concret, instanța

de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei,

trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să

stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispozițiile art.

8 alin. (1) din acest act normativ.

Prin urmare, potrivit

acestui text de lege, instanța trebuia să verifice regimul juridic al

imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege,

întrucât pentru a intra sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să

nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar și nici să nu fi fost situat în

extravilan atât la data preluării, cât și la data formulării notificării.

În al doilea rând,

dacă se reținea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001,

instanța de trimitere trebuia să stabilească unitatea deținătoare a acestuia,

iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî asupra naturii

măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții, respectiv

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,

trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de

stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult cu cât atât prin

criticile formulate în apel, cât și prin cele formulate în recurs, pârâta SC C.H.

SA Ploiești a susținut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, respectiv că imobilul a

fost preluat de stat cu titlu valabil.

De apreciat că, în

privința preluării imobilului de către stat, instanța de recurs în cel de-al

doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din

considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără

titlu", vizând criticile formulate de recurenții reclamanți.

Tot cu privire la

natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile în care

se constata că acesta este deținut de o societate comercială integral

privatizată și a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente

prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că

modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, devenit art.

29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate

neconstituționale prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. În

subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanța

de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile reparatorii

în echivalent.

Prin urmare, instanța

de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, în

rejudecarea pricinii, a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314

C. proc. civ.

În ceea ce privește

recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploiești împotriva deciziei nr. 80 din

21 martie 2011, pronunțată de aceeași instanță, s-a constatat că este

întemeiat, în raport și de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., invocat de instanță, din oficiu, pentru următoarele

considerente:

Excepțiile lipsei de

interes în formularea cererii de completare dispozitiv și a inadmisibilității

acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate,

întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, această cerere a fost

formulată în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., iar potrivit acestui

text de lege oricare dintre părți poate formula o asemenea cerere, pe de o

parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic

dintre aceasta și pârâtă să fie soluționat unitar, respectiv ca instanța să se

pronunțe cu privire la toate cererile cu care a fost investită.

Însă, cu privire la

fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei

decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită,

nr. 5 din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia și

motivele pentru care se impune această soluție".

Or, motivarea unei

hotărâri, prin care instanța expune considerentele de fapt și de drept pentru

care a adoptat soluția ce se regăsește în dispozitivul acesteia, face corp

comun cu dispozitivul său.

De aceea, nu poate fi

primită susținerea instanței de apel în sensul că motivarea căii de atac

soluționată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 281 C.

proc. civ., se regăsește în conținutul altei decizii și, din aceste

considerentele, decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunțată de instanța de apel

apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce

echivalează cu nepronunțarea instanței de apel asupra fondului apelului

declarat de pârâta SC C.H. SA.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza

celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, a admis recursurile

declarate de aceasta, a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va ține seama de celelalte critici formulate de

pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse și va ține

seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți, pentru justa

soluționare a cauzei.

Rejudecând cauza după

casare, prin decizia civilă nr. 18 din 13 februarie 2013, a fost admis apelul

declarat de reclamanții L.A. - în calitate de moștenitoare a defunctului L.O.,

și pârâta SC C.H. SA Ploiești, împotriva sentinței civile nr. 46 din 21

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu

intimata-pârâtă SC V. SA și intimatul chemat în garanție AVAS București și

în consecință a fost schimbată în parte sentința în sensul că s-a dispus

restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus din teren și construcții în

punctul ,, S." situat în dealul Mărunțiș, Urlați, jud. Prahova. S-a luat

act că s-a renunțat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalațiilor

și obiectelor de inventar. S-a respins cererea de chemare în garanție a AVAS

București. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Limitele primei

dispoziții de casare vizează în exclusivitate modificările aduse prin Legea nr.

247/2005, art. 27, devenind 29 din Legea nr. 10/2001, modificare declarată însă

neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008.

În ceea ce privește

stabilirea modalității de preluare a imobilului de către stat cu titlu sau fără

titlu valabil, așa cum s-a menționat în decizia de casare, Curtea a reținut că

s-a solicitat de către apelanți restituirea în natură deoarece acesta a intrat

în posesia statului fără titlu valabil, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în această situație restituirea în natură este obligatorie fiind

aplicabilă procedura prev. de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și

nu cea prevăzută de art. 27 din aceeași lege.

Aplicabilitatea art. 27

este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume:

preluarea imobilului cu titlu valabil și existența acestuia în patrimoniul unei

societăți privatizate.

În cauza de față,

prima condiție a art. 27 nu este îndeplinită, imobilul fiind preluat de stat,

în baza Decretului nr. 494/1956, care nu constituie titlu valabil, astfel că se

impune restituirea în natură a acestuia, potrivit art. 21 din lege, deoarece art.

27 este de strictă aplicabilitate și constituie excepția de la regula

restituirii în natură. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ – decizia nr. 661/2006,

Decizia nr. 10173/2006 și decizia nr. 6461/2004.

Decretul nr. 494/1956

nu constituie titlu valabil pentru stat pentru următoarele motive.

Preluarea imobilului

s-a făcut în baza decretului menționat mai sus prin intermediul Băncii de Stat

pentru plata unor impozite, a unor datorii, în mod abuziv, deoarece foștii

proprietari s-au aflat în imposibilitate de a-și exercita dreptul de apărare.

Astfel, autorul

apelanților nu s-a încadrat în categoria proprietarilor care aveau datorii la

bănci. Dovada de necontestat o constituie însăși adresa Băncii RPR - sucursala

Urlați Cricov din 12 aprilie 1951, din care rezultă fără putință de tăgadă că

la acea dată, V.D. (decedat la 15 ianuarie 1951), avea angajamente la bancă în

sumă de 460.000 lei scadente la data de 31 decembrie 1950, dar avea în cramă

200 l țuică și de încasat 750.000 lei.

Deci, așa cum susține

și apelanta, nu numai că datoria băncii era acoperită, dar aceasta prin

preluarea cramei a încasat nejustificat și diferența de bani pe care crama o

avea de încasat, de 290.000 lei (750.000-460.000), precum și cei 200 l țuică.

Dacă s-ar admite ca

titlul cu care imobilul a fost preluat este decretul nr. 494/1956, ar însemna

ca acesta să retroactiveze, deoarece din actele dosarului rezultă că imobilul a

trecut în posesia statului în 1952, la data preluării de către Bancă, și nu la

data emiterii decretului.

De asemenea, decretul

mai sus menționat nu întrunește condițiile de publicitate, acesta nefiind

publicat în M. Of. pentru a produce efecte juridice.

Din actele dosarului

rezultă de asemenea că autorul apelanților reclamanți nu mai era în viață la

data preluării imobilului de către Bancă în 1952 și cu atât mai mult la data

emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă din anul 1951.

În aceste condiții nu

se poate susține că statul are un titlu de proprietate conform art. 645 C. civ.,

pentru că statul intrând în stăpânirea imobilului fără titlu și în mod abuziv,

nu a exercitat o posesie utilă în sensul disp. art. 1846-1847 vechiul C. civ.

Pe linia

dispozițiilor de casare, Curtea a verificat și incidența dispozițiile art.

8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținându-se că imobilul în litigiu se

încadrează în categoria celor ce pot fi revendicate în baza Legii nr. 10/2001

și nu în baza legilor fondului funciar.

Pentru a fi exclus de

la incidența Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiectul de

reglementare al legilor fondului funciar și reparația pentru preluarea abuzivă

să se fi putut realiza în temeiul acestor acte normative (ICCJ - Decizia nr. 2512/2007).

După cum rezultă din

adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberată de Primăria oraș Urlați (aflată

la fila 62) terenul revendicat este situat în intravilan și nu a fost

revendicat potrivit dispozițiilor legii fondului funciar.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, acesta nu se

aplică cauzei de față, fiindcă privatizarea pârâtei apelante s-a făcut prin

transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sociale aparținând

statului (contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 796 din 25

noiembrie 1998), ceea ce implică o transmisiune cu titlu universal și nu a

reprezentat o formă de înstrăinare a bunurilor imobile, art. 45 vizând numai

înstrăinările cu titlu particular.

Se mai reține că art.

45 face referire la acte juridice de înstrăinare, acte care presupun orice acte

translative de proprietate între vii sau pentru cauză de moarte, având ca

obiect bunuri (ex. vânzarea-cumpărarea, schimbul, darea în plată, donația,

contractul de întreținere, legatul).

Nu intră sub

incidența dispozițiilor acestui articol operațiunile juridice de transformare a

unor persoane juridice, deoarece pe de o parte în aceste cazuri operează o

transmisiune universală sau cu titlu universal către persoana juridică

dobânditoare, care rămâne ținută de aceleași drepturi și obligații ca și

persoana juridică transmițătoare, iar pe de altă parte, art. 45 alin. (2)

vizează numai înstrăinările cu titlu particular.

Față de aceste

considerente, întrucât imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil,

Curtea constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2) în

sensul restituirii în natură, conform procedurii prevăzută de art. 21 alin. (1)

și (2).

Nu sunt aplicabile

prevederile art. 29 din lege întrucât acestea se referă la imobile preluate cu

titlu valabil și nici art. 45 întrucât vizează numai înstrăinările cu titlul

particular, ori privatizarea pârâtei s-a făcut prin transferul dreptului de

proprietate asupra acțiunilor sociale ale statului, ceea ce implică o

transmisiune universală sau cu titlu universal.

În ceea ce privește

chemarea în garanție a AVAS București s-au reținut următoarele.

Pe de o parte, AVAS

nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamanți, deoarece nu există un

raport juridic direct între aceste părți (AVAS fiind chemată în garanție de

către societatea pârâtă), iar, pe de altă parte, prin notificarea adresată

pârâtei, cât și prin cererea adresată instanței s-a solicitat expres

restituirea în natură a imobilului, iar a dispune în actuala fază procesuală

acordarea de despăgubiri ar însemna o încălcare a principiului

disponibilității.

Potrivit dispozițiilor

art. 296 și 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanții L.A.

- în calitate de moștenitoare a defunctului L.O., a schimbat, în parte,

sentința în sensul că a dispus restituirea în natură a 1/2 din imobilul compus

din teren și construcții în punctul ,,S." situat în dealul Mărunțiș,

Urlați, jud. Prahova, a luat act că s-a renunțat la capătul de cerere privind

restituirea în natură a instalațiilor și obiectelor de inventar și, pe cale de

consecință, a respins cererea de chemare în garanție a AVAS București, cu

menținerea restului dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC C.H. SA Ploiești.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

Instanța de apel a omis

să se pronunțe cu privire la apelul formulat de către societatea recurentă, nemenționându-se

în dispozitivul hotărârii ca se respinge apelul formulat de către SC C.H. SA ci

doar că se admite apelul formulat de reclamanți. De asemenea, nu s-a

pronunțat cu privire la motivele de apel invocate de către societatea recurentă.

În consecința, față de

cele învederate mai sus, hotărârea pronunțată prin nerespectarea

dispozițiilor legale este nula de drept, motiv pentru care solicită admiterea

recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în sensul de

a se pronunța cu privire la apelul societății SC C.H. SA și la toate

motivele formulate.

În subsidiar, daca se

va trece peste aceasta apărare, critică hotărârea judecătoreasca având în

vedere dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

După încheierea a mai

multor cicluri procesuale, instanța de casare prin decizia nr. 1416 din 03

martie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, confirmata și prin decizia

nr. 2340 din 29 martie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție a dispus sa se stabilească daca parata este privatizata integral, se

încadrează în categoria societăților la care se refera art. 29 din Legea nr. 10/2001,

daca sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea

în natura a imobilului, sa se verifice daca imobilul se încadrează în

dispozițiile art. 8 alin. (1) din lege. Instanța de apel trebuia să stabilească

partea din hotărârea ce se impune a fi conservata pe temeiul puterii de lucru

judecat.

Față de dispozițiile

instanței de casare, instanța de apel investita cu soluționarea apelurilor

trebuia sa respecte întrutotul aceste incidente legale trasate de către

amintita instanța.

Astfel, față de

situația învederată, instanța de apel se rezuma a preciza ca „din decizia Înaltei

Curții de Casație și Justiție rezulta ca imobilul a fost preluat de către stat

în mod abuziv, astfel ca nu sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

dimpotrivă devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, indiferent de destinație, imobilele care sunt deținute la data

intrării în vigoarea a prezentei legi de o regie autonoma, o societate sau

companie naționala, o societate comerciala la care statul sau autoritatea

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatista sau de orice alta persoana juridica de public vor

fi restituite persoanei îndreptățite în natura.

Or, având în vedere

linia trasata de către instanța de casare, instanța de apel trebuia sa

stabilească prin prisma dispoziției art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca imobilul

a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este privatizata

integral.

Ignorând aceasta

situație, instanța de apel, nu înțelege a se mai apleca asupra condițiilor

obligatorii ce trebuie îndeplinite, conform art. 29 din legea nr. 10/2001, și

afirma ca instanța de casare a stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu

valabil.

În urma administrării

probatoriilor în cauza a solicitat a se constata ca imobilul a fost preluat cu

titlu valabil și ca societatea este privatizata.

Cu privire la titlul

valabil urmează sa se constatate faptul ca în baza procesului verbal din data

de 21 iulie 1956 s-a procedat la trecerea imobilului în proprietatea Întreprinderii

Vinalcool Ploiești, în baza H.C.M. 1662/1952 și 2654/1953, ca urmare a

unor datorii restante și neachitate către BPR.

Trecerea imobilului

s-a făcut în baza unui titlu valabil, întrucât imobilul nu a fost trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, ci a fost confiscat de Bancă în 1952,

predat GAS - Gospodăria Agricolă de Stat, situație pentru care în 1956 s-a emis

Decretul nr. 494/1956, prin care imobilele confiscate de Bancă erau date în

folosința unităților de stat.

Această situație este

confirmată de adresele: nr. 1102 din 20 noiembrie 2003 eliberată de Arhivele

Statului-fila 18 dos. recurs, adresa nr. 1842 din 12 aprilie 2005 eliberată de

Agenția de Cadastru Ploiești, și reconfirmat recent prin adresa nr. 2985 din 1

septembrie 2006 eliberată de Primăria Urlați și extrasul din Repertoarul

privind Decretul 494 eliberat tot de Primăria Urlați, aceste din urmă două acte

fiind depuse la dosarul cauzei.

Faptul că la dosarul

cauzei există, depusă de către intimații reclamanți, o adeverință din aprilie

1951 emisă de Banca RPR prin care se arată că „din informații" rezultă că

pentru anul 1950 D.V. își acoperise debitul de 460.000 lei din producția

de vin recoltată în 1950, nu este de natură a înlătura posibilitatea angajării

unei alte datorii pentru anul 1951. Fapt cert este că imobilul a fost preluat

în 1952 de Bancă, or, debitul stins era confirmat doar pentru anul 1950.

În urma înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei și la care s-a făcut referire atât prin prezentul cât

și în toate ciclurile procesuale, rezulta fără putința de tăgada faptul ca

imobilul a fost preluat de la autorul reclamantei de Banca de Stat pentru

neplata datoriilor, preluare care nu poate fi calificata drept abuziva.

Pe cale de

consecința, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei și învederate mai

sus, poate fi înlăturata afirmația „ca autorul apelanților reclamanții nu mai

era în viața la data preluării imobilului de către Banca în 1952 și cu

atât mai mult la data emiterii decretului nr. 494/1956, el fiind decedat încă

din anul 1951„. De asemenea, din motivarea deciziei rezulta ca instanța de apel

retine faptul ca „datoria băncii era acoperita, dar aceasta a preluat crama

nejustificat și diferența de diferența de banii. Nu s-a făcut dovada achitării

de către autorul reclamanților a datoriei către banca ( nu pentru anul

1950, ci pentru anii următorii) și nici de către moștenitorii acestora (deși

exista un testament în favoarea lor), instanța de fond făcând simple supoziții

fără suport de fapt și de drept.

Prin decizia atacata

instanța arata faptul ca decretul nr. 494/1956 nu constituie titlu valabil

pentru stat „întrucât foștii proprietari s-au aflat în imposibilitatea de a se

apară față de neplata datoriilor,, și ca acest decret nu a fost publicat. Nici

aceasta apreciere nu poate fi reținuta întrucât nu este fundamenta. Nu s-a

precizat de către instanța, de unde rezulta împrejurarea ca acest decret nu a

fost publicat în condițiile în care societatea recurentă a formulat adrese la

toate instituțiile abilitatei adrese și răspunsuri ce au fost depuse la dosar

și la care nu s-a făcut vreo referire din care nu ar rezulta daca a fost

publicat sau nu acest decret.

În alta ordine de

idei, referitor la imobilele ce cad sub incidența menționatei legi denumite generic

„imobile preluate în mod abuziv", din economia textelor rezultă care sunt

atât cele preluate cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil. În acest sens,

art. 2 din lege, enunțând ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv,

evidențiază la art. 1 situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil

sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum

și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale

ale puterii sau ale administrației de stat. Cu referire la cazul în speță,

apreciază că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu titlu valabil,

deoarece dispozițiile actelor normative invocate mai sus, nu contraveneau

Constituției și reglementărilor internaționale la care România era parte.

Pe cale de consecința

s-a făcut dovada ca acest imobil a fost preluat în baza unui titlu valabil.

Cu privire la faptul

ca societatea recurentă este privatizata urmează a se constata ca în urma

probatoriul administrat în cauza rezulta fără putința de tăgada acest fapt.

Adresa emisa de

Oficiul Registrul Comerțului privind furnizarea de informații despre societatea

recurentă confirma ca la data de 14 februarie 2001 societatea deținea capital

privat de 100%. Adresa emisa de către Depozitarul Central al Bursei de valori

București confirma ca la data intrării în vigoare a legii nr. 10/2001,

societatea deținea capital privat 100 %, fapt ce rezultă și din contractul

de vânzare cumpărare autentic din 25 noiembrie 1998, încheiat cu Fondul

Proprietatea Statului (fila 29 dosar nr. 2600/2003). Prin urmare, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, parata SC C.H. SA, era integral

privatizata.

Față de aceasta

situație statuata și dovedita, cererea de chemare în garanție Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului este fondata, în sensul obligării

acestei autorități la plata de despăgubiri în raport de dispozițiile art. 29

alin. (3) din Legea nr. 10/ 2001. Este cert ca AVAS - succesoare legala a APAPS,

entitatea ce a efectuat privatizarea paratei are calitate procesuala pasiva în

cauza, calitate care decurge din competentele sale legale de a emite decizia în

condițiile Legii nr. 10/2001 cu propuneri de acordare a masurilor reparatorii

în echivalent, respectiv a despăgubirilor în condițiile titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Aceasta atribuție

funcționala, expres reglementata de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001

se coroborează cu elementele de drept substanțial ale legii privitoare la

modalitățile de reparație.

Mai mult decât atât

instanța de apel respinge cererea de chemare în garanție având în vedere și

faptul ca a formulat doar cerere de restituire în natura deși, la dosarul

cauzei exista un răspuns al AVAS către reclamantul L., precum ca se afla în

curs de soluționare și cererea de despăgubiri.

O eventuala

respingerea a cererii de chemare în garanție a AVAS ar fi vădit nelegală

și netemeinică, pe considerentul că Legea nr. 99/1999 permite acordarea de

despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri judecătorești irevocabile. Această

prevedere nu constituie un impediment, un act prohibitiv pentru admiterea unei

cereri de chemare în garanție, aceasta fiind în spiritul Legii nr. 10/2001.

Prin prisma motivele

de fapt și drept, instanța ar fi trebuit sa admită apelul societății

recurente, sa constatate faptul ca preluarea imobilului s-a făcut în baza unui

titlu valabil, ca societatea era privatizata, și să admită cererea de chemare

în garanție a A.V.A.S.

În ceea ce privește

verificarea daca imobilul se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) din

lege, recurenta este de părere că acesta este situat în extravilanul

localității și ca face obiectul legii nr. 18/1991.

Instanța de apel

retine împrejurarea ca din adresa nr. 995 din 04 februarie 2013 eliberata de

către Primăria Orașului Urlați, rezulta ca terenul revendicat este situat în

intravilan și nu a fost revendicat potrivit dispozițiilor legii fondului

funciar.

Or, instanța nu a

verificat și adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de către Primăria

Orașului Urlați si care a fost depusa la dosarul cauzei. Din aceasta adresa

rezulta ca terenul și construcțiile aflate pe el au fost preluat în baza

decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlați, prin BRPR de la D.V., având

categoria de folosința curți-construcții situat în extravilan, și ca

acest teren a fost introdus în intravilanul orașului conform PUC din 1999.

Or, față de aceasta

împrejurare precum și față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

rezulta ca la data preluării imobilului aceasta se afla în extravilanul

localității, motiv pentru care avea posibilitatea formulării unei cererii în

baza altor acte normative.

Cu privire la

autoritatea de lucru judecat, aceasta nu privea stabilirea preluării imobilului

în mod abuziv, ci doar excepțiile invocate.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra dovezilor administrate în cauză referitoare la valoarea investițiilor

făcute de societate, care se ridică la 1.265.842.572 lei, față de valoare

inițială a construcției, raportat la anul 1998, înainte de privatizarea

societății, când construcția valora doar 60.465.303 lei.

Au dovedit în acest

fel că s-au făcut transformări esențiale la respectivul imobil, astfel că sunt

aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în cauză

neputând fi dispusă restituirea în natură, singura soluție valabilă și legală

fiind acordarea de despăgubiri de către instituția implicată în privatizare,

respectiv AVAS București.

În consecința,

instanța de apel, nu s-a pronunțat cu privire la toate apelurile, formulate în

cauza, hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,

s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura și

înțelesul lămurit al acestuia, este lipsita de temei legal, dându-se cu o

aplicarea greșita a legii.

În consecință

solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecarea la instanța de apel, iar în subsidiar admiterea

recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea

contestației ca netemeinica și nefondata.

Intimații

reclamanți nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai

jos.

În ceea ce

privește primul motiv de recurs prin care se susține faptul că

instanța nu s-a pronunțat asupra apelului formulat de către pârâtă,

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a analizat în cadrul

considerentelor deciziei atacate motivele de apel formulate de către pârâtă la

data de 24 februarie 2003, care mai rămăseseră nesoluționate prin

raportare la deciziile de casare anterioare și la prevederile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, prin apelul

declarat împotriva sentinței nr. 46/2003 pârâta a formulat critici cu

privire la soluționarea apărărilor privind inadmisibilitatea

contestației, necompetența materială a instanței, excepția

lipsei calității procesuale active, prescripția achizitivă, încadrarea

imobilului în prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, netemeinicia aprecierii

neîncadrării în prevederile art. 27 și art. 46, ținând cont că pârâta

este o societate privatizată, nelegalitatea restituirii în natură raportat la

faptul că imobilul a fost transformat, netemeinicia respingerii cererii de

chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr.

7864/2006 a ICCJ prin care a fost casată cu trimitere spre rejudecare decizia nr.

108/2003 au fost considerate neîntemeiate criticile din apelul pârâtei

referitoare la inadmisibilitatea (prematuritatea) contestației,

necompetența materială a primei instanțe, excepția

prescripției achizitive, excepția lipsei calității procesuale

active.

Prin decizia atacată

prin prezentul recurs instanța de apel a analizat modalitatea de preluare

a imobilului de către stat și încadrarea în dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea art. 27 (în prezent art. 29), art. 45 (fost

46), art. 21 alin. (1) și (2), a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

referindu-se și la cererea de chemare în garanție a AVAS.

În consecință,

având în vedere că pârâtei nu i s-a produs o vătămare prin nemenționarea

în mod expres în dispozitiv a respingerii apelului declarat de aceasta,

motivele sale de apel fiind analizate în fapt, cu distincțiile

menționate anterior, ținând cont și de durata prezentului

litigiu care a suportat mai multe casări până în prezent, Înalta Curte constată

că nu se impune intervenirea unei noi casări pentru motivul invocat de către

pârâtă.

Referitor la critica privind aplicarea art. 8 din Legea nr.

10/2001, raportat la faptul că din adresa nr. 796 din 21 ianuarie 2013 emisa de

către Primăria Orașului Urlați rezulta ca terenul și construcțiile aflate pe el

au fost preluat în baza decretului nr. 495/1956 de fostul GAS Urlați, prin BRPR

de la D.V., având categoria de folosința curți-construcții, situate

în extravilan, și ca acest teren a fost introdus în intravilanul orașului

conform PUC din 1999, Înalta Curte a constatat că această susținere, chiar

dacă ar fi reală nu ar mai putea duce la constatarea inadmisibilității

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința

soluționării cererii de către comisiile reglementate de legile fondului

funciar, având în vedere că potrivit noilor dispoziții ale Legii nr. 165/2013,

art. 43, ”cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al art. 34 din Legea nr. 1/2000, cu

modificările și completările ulterioare, care vizează teren cu categoria de

curți-construcții, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei

legi, se transmit comisiilor constituite pe lângă autoritățile publice locale

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în

vederea soluționării.”

În ceea ce privește consecințele faptului că la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pârâta SC C.H. SA era o societate

comercială integral privatizată, fapt constatat de către instanța de apel

și necontestat în cursul judecății prezentului recurs, Înalta Curte a

reținut următoarele.

Instanța de apel a constatat

preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că în cauză SC C.H. SA

societate în proprietatea căreia se afla imobilul la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, ar fi unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și

că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situație care

ar reieși din dispoziț