ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2003

La data de 7 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva deciziei civile nr.959 din 20.09.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 7 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 13 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 11 aprilie 1997, reclamanta A.J.a chemat în judecată pârâta S.C. “C.” SA solicitând să se dispună obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Pasteur nr.10 sector 5, format din teren în suprafață de 335 m.p.

și construcție compusă din demisol, parter și etaj. În motivarea acțiunii a arătat că a devenit proprietară a imobilului în anul 1932 iar prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.92/1950 bunul a fost trecut în patrimoniul statului, deși reclamanta și defunctul ei soț, Atanasiu Ioan, erau casnică și respectiv pensionar. În ședința publică din 29 mai 1997 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului General al Municipiului București, cerere încuviințată de instanță prin încheiere. La data de 9 octombrie 1997 acțiunea a fost din nou completată, solicitându-se chemarea în judecată a pârâților I.E., V.V.și D.T., despre care a arătat că au dobândit, conform prevederilor Legii nr.112/1995, câte un apartament și cotele indivize ce compun imobilul.

Or, cum măsura naționalizării a fost abuzivă, aceste contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate în frauda legii. Pe parcursul soluționării cauzei de către instanța de fond, reclamanta a decedat, acțiunea fiind continuată de unicul ei moștenitor, A.D.. Acesta a formulat la data de 20 octombrie 1997 contestație împotriva Hotărârii nr.748/26.08.1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995 privind același imobil, formându-se dosarul nr.10978/97, care a fost conexat la acțiunea principală. La data de 30 aprilie 1998, numiții I.A., V.V.și D.T.au formulat întâmpinări prin care au arătat că au cumpărat apartamentele din imobilul revendicat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr.112/1995, fiind cumpărători de bună-credință și au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 5, prin sentința civilă nr.4377/11 iunie 1998, a respins atât acțiunea în revendicare cât și contestația împotriva Hotărârii nr.478/1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.640A/3 martie 1999 a Tribunalului București, secția a III a civilă. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, care a fost admis prin decizia civilă nr.2019/1 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Instanța a disjuns cauzele și a trimis la Tribunalul București, spre rejudecare, acțiunea în revendicare, potrivit prevederilor art.2 pct.1 lit.b C.proc.

civ., și la Judecătoria sectorului 1 contestația în temeiul Legii nr.112/1995. În fond după casare, Tribunalul București – secția a III a civilă, prin sentința civilă nr.959 din 20 septembrie 2000, a respins acțiunea ca nefondată. S-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art.I din Decretul nr.92/1950, autorii reclamantului având în proprietate 5 apartamente, astfel încât măsura naționalizării a fost în mod corect aplicată. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.330 din 11 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Instanța de control judiciar a constatat că hotărârea pronunțată în fond este legală și temeinică, menționând, ca temei al aprecierii măsurii naționalizării ca fiind corect aplicată, și împrejurarea că în anul 1950 o parte din imobil fusese închiriată de autorii reclamantului altor persoane.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în sensul prevederilor art.304 pct.8, 9 și 10 C.proc.civ. A susținut că autorii săi nu au avut în proprietate cinci apartamente, cum se menționează în anexa la Decretul nr.92/1950, ci numai 3, ce compun imobilul în litigiu, iar de la familia Bardă, care, după 1948, le-a fost repartizată în mod forțat cu titlu de chiriași, nu au obținut venituri. În aceste condiții a arătat că naționalizarea s-a făcut în mod greșit. Pârâții Voloșeniuc Vasile, D.T.și I.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele: Este cert stabilit și de necontestat că autorii reclamantului – colonel pensionar și respectiv casnică, au avut ca unică proprietate imobiliară imobilul în litigiu, compus din trei apartamente, în care au locuit efectiv.

Cele două apartamente din comuna 30 Decembrie s-a dovedit cu acte că nu le-au aparținut. Aceste persoane fac deci parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării potrivit prevederilor art.II din Decretul n.92/1950. Aprecierea instanțelor, în sensul că ar fi incidente în cauză dispozițiile art.I din același act normativ, autorii reclamantului fiind „exploatatori de locuințe” pentru că în imobil ar fi locuit „și alte persoane” este vădit greșită. Persoanele la care se face referire sunt ordonanța colonelului A. (!), fata în casă (!) și familia B. Dacă despre primele nu este cazul a se face comentarii, caracterul hilar al considerentelor fiind vădit, în legătură cu familia B. s-a făcut dovada cu acte că aceasta a locuit în imobil o perioadă scurtă de timp, fiind introdusă în casă în mod forțat, potrivit unei practici notorii în acea perioadă.

Rezultă deci cu evidență că măsura naționalizării imobilului a fost greșită, cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, constatarea acestui abuz fiind legitimă și necesară. Soluțiile pronunțate sunt însă corecte în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea contractelor de v ânzare-cumpărare ale persoanelor fizice. Aceștia au dobândit apartamentele cu respectarea strictă a prevederilor legii nr.112/1995 și nici o dovadă administrată nu înfrânge prezumția de bună credință de care se bucură. Dimpotrivă, s-a făcut dovada că la data achiziționării apartamentelor nu exista vreun proces verbal de revendicare pe rolul instanțelor și că pârâții nu au fost măcar notificați în legătură cu o asemenea eventualitate.

Fiind dobânditori de bună-credință și cu titlu oneros, dreptul lor de proprietate se opune celui al reclamantului și paralizează efectele principiilor de drept „quod nullum est nullum producit effectum” și „restitutio in integrum”. De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, adoptată după formularea acțiunii de față, dar care actualmente face parte din ordinea de drept, reclamantul are la dispoziție celelalte căi de reparare a prejudiciului produs prin naționalizarea abuzivă, altele decât restituirea în natură. Așa fiind, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., Curtea va admite recursul reclamantului, va modifica decizia Curții de Apel în sensul admiterii apelului său și schimbării în parte a sentinței pronunțate de tribunal.

Schimbându-se în parte sentința, se va admite în parte acțiunea, constatându-se că imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea capetelor de cerere, referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții V.V., D.T.și I.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva deciziei civile nr.330 din 11 iunie 2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă. Modifică decizia în sensul că, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.959 din 20 septembrie 2000 a Tribunalului București – secția a III a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că, admite în parte acțiunea reclamantului și constată că imobilul situat în București str.Pasteur nr.10 sector 5, compus din teren în suprafață de 335 m.p. și construcție formată din demisol, parter și etaj a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. Menține dispozițiile sentinței privind respingerea celorlalte capete de cerere.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.