ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2003

La

data de 7 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva

deciziei civile nr.959 din 20.09.2001 a Curții de Apel București – Secția a IV

a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 7 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat

la 13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului civil de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 11 aprilie

1997, reclamanta A.J.a chemat în judecată pârâta S.C. “C.” SA solicitând

să se dispună

obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str.Pasteur nr.10 sector 5, format din  teren în suprafață

de 335 m.p. și construcție compusă din demisol, parter și etaj.

În motivarea

acțiunii a arătat că a devenit proprietară a imobilului în anul 1932 iar prin

aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.92/1950 bunul a fost trecut în

patrimoniul statului, deși reclamanta și defunctul ei soț, Atanasiu Ioan, erau

casnică și respectiv pensionar.

În ședința

publică din 29 mai 1997 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în

calitate de pârât a Consiliului General al Municipiului București, cerere

încuviințată de instanță prin încheiere.

La data de 9

octombrie 1997 acțiunea a fost din nou completată, solicitându-se chemarea în

judecată a pârâților I.E., V.V.și D.T., despre care a arătat că au dobândit,

conform prevederilor Legii nr.112/1995, câte un apartament și cotele indivize

ce compun imobilul. Or, cum măsura naționalizării a fost abuzivă, aceste

contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, fiind

încheiate în frauda legii.

Pe parcursul

soluționării cauzei de către instanța de fond, reclamanta a decedat, acțiunea

fiind continuată de unicul ei moștenitor, A.D..

Acesta a

formulat la data de 20 octombrie 1997 contestație împotriva Hotărârii

nr.748/26.08.1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995 privind același

imobil, formându-se dosarul nr.10978/97, care a fost conexat la acțiunea

principală.

La data de 30

aprilie 1998, numiții I.A., V.V.și D.T.au formulat întâmpinări prin care au

arătat că au cumpărat apartamentele din imobilul revendicat cu respectarea

strictă a prevederilor Legii nr.112/1995, fiind cumpărători de bună-credință și

au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pe baza

probatoriilor cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 5, prin

sentința civilă nr.4377/11 iunie 1998, a respins atât acțiunea în revendicare

cât și contestația împotriva Hotărârii nr.478/1997 a Comisiei pentru aplicarea

Legii nr.112/1995.

Apelul declarat

de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr.640A/3 martie 1999 a Tribunalului București, secția a III a civilă.

Împotriva

acestei decizii reclamantul a declarat recurs, care a fost admis prin decizia

civilă nr.2019/1 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă. Instanța a disjuns cauzele și a trimis la Tribunalul București, spre

rejudecare, acțiunea în revendicare, potrivit prevederilor art.2 pct.1 lit.b

C.proc. civ., și la Judecătoria sectorului 1 contestația în temeiul Legii

nr.112/1995.

În fond după

casare, Tribunalul București – secția a III a civilă, prin sentința civilă

nr.959 din 20 septembrie 2000, a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut că

în cauză sunt incidente dispozițiile art.I din Decretul nr.92/1950, autorii

reclamantului având în proprietate 5 apartamente, astfel încât măsura

naționalizării a fost în mod corect aplicată.

Apelul declarat

de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr.330 din 11 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV a civilă. Instanța de control judiciar a constatat că hotărârea pronunțată

în fond este legală și temeinică, menționând, ca temei al aprecierii măsurii

naționalizării ca fiind corect aplicată, și împrejurarea că în anul 1950 o

parte din imobil fusese închiriată de autorii reclamantului altor persoane.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

în sensul prevederilor art.304 pct.8, 9 și 10 C.proc.civ.

A susținut că

autorii săi nu au avut în proprietate cinci apartamente, cum se menționează în

anexa la Decretul nr.92/1950, ci numai 3, ce compun imobilul în litigiu, iar de

la  familia Bardă, care, după 1948, le-a fost repartizată în mod forțat cu

titlu de chiriași, nu au obținut venituri.

În aceste

condiții a arătat că naționalizarea s-a făcut în mod greșit.

Pârâții

Voloșeniuc Vasile, D.T.și I.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Este cert

stabilit și de necontestat că autorii reclamantului – colonel pensionar și

respectiv casnică, au avut ca unică proprietate imobiliară imobilul în litigiu,

compus din trei apartamente, în care au locuit efectiv. Cele două apartamente

din comuna 30 Decembrie s-a dovedit cu acte că nu le-au aparținut.

Aceste persoane

fac deci parte  din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura

naționalizării potrivit prevederilor art.II din Decretul n.92/1950.

Aprecierea

instanțelor, în sensul că ar fi incidente în cauză dispozițiile art.I din

același act normativ, autorii reclamantului fiind „exploatatori de locuințe”

pentru că în imobil ar fi locuit „și alte persoane” este vădit greșită.

Persoanele la care se face referire sunt ordonanța colonelului A. (!), fata în

casă (!) și familia B. Dacă despre primele nu este cazul a se face comentarii,

caracterul hilar al considerentelor fiind vădit, în legătură cu familia B. s-a

făcut dovada cu acte că aceasta a locuit în imobil o perioadă scurtă de timp,

fiind introdusă în casă în mod forțat, potrivit unei practici notorii în acea

perioadă.

Rezultă deci cu

evidență că măsura naționalizării imobilului a fost greșită, cu încălcarea

prevederilor Decretului nr.92/1950, constatarea acestui abuz fiind legitimă și

necesară.

Soluțiile

pronunțate sunt însă corecte în ceea ce privește capătul de cerere vizând

anularea contractelor de v ânzare-cumpărare ale persoanelor fizice.

Aceștia au

dobândit apartamentele cu respectarea strictă a prevederilor legii nr.112/1995

și nici o dovadă administrată nu înfrânge prezumția de bună credință de care se

bucură. Dimpotrivă, s-a făcut dovada că la data achiziționării apartamentelor

nu exista vreun proces verbal de revendicare pe rolul instanțelor și că pârâții

nu au fost măcar notificați în legătură cu o asemenea eventualitate.

Fiind

dobânditori de bună-credință și cu titlu oneros, dreptul lor de proprietate se

opune celui al reclamantului și paralizează efectele principiilor de drept

„quod nullum est nullum producit effectum” și „restitutio in integrum”.

De altfel, după

intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, adoptată după formularea acțiunii de

față, dar care actualmente face parte din ordinea de drept, reclamantul are la

dispoziție celelalte căi de reparare a prejudiciului produs prin naționalizarea

abuzivă, altele decât restituirea în natură.

Așa fiind, în

temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., Curtea va admite recursul

reclamantului, va modifica decizia Curții de Apel în sensul admiterii apelului

său și schimbării în parte a sentinței pronunțate de tribunal.

Schimbându-se

în parte sentința, se va admite în parte acțiunea, constatându-se că imobilul

în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului.

Vor fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea

capetelor de cerere, referitoare la  constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate  de pârâții V.V., D.T.și I.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva deciziei civile nr.330 din 11 iunie

2001 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

Modifică

decizia în sensul că, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile

nr.959 din 20 septembrie 2000 a Tribunalului București – secția a III a civilă.

Schimbă

în parte sentința în sensul că, admite în parte acțiunea reclamantului și constată

că imobilul situat în București str.Pasteur nr.10 sector 5, compus din teren în

suprafață de 335 m.p. și construcție formată din demisol,  parter și etaj a trecut

fără titlu valabil în proprietatea statului.

Menține

dispozițiile sentinței privind respingerea celorlalte capete de cerere.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.